luni, 31 octombrie 2011

Happy Halloween

Noi luăm lucrurile foarte în serios în Oraşul copiilor. Nu vă recomandăm doar locuri faine şi evenimente care ar putea fi interesante pentru copilaşi (mai mari sau mai mici), dar ne simţim obligaţi să mai şi verificăm din când în când.

Ăsta este de altfel singurul motiv pentru care am mers ieri la o petrecere de Halloween. Alla "nu şi nu, eu nu merg niciodată la petreceri, mie-mi pace doar acasă, să n-aud de distracţie" (cum sună? că-n fanteziile mele, foarte bine :D). Dar dacă i-am spus că e sarcină de serviciu, a înţeles :P.

Sigur, lucrurile n-au stat chiar aşa. M-au pus păcatele să-i menţionez petrecerea miercuri. De-atunci am auzit în fiecare zi, de nenumărate ori pe zi întrebarea ucigătoare de neuroni: "Da' când mergem la Halloween?", cu mici variaţiuni.

În sfârşit, ieri s-a făcut duminică, drept pentru care am avut parte de întrebare la fiecare jumătate de oră. Când nu s-a mai putut, am îmbrăcat-o şi am mers să facem întâi câteva cumpărături, să mai uite de ora la care începea petrecerea. Ajunşi la locul faptei, respectiv la clubul Tzontzo, pentru cunoscători, zâna mea şi-a întâlnit verişorul pirat şi au pornit să exploreze.

Copiii au fost toţi costumaţi (ba chiar şi unii părinţi au intrat în joc şi s-au mascat) şi au părut că se distrează bine. Nu ştiu cât de impresionată a fost Alla de Halloween, povestea de groază a ratat-o că avea de se căţărat pe mese (mai bine, if you ask me :D), la tunelul groazei s-a speriat puţin dar cred că mai degrabă din spirit de solidaritate, că nu părea cine ştie ce impresionată. După ce s-a aprins lumina s-a dus să cerceteze cam care-i treaba pe-acolo şi-a venit c-o mână plină de baloane mici, că nu face să mergi undeva şi să te întorci cu mîna goală.

În schimb a profitat la maxim de jucăriile de-acolo, de piscina cu bile, de tobogane, de maşinuţe. Ar mai fi stat, de-abia am reuşit s-o duc acasă, cu promisiunea că ne întoarcem în altă zi (am câştigat la tombolă o oră de joacă).

Ce-i fain la locurile de joacă e că piticii au la dispoziţie tot felul de instalaţii şi chestii pe care nu le pot avea acasă (în afară de ăia care locuiesc în palate). Ce-i mai puţin fain, din punctul meu de vedere (şi din vasta mea experienţă cu locurile de joacă :P), în cazul petrecerilor e că animatorii au un program pe care ţin să-l respecte (no, pe undeva e de înţeles că există un termen  în care trebuie să se încadreze) şi-i cam adună pe copii, care poate ar avea chef să facă altceva. Probabil pentru copiii ceva mai mari, de la 5-6 ani în sus, e o strategie bună asta cu programul, cu diverse activităţi organizate să-i antreneze pe toţi. La ăştia mai mici însă, nici o şansă. Am văzut ieri că cei mai mărişori colaborau, părea să le facă plăcere, dar ăştia mici îşi vedeau în linişte de treburile lor de copii. Normal, adică.

Tot o idee mai puţin strălucită mi se pare aia cu concursurile. Ieri a fost concurs de costume (respectiv fiecare copil şi-a prezentat costumul, mai dirijat, mai împins de la spate) şi cică părinţii şi animatorii urmau să aleagă câştigătorii. Până la urmă i-au ales animatoarele, dar destul de haotic, nici nu erau toţi copiii prezenţi, nu mai aveau costumele întregi (normal, de altfel, nu se puteau juca în voie cu toate alea pe ei), unii nu păreau deloc interesaţi, pentru alţii ar fi fost probabil important să câştige. De asta nu-mi plac, le bagă celor mici în cap ideea de competiţie în loc să-i lase să se distreze în voie, că tare bine se descurcă la asta. Şi-aşa au o viaţa în faţă în care pot să concureze cât vor.

