Daca va ganditi bine, cati oameni care se bucura cu adevarat, din suflet, ca niste copii de sarbatorile iernii cunoasteti? Am incercat sa fac si eu o lista zilele astea si nu mi-a prea iesit. Care blazat, care enervat de consumism, care stresat, care preocupat de altele.
Cum nu prea am in anturaj copii mai maricei, nici macar pe ei nu i-am vazut asteptand cu nerabdare Craciunul si Anul Nou (sa ma mai scoata din butoi), asa cum imi aduc aminte ca le asteptam cand eram mica.
Lumea mi se pare destul de trista acum, cu cateva zile inainte de sarbatori. Poate nu trista, dar ne-bucuroasa. Ne-plina de luminite in suflet, nici macar cele de pe strada nu se reflecta in oameni. Bucuria pe care o afiseaza unii mi se pare falsa, cuprinsa in fisa postului. Si trist e ca si cei ce-o afiseaza par sa-si dea seama de asta.
Mi-e dor de oameni care se bucura simplu, frumos, fara sa astepte nimic pentru bucuria lor. Mi-e dor sa vad zambete copilaroase cand se aprind seara luminile-n orase. Mi-e dor sa vad oameni privind si altundeva decat in vitrine sau la zapada de sub picioare - nu cu bucurie si cu gandul la vremea saniusului, ci cu teama, sa nu cada.
Acum, cu cateva zile inainte de venirea Mosului, eu-s un pic stresata, un pic bucuroasa si un pic trista. Stresata, pentru ca am de facut o multime de lucruri si timpul lipseste; bucuroasa, pentru ca-mi place perioada asta de agitatie, imi place sa fac liste, sa impachetez cadouri, sa pregatesc surprize, imi place sa anticipez placerea din ochii celorlalti cand desfac ambalajele; trista, pentru ca mi-ar placea sa impartasesc asta cu oameni dragi, cu oameni care sa nu fie satui de pregatiri si alergatura, oameni carora sa le placa sa se implice, oameni care sa creada ca placerea de a oferi valoreaza cat zece cadouri primite la un loc, oameni care sa se bucure din toata inima, fara sa se gandeasca la cat de comerciale sau exagerate sunt acum sarbatorile, care sa se bucure de ninsoare macar cateva minute fara sa se gandeasca la cat de greu se circula.
Mi se pare din ce in ce mai mult ca sarbatorile si, de altfel, orice prilej care implica vreun fel de
daruire incep sa fie privite ca niste obligatii. Sunt absolut convinsa ca oamenii daruiesc nu pentru ca le face placere, ci pentru ca trebuie. Poate nu toti. Sper ca nu toti. Cadourile sunt impersonale, de-a gata, nu gasesti in ele nimic din cel ce daruieste, nimic din cel ce primeste. Uneori se intampla sa se potriveasca. Si odata terminata corvoada alegerii cadoului, cauti sa scapi si de cea a impachetatului si ori il lasi pe mana profesionistilor, cu scuza ca tie nu ti-ar iesi oricum asa bine, ori il arunci intr-o punga pe care o iei de pe raft nu pe criterii estetice, ci de proximitate: s-a intamplat sa fie prima care-ti cade in mana.
Imi place sa-mi petrec mult timp gandind cadourile, impachetand, punand fundite, gasind metode ingenioase de legat. Imi place sa desfac cadourile primite cu grija, mangaind hartia si privind imprimeurile. Cateodata imi place sa ma gandesc ca-s impachetate asa pentru ca-s ale mele, imi inchipui ca cinevaul care mi-a facut un cadou chiar s-a gandit si la cum sa-l impacheteze. Desigur, asta de obicei e doar in mintea mea :).
Craciunul ideal e pentru mine asa (zic Craciun, dar ma refer cam la toata luna decembrie, e o luna de iarna care-mi place pentru ca are sarbatori multe :P): zapada alba, fara vant, fara gheata ascunsa pe dedesubt :) (imposