marți, 25 noiembrie 2008

Romani, distrugeti broasca germana!

Se dau următoarele: 10 “buburuze” care de care mai colorate, cu şoferii aferenţi şi pasagerii, câte o staţie de emisie-recepţie în fiecare maşină, o maşină cu două platforme (să fie “just in case”), 2-3 sponsori darnici (nu spui care, persoane importante) şi multă voie bună. Acestea fiind spuse, caravana poate porni. Încotro? Spre Wolfsburg, tata şi mama buburuzelor de pretutindeni. Până la graniţă, toate bune şi frumoase, încă nu distrugi prea tare că deh, eşti la tine acasă. Te saluţi frumos cu ceilalţi participanţi la trafic, trimiţi bezele copiilor şi bătrânilor de pe marginea drumului, care-ţi zâmbesc bucuroşi, asculţi o muzică bună sau schimbi câte-o glumă prin staţie.
După ce treci în Ungaria, apoi în Cehia şi Germania, treaba se schimbă. Deja se pot distruge o mulţime de lucruri: parcările frumos amenajate, toaletele cu senzori, locurile de campare...de lucru ar fi, trebuie doar puţină bunăvoinţă. În prima noapte de campare s-ar putea distruge, spre exemplu, somnul celorlalţi turişti, prin simpla schimbare a unui motor de buburuză care a cedat pe autostradă. S-ar putea, am spusJ
Ca nashpaturist, te poţi manifesta în largul tău şi pe autostradă. Poţi să claxonezi cât vrei, să dai muzica la maximum şi să le faci cu mâna tuturor celor care îti zâmbesc frumos atunci când te văd în coloana de buburuze. Parcă ţi se mai încălzeşte şi ţie sufletul când vezi cu câtă simpatie eşti primit peste tot. Statutul de „buburuzar” ţi se potriveşte din ce în ce mai bine. Ospitalitatea europeană te dă gata şi în Dresda, atunci când mergi să vizitezi cea mai modernă fabrică de automobile din lume, făcută în întregime din sticlă, în mijlocul oraşului. Când, datorită sponsorilor, te întâmpină delegaţia oficială din partea fabricii, nici nu mai ştii ce să spui: eşti pur şi simplu bucuros că te afli acolo, atunci, cu ceilalţi membrii ai clubului din care cu mândrie faci parte.
Călătoria (dus) se încheie apoteotic cu sosirea la Wolfsburg; buburuzele simt că au ajuns acasă: sunt mai vesele, mai vioaie, motoarele le fluieră fericite şi parcă rulează mai cu tragere de inimă. Nashpaturiştii din Baia Mare au ajuns într-o mare familie: aproape 400 de buburuze, care de care mai drăgălaşă şi mai aranjată, ca pentru concurs. Odată corturile intinse, distrugerile pot continua la terase, printre celelalte maşini, la tarabele cu piese sau suveniruri ori prin magazinele din oraş. Punctul culminant este însă vizita la muzeul Volkswagen din Wolfsburg; ce vezi acolo te cam lasă fără cuvinte şi fără chef de distrugere: maşini despre care ai citit, care au făcut istorie şi care acum sunt sub ochii tăi (o buburuză 4X4, Iltisul care a câştigat o ediţie a raliului Paris-Dakkar, prototipul celei mai rapide maşini Diesel din lume, un motor de buburuză folosit de un avion, o buburuză care a zburat cu un balon, o alta care a traversat Canalul Mânecii – şi nu prin tunel!, o platformă nou-nouţă de buburuză pentru care ai da oricât să-ţi ajungă pe mână şi multe multe altele). Ce e cel mai frumos e că, spre deosebire de alte muzee, aici poţi atinge aproape totul, te poţi băga pe sub maşini, poţi intra în ele şi poţi face câte poze vrei.
Cheful de distrugere al nashpaturistului e aproape anulat atunci când grupul primeşte premiul pentru echipa venită de la cea mai mare distanţă. Ajuns pe scenă, îţi dai seama că nu eşti doar un român venit la Wolfsburg, printre cehi, olandezi, englezi, germani ori francezi, ci eşti un membru al unei mari şi frumoase familii: aceea a pasionaţilor de buburuze.
Cu sufletul plin de bucuria întâlnirii atâtor alţi „buburuzişti”, te încolonezi frumos şi-o iei spre casă, unde ajungi după zece zile de la plecare, obosit, prafuit, nedormit dar vesel şi plin de elan, pregătind deja în gând următoarea ieşire de grup.