Dar gata, mai bine câteva poze :)








Şi un filmuleţ (de ce se presupune din start că la petrecerile de copii muzica trebuie să fie atît de tare încât să te doară urechile? Sunt copii, nu surzi).

luni, 24 octombrie 2011

Moms night out!

Deşi mai corect ar fi moms evening out, că de fapt aşa a fost. Dar, dincolo de nume (căci, vorba poetului, what's in a name?) rămâne un singur lucru: am ieşiiiiit! Noi! Fără copiii din dotare, rămaşi cu taţii personali acasă.

După o documentare prealabilă de aproape două săptămâni (căci, nu-i aşa, nu poţi lăsa lucrurile chiar la voia întâmplării cu aşa ocazii speciale!) am reuşit să ne mobilizăm, noi, trei mămici şi-o aspirantă, şi să ne facem de cap în oraş. Iuhuuu!

Mi-e puţin jenă (să declar :P), da' m-am simţit cam ca prima dată când am mers la discotecă :D. Ceva emoţii, ceva chills, ceva întrebări (retorice) privitoare la outfit, scotocit după farduri (am descoperit că mai am...), apoi la drum!

N-am stat mult, dar a fost tare fain (pentru prima dată. Că avem de gând să mai facem asta!). Am râââââs mult şi-a fost bine, bine de tot. Sper că n-o să repetăm experienţa după câţiva ani. Până la următoarea ieşire tre' să vedem ce locuri de dansat mai există în Baia Mare. Aşa că dacă într-o seară (de weekend, sa nu exageram) în oraş daţi de patru femei faine, care se distrează şi se simt bine, that's us.

Sursa foto

duminică, 23 octombrie 2011

Marea încercare: înţărcarea

Nu, nu, nu s-a întâmplat minunea. Uneori cred că nici n-o să se întâmple vreodată, alteori, când dă optimismul pe dinafară, realizez că n-o să dureze la nesfârşit :)

Înainte de naştere aveam o idee foarte vagă şi totalmente greşită despre viaţa cu un bebeluş, alimentată la greu de modelele din jur (şi când zic jur, imaginaţi-vă reviste, tv, vedete, forumuri, medici, cunoştinţe, tot tacâmul). Era cam aşa, de-a dreptul idilic: bebeluş îmbrăcat tot în alb, dormind cu-n zâmbet angelic pe faţă în pătuţ, o briză mişcând uşor perdelele din cameră, bebeluş sugând regulamentar câte 15 minute odată la 3 ore, ore pe care mama senină le are pentru ea. Mai o cină gustoasă pentru familie, mai o cafea cu prietenele, mai un film relaxant, înţelegeţi voi.

Aham, try this: bebeluş care nu ştie ce-s alea grafice de creştere, hrănire la program, curăţenie ori altă mâncare decât ţâţa. Bebeluş care cere hrană în momentul în care i se face foame, şi cere imperios, nu aşa, oricum. Bebeluş care n-are de gând să renunţe şi să aştepte până bate gongul prescris de medici. Filme văzute cu bebeluşul agăţaţ de sân, pentru că alea 15 minute or fi funcţionând în teorie, da' nu ştiu cum se face că la noi n-au mers niciodată. Călcat de haine cu bebe în wrap, ocazional dansând în acelaşi timp, ca să adoarmă odată (bine, m-am lăsat repede de călcat, am rămas doar cu plimbatul şi dansatul după o vreme).

Am scris de mai multe ori de norocul incredibil pe care l-am avut de-a găsi pe forumuri mămici bine informate şi gata să ajute cu-n sfat, c-o idee, cu-n articol lămuritor, cu-n studiu de specialitate. Sunt foarte sigură că fără sprijinul lor alăptarea ar fi fost cu totul altfel pentru noi. Sau n-ar fi fost aproape deloc, mai degrabă. Datorită lor am ajuns să citesc foarte mult despre alăptare, despre mecanismele ei, despre cât de importantă e (şi nu doar pentru bebeluş). Datorită lor am avut parte de sprijin atunci când credeam că nu mai pot. Ele au avut întotdeauna răbdare să-mi arate şi să-mi explice ce nu fac bine şi cum aş putea schimba lucrurile astfel încât alăptarea să decurgă lin. Fără ele aş fi renunţat demult.

Bine, chiar şi cu ele am avut de multe ori momente în care aş fi făcut orice altceva, numai să nu mai am de alăptat. Nopţi de groază în care aş fi dat orice să nu mai aud "'ţiţaaaa" de 5-7-12 ori pe noapte. Mi-a trecut de multe ori prin cap că poate după înţărcare ar fi venit în sfârşit nopţile dormite integral (din fericire am auzit destule poveşti de-ale mamelor care au înţărcat numai că să trebuiască să pregătească apoi sticluţe cu formulă la miezul nopţii, aşa că am renunţa la idee). Nopţile de somn au venit ele până la urmă, ceva mai tîrziu decât le aşteptam eu :D, dar au venit. Mai sunt şi acum treziri, în principal pentru oliţă, dar de aproape fiecare dată adoarme singură apoi, nu mai are nevoie de "ajutor" pentru asta.

Ori de câte ori m-au bătut gândurile de înţărcare am renunţat pentru că efectiv n-aş fi ştiut cum s-o fac. Am exclus din start metodele atât de populare pe forumuri ori prin parcuri/grupuri de mămici, alea cu plasture/cariocă/muştar/piper/ketchup (!!!) pe sân, menite să traumatizeze copilul în aşa hal încât să-i piară pe vecie pofta de a mai cere lapte de la mama. Din aceeaşi serie de înţărcări traumatizante face parte detaşarea copilului la bunica/mătuşa/vecina binevoitoare care să-l ţină câteva zile, până uită de ţâţă. Groaznic, nu? Pe lângă că dispare sânul, punctul de reper al copilului în primele luni de viaţă, ce ştie el cel mai cald, mai aproape şi mai alinător la îndemână, dar mai dispare şi persoana ataşată de sân, cu al cărei miros şi atingeri e obişnuit de când se ştie.

Ar fi mers poate varianta cu o înţărcare empatică, însă cu o altă mamă, nu subsemnata. Una cu infinite rezerve de răbdare şi dragoste, care să poată explica la nesfârşit, care să accepte mult mai multe decât sunt eu gata s-o fac. Dar asta nu-i despre mine, să revenim. Am ales deci varianta cea mai ok pentru amândouă, şi anume întărcarea condusă de copil - sau baby led weaning - (care încă o mai conduce, nu ştie nici ea până când!). Deşi în primele luni, când stătea ore întregi la sân, mi se părea că n-o să se mai desprindă niciodată, că sunt sortită să mor cu ea de ţâţă, uite că minunea se întâmplă. De mult, în mod constant. Sunt din ce în ce mai multe zile în care nici nu mă mai gândesc la mine ca la o mamă care alăptează. Dacă ar fi să lucrez cu medii, la început aveam probabil 10 ore de supt pe zi (nu, nu e o greşeală!) pentru ca astăzi să avem poate 5 minute. Cel mai adesea cere la culcare, uneori când se loveşte şi din când în când noaptea, dacă se trezeşte mai amărâtă şi nu adoarme repede la loc. Probabil nu va mai dura mult până să avem zile întregi fără supt (vise?).