August 2006, art. aparut in Academia Catavencu, august 2006

Cum m-am nascut eu, Alla Irina

Eu sunt Alla (Alexandra, in cele oficiale) Irina si am venit pe lume in 22 septembrie 2007, intr-o sambata. Cat inca mi-s amintirile proapspete, o sa va povestesc cum a fost, pentru ca mami si tati sunt inca prea emotionati zambet
Dupa calculele medicului, ar fi trebuit sa ma nasc in 17 septembrie, ba poate chiar un picut mai repede; asa ca mami ma astepta din clipa in clipa..mai ales ca avea o burtica mare si-i era tot mai greu sa se miste si sa doarma noaptea; a venit insa data de 17 si eu nimic…inca nu eram pregatita…mami a mers la control, unde nenea doctor i-a spus ca eu sunt in regula si ar trebui sa sosesc din zi in zi…asa ca parintii mei s-au intors acasa si..au asteptat mai departe. Cand insa s-a facut 21 septembrie si eu tot nu dadeam nici un semn, m-au dus iarasi la doctor sa ma vada. Unde, surpriza, nenea a spus ca mami are deja vreo 2 cm dilatatie si ca ar trebui sa ma primeasca in cateva ore…; in caz ca nu urma sa vin peste noapte, mami si tati erau asteptati la clinica dimineata la ora 8, sa ma aduca pe lume!
Bucurosi, fericiti dar si tare emotionati, mami si tati au plecat la plimbare cu masina (mami nu mai prea putea sa se plimbe pe jos, o cam durea spatele). Deja simtea niste usoare contractii…ce bucurie! Seara parintii mei au avut niste musafiri (noroc, asa a trecut timpul un pic mai repede si mami nu se mai gandea numai la contractii) dar de pe la 10 au ramas singuri…si pe la 11 am inceput sa simtim si eu si mami contractii regulate…ne cam deranjau, pe mami o durea burtica, pe mine ma strangea…dar ce sa facem? Tati a adormit si mami a inceput sa-si cronometreze contractile (ordonata cum e, si-a facut chiar si un grafic, inseamna ca nu era asa rau zambet. A reusit sa atipeasca si ea intre contractii pana pe la ora 1, apoi n-a mai fost chip…s-a uitat la televizor, s-a uitat pe internet..si a cronometrat in continuare. Avea dureri cam la 16 minute, inca nu era de sunat doctorul sau de mers la clinica…mai aveam un pic de asteptat. S-a trezit si tati si se intreba cand ar trebui sa plecam…mami l-a linistit, i-a spus ca mai este timp...cand, deodata, la 2.25 am auzit un poc si am simtit cum curge tot lichidul in care m-am scaldat eu noua luni de zile..in fuga spre baie, mami a mai apucat sa-i spuna lui tati sa se imbrace ca e de plecat scot limba. Cu armata facuta, tati a fost gata in trei miscari rad. Mami a facut un dus si s-a pregatit, in timp ce tati a papat ceva (stia el ca n-o sa mai apuce o vreme!), apoi l-au sunat pe nenea doctorul si i-au spus ca am ramas fara lichid amniotic in timpul unei contractii. Doctorul le-a spus sa mearga la clinica, ca o sa vina si el. Zis si facut…numai ca acuma contractile erau mult mai dese…si mie si lui mami ni se parea ca-i o singura contractie imensa, care nu se mai termina. Tata a condos tare incet pana la spital, sa nu suferim noi si mai tare.
Am ajuns cu bine la spital la 3.30, parintii si-au lasat bagajele in camera, mami s-a schimbat in camasa de spital si s-a dus la control. Doctorul nu venise inca, dar erau acolo moasa si asistentele din tura de noapte. Moasa i-a spus mamicii ca e dilatata destul de bine si ca n-o sa dureze mult..dar mami, plina de dureri si greata cum era, a crezut ca doar o incurajeaza. Si-a schimbat insa parerea cand a vazut ca nu peste mult timp apare si nenea doctorul si nu o mai lasa sa se dea jos de pe masa…Ar fi cerut saraca anestezie, dar nu mai era timp. S-au adunat multi in jurul nostru (doctorul, moasa, asistenta care-i punea lui mami o perfuzie, tati care o tinea de mana si-i stergea fruntea si-i dadea sa bea apa, dragul de el…apoi au venit un nene doctor si o asistenta de la sectia de copii..toti in asteptarea mea!). Moasa ii spunea mamei sa impinga si doctorul o ajuta…mami era cam sfarsita, dar tati spune ca a fost tare brava! Si se pare ca a fost, pentru ca n-a trecut mult si la 4.55 dimineata m-am nascut!!! Am fost o fetita tare mare, i-am mirat pe toti, am avut 4350 g si 58 de cm!! (aproape o treime din inaltimea mamei zambet. Am avut cordonul cam strans infasurat in jurul gatutului si eram cam albastrica, asa ca parintii mei s-au speriat un pic, dar nenii aia m-au eliberat repede si am putut sa plang; apoi m-au aspirat, m-au curatat, m-au masat si mi-au dat un pic de oxigen, m-au aratat scurt la mami si m-au dus la terapie intensiva sa ma mai trateze putin. Mami a ramas pe masa, sa o coase nenea doctorul…deja era mai bine si glumea cu el si cu tati scot limba zambet. A trebuit sa mai ramana in sala de travaliu inca vreo ora si ceva, pana i s-a terminat perfuzia. Doctorul de copii a venit sa ii spuna ca eu sunt bine, ca am un scor apgar de 8/9/10 (am luat 8 la nastere, 9 la un minut si 10 la 5 minute). I-a mai spus ca inca stau la oxigen dar ca o sa ma aduca sa ma vada cat de repede. Pe la 7 dimineata mami si tati erau deja in camera si am mers sa ii vizitez! Cand m-au vazut asa mica nici n-au mai stiut ce sa faca de emotie (vorba vine mica, asa le-am parut lor! rad.
Acuma suntem deja de patru luni si jumatate acasa si tare bine ne mai e!
sarut sarut sarut

octombrie 2007

Inceput

Deja a trecut aproape un an de cand ma tot chinui sa pun pe picioare blogul; intai, numele mi-a luat cateva luni bune de gandire :)) Apoi, personalizarea....de parca daca nu arata fix cum imi vine mie-n minte, nu pot scrie. De fapt e vorba de-o lene uriasa. Pe care sper s-o infrang totusi. Mai fac o schimbare, mai pleaca depresia la plimbare...
Hei, e un inceput!