Chiar dacă parcursul nostru n-a fost întotdeauna lin, senin (şi asta din motive ce ţin exclusiv de mine, de neputinţa mea de-a lăsa lucrurile neplanificate, nearanjate, să se întâmple pur şi simplu natural) sunt convinsă că alăptarea de durată şi înţărcarea condusă de copil sunt unul dintre cele mai bune lucruri care i se pot întâmpla. Nu, nu este extremism; nu, laptele nu se face apă după 6 luni/un an/doi ani; nu, nu va dormi mai bine dacă va fi înţărcat sau înfundat cu formulă şi cereale; nu, alăptarea nu te transformă în maimuţă, cel mult dă un sens faptului că suntem mamifere; nu, alăptarea nu te transformă exclusiv în mamă, anulând tot ce altceva ai putea fi. Şi da, un foarte mare da, alăptarea ar trebui să vină natural, nu impus. Ar trebui s-o faci pentru că simţi/înţelegi că aşa e mai bine pentru copil, nu pentru că e obligatoriu (pentru că nu e).

vineri, 21 octombrie 2011

Mulţumesc, Andrei Mateescu, nu

Care-l cunoaşteţi pe băiatul ăsta insistent? De câteva zile şterg într-o veselie mailuri de la el, mailuri prin care mă invită la nu ştiu ce concurs unde-mi pot croi drum spre muntele de premii.
Dacă vreţi să participaţi, voi fi bucuroasă să-l asmut  redirecţionez spre voi. Anyone?

miercuri, 19 octombrie 2011

Bye bye, food

De obicei sunt relativ atenta la ce manac. Citesc articole despre alimentatie, stiu ca (in general) adaosurile, conservantii, colorantii adaugati materiei prime, hrana, strica ceva. Da, mancarea tine mai mult, miroase mai bine, este colorata mai atragator, insa nu stii cand te omoara. Sau cum :D

Trebuie insa sa recunosc ca n-am aprofundat prea mult problema. Citesc etichetele, sunt cativa bau-bau pe care-i evit, insa de foarte curand am descoperit ca nu numai de minunile chimiei trebuie sa ma sperii.

Mana sus cine are in casa produse care contin E120. Cunoscut si sub numele de carmin, acid carminic sau cosenila. Un colorant gasit in majoritatea produselor (lichide ori solide) de culoare rosie (printre care iaurturi cu fructe, gemuri, budinci, sucuri "naturale" si altele). Ca sa nu mai spun de cosmetice, dar cu de alea nu prea folosesc, zic pas. Da' uitati-va pe eticheta rujului, totusi.

Carminul, cunoscut drept cosenila ori E120, este extras din aceste minunate insecte.

Ele se numesc coccus cacti (sau dactylopius coccus pentru amici) si traiesc, ati ghicit, pe cactusi. Oameni de treaba le strang, asteapta sa ajunga la maturitate si apoi le omoara, pentru ca sub invelisul cenusiu corpul lor este de culoare rosie. Dupa ce se usca, insectele astea sunt macinate si bagate-n mancare, sa arate frumos :D. Wow, ce gustos!

Degeaba-mi spune Dragosh ca alti oameni gasesc insectele o delicatesa si consuma lacuste-n ciocolata. Treaba lor, gusturile lor, eu prefer sa nu. Ce e nasol de tot e ca eu ma consideram vegetariana de vreo 15? 17? ani. Dar ghiciti cu ce sunt colorate majoritatea pateurilor vegetale? Exact, cu carmin. Care, dupa cum spuneam mai sus, nu e altceva decat o mana de insecte strivite. Nevegetal, cum ar veni. Nu mai zic de restul chestiilor rosii/portocalii pe care le-am mancat la viata mea.

Cica nu s-au observat efecte negative corelate consumului de E120, care totusi nu trebuie sa depaseasca 5 mg/kg corp. In afara de ceva alergii de contact in cazul cosmeticelor sau ceva hiperactivitate in cazul consumului de alimente, la copii. Plus vreo 32 de cazuri de soc anafilactic. No big deal, cum spuneam.

Am si eu niste guilty pleasures alimentare (da, junkuri). Thanks to E120, nu le mai bag in gura. Nu-i nimic, voi fi mai sanatoasa. Intre timp coc niste plangeri pentru aia cu pateurile. Nu mananc eu des pateu vegetal, da' in anii astia sigur am gustat si din pateul cu gandaci.

luni, 17 octombrie 2011

Sa zburam, zic

Saptamana trecuta am aflat ca Baia Mare va gazdui un super miting aviatic in weekend, asa ca ne-am propus sa mergem sa vedem despre ce e vorba.

Evenimentul era anuntat pentru sambata, la ora 12. Am pornit spre aeroport pe la 11 si-un pic, oarecum nehotarati, era destul de gri afara, nu se vedea nici o raza de soare, era frig si umed. Am ajuns cu vreo 20 de minute inainte de pranz si am inceput sa ne plimbam printre cele aproximativ 15 avioane de diferite forme, marimi si culori expuse pe pista.

Am facut poze, am admirat motoare si am cercetat interioare de avioane si planoare. La un moment dat a fost umflat un balon cu aer cald (brrr, si ce frig era!; eram deja de mai bine de o ora pe aeroport, nu se intampla nimic si noi eram inghetati) si a ramas ancorat pe gazon. Pe la 13 ne-am hotarat sa mergem spre casa, deja incepuse sa picure si nu mai puteam de frig. Ideea era ca daca se insenineaza si auzim zgomote suspecte :D, sa ne intoarcem.










Dupamasa am avut insa alte planuri asa ca am privit cu regret spre cerul albastru si spre razele aurii de soare care deja incalzeau decent si ne-am vazut de treburi. Seara, acasa, am vazut ca nu ratasem totusi spectacolul, din cauza vremii de la pranz s-a reportat pe duminica.

Asa ca hop si noi. Ca sa nu mai ajungem chiar asa repede, am pornit ceva mai tarziu. Wrong, din cauza asta am ajuns sa facem ultimii 4 kilometri in aproximativ 40 de minute, desi nu stam in Bucuresti. Dar na, cer albastru, cativa nori pufosi, 12 grade, de ce sa nu mearga toata Baia Mare pe aeroport? In cele din urma am ajuns si am putut sa ne bucuram de show. Desi erau anuntate vreo 40 de avioane, mare parte din ele n-au mai putut ajunge din pricina conditiilor meteo. Ar fi fost probabil si mai spectaculos, dar a fost oricum interesant, mai ales zborurile in formatie. La sfarsit au zburat impreuna 4 avioane, facand tot felul de giumbuslucuri taietoare de respiratii in aer (era un nene care ne dadea si denumirile stiintifice, da' cine sa le mai tina minte?). S-au lansat si parasutistii de la aerocluburile din Baia Mare si Satu Mare dintr-un AN 2 de la 1900 (acum o mie de ani, cand am facut cursul de parasutism si am facut chiar si UN salt :D cu parasuta, tot dintr-un AN 2 am sarit; ce vremuri, dom'le!. Acum mi s-a redeschis pofta de zburat, insa cu un avion. Pe care sa-l pilotez... Inainte de sarcina incepusem sa ma interesez de cursuri, am gasit unul super ok, insa n-am mai apucat. Poate de-acum incolo, daca mai primesc cursanti trecuti de prima tinerete).








Pana la urma a fost o experienta faina. Am avut parte de soare si de vreme buna si ne-am simtit bine, chiar daca era cam pe la ora de somn (saltata cu gratie de saptamani bune). Azi ne intoarcem la zgribulit, ceea ce nu va dorim si dumneavoastra.
*pozele nu-s cine stie ce, m-a si lasat bateria la un moment dat, da' tre' sa recunoasteti ca am fotografiat niste nori frumosi :D

Bucataria romana - gustul lumii antice

Dupa cum spuneam, ne-am pus pe culturalizat intensiv si bifam toate vernisajele, mai ales cele care suna interesant chiar de pe invitatie.

Vineri am fost din nou la Muzeul de Istorie, pentru a vedea reconstituirea in detaliu a unei bucatarii romane. Singura parte mai putin ok la vernisaje e inghesuiala, cine merge cu copiii prin diverse locuri stie cum e cand tre' sa fii in alerta si sa reactionezi la cel mai mic semn de plictiseala, pentru ca situatia sa nu escaladeze si sa regreti instant ca ti-ai uitat teleportorul acasa :D

Am ajuns inainte sa se aglomereze prea tare si am apucat sa vizitam (si sa fotografiem) pe indelete, de data asta fara Oana, care era ocupata cu pusul ultimelor detalii la punct. Alla s-a linistit totusi cand a vazut-o aparand imbracata in haine corespunzatoare (si a remarcat ca romanii aveau fibule - sau, cum le-a spus ea, agrafele de tinut haina, pe care i le prezentase Oana la vernisajul trecut, cel cu celtii).






Prezentarea n-a fost lunga, am rezistat cu Alla cu succes si chiar m-a mai intrebat cate ceva in timp ce domnii astia de la muzeu vorbeau (bine, la un moment dat m-a intrebat si cand se termina :D).

Odata expozitia vernisata, am mai dat un tur prin bucatarie si apoi am urcat pe terasa pentru adevarata atractie, si anume degustarea. Bucatele asteptau frumos aranjate in vase de lut, ademenind cu arome si culori. Am baut un vin cald cu smochine si miere, iar Alla un nectar in care am identificat prune, nuci macinate si ceva miere, fooooarte gustos! De mancat am mancat niste branza condimentata, niste cartofi pe care i-am crezut pe rand sfecla, napi, telina (romanii n-aveau cartofi, da' astia de la firma de catering au promis ca o sa fie de nerecunoscut), Dragosh a testat ceva porc in frunze de dafin si niste pulpe de pui, de care a spus ca au fost foarte aromate si gustoase, iar la desert am incercat niste prune cu nuci si miere. Buuun! Mai vrem!



Pentru anul viitor se pare ca o sa se organizeze o expozitie despre Egiptul antic. Sper ca n-o sa mancam pisici :D

miercuri, 12 octombrie 2011

La muzeu, cu mic, cu mare

Saptamana trecuta am primit o invitatie la Muzeul de Istorie, la vernisajul unei expozitii cu tematica "Rituri funerare in lumea celtica". Cum Alla e mereu mare amatoare de distractie, am hotarat sa facem o plimbare pana la muzeu (ce vremuri, erau inca zile calde, am mers in bluze subtirele; azi ploua mocaneste, e frig si intunecat, iar hornarul o sa vina abia luni sa ne curete cosurile, sa trecem si noi la foc; si spre sfarsitul saptamanii se anunta niste nopti cu minus, cica; cineva nu stie ca suntem in octombrie, nu-n miezul iernii...).

Dar destul cu plansul, revenim la riturile funerare, nu de alta da' aveau un rug acolo....mama, ce caldura ar da unul din ala!

Avem norocul sa avem "pile" la muzeu, drept pentru care am beneficiat de o prezentare facuta pe indelete, la pas (mic; de fapt si de drept, Alla a fost principala beneficiara a acestei vizite).

Nu stiu alte muzee cum sunt, dar la cel de-aici se intampla destul de des cate ceva, o expozitie interesanta, o prezentare, o chestie. Ultima oara am fost cu Alla in mai, la noaptea muzeelor, a fost tare incantata de procesiunea cu torte si de outfit-urile procesionistilor, precum si de concertul de folk de dupa.

Cu ocazia acestui vernisaj a facut poze cu tot ce s-a putut - cu copiii veniti in vizita cu profesoara de istorie, cu coiful celtic (replica, na), cu Oana-de-la-muzeu, numai cu noi nu. Ca asa face orice copil iubitor :D.




Urmatoarea vizita e programata pentru vineri, cand va avea loc un alt vernisaj, de data aceasta cu atat mai interesant cu cat va fi dublat si de o degustare :D. Este vorba de reconstituirea unei bucatarii romane, cu tot ceea ce inseamna asta: cuptor, mozaic, vase, tacamuri, haine specifice perioadei si, desigur, mancare preparata dupa retete romane originale. Gustarile vor fi preparate de o firma de catering, la muzeu inca nu exista toate conditiile, insa cu siguranta va fi ceva inedit. Sursa din interior ne-a spus ca ei, angajatii, vor fi imbracati in haine romane si vor servi publicul prezent la vernisaj. De-abia asteptam. Cel putin unii dintre noi, care au auzit ca-i rost de ceva reteta cu miere!

duminică, 9 octombrie 2011

Grand opening - cronica de juma' de eveniment

Cum dintotdeauna am visat sa vad un mare stadion de foarte aproape :D, am profitat de marea deschidere a Cluj Arena. Ca s-a intamplat sa cante si Scorpions cu ocazia acestui eveniment...ah, well, pure luck. Glumesc, desigur, gazonul niciunui stadion n-o sa ne vada bocancii decat in eventualitatea unui concert (preferabil unul la care sa nu cante Voltaj).

Am ajuns la stadion un pic dupa sase, sperand ca deja formatia sus amintita si-a terminat cantarea. Ei bine, nu, am avut onoarea mai tarziu. Pana atunci am avut parte de stat indelung la coada la urmatoarele: toaleta (in repetate randuri, ca fiind numai vreo 40000 de oameni acolo, si-au putut permite sa le tina inchise pe unele), bauturi calde (mi se pare si normal ca singurul weekend friguros din toamna asta sa fie ala in care mergem si noi la un concert), sucuri, chipsuri. La bere nu se statea mai mult de doua minute. Si sa mai zici ca nu se incurajeaza cosumul de bauturi alcoolice....

In materie de muzici, am avut parte de urmatoarele:
Semnal M - cam putin, din pacate
Compact - antrenant si aducator aminte de tinereti trecute
Voltaj - mult, muuuult prea mult. Pe alocuri penibil.Si tot n-am inteles pana la urma ce cauta o formatie de discai la un concert rock.
Scorpions - oldies but goldies. Faini, simpatici, in forma, s-au priceput sa faca spectacol si fara demoazelele de la carcotasi, care s-au vazut nevoite sa-i ajute pe aia de la Voltaj (da, am o obsesie, se observa?:D). Au concertat vreo ora jumate, apoi au mai cantat trei piese la bis. Pana la bis mai ca eram convinsa ca ne lasa fara Still loving you sau, evident, un Wind of change, noroc ca si-au revenit si le-au cantat. Ca la alea stiu si eu toate versurile :)). Mi-a placut, dar cum n-am mai fost la alt concert de asa anvergura, n-am termen de comparatie. Poate daca porneau astia caldura pe stadion era ceva mai bine :D

Stadionul (ca doar pentru el am venit, nu?) e frumos, pacat ca o sa se joace fotbal pe el :P. Ecranele de dimensiuni mari din tribune au mers impecabil, asigurand vizibilitatea pentru toata lumea. Pe timpul reclamelor, desigur, ca-n rest s-au odihnit, au ramas in functiune doar cele de langa scena. Azi o sa aiba ceva de lucru pana curata toate ramasitele concertului, ca doar trebuie sa fie pregatiti si pentru dupamasa asta. Mi-ar fi placut sa stam si la Smokie, insa nu, azi ne intoarcem acasa. Poate o sa-i mai prindem (i-am ratat si pe vremea studentiei, cand au cantat in faimosul Diesel, da' era ceva transmisiune live pe unul din programele locale si am dansat/cantat in sufragerie, spre incantarea vecinilor. Cronica pentru astalalta jumatate de eveniment o citim altundeva ;). V-am pupat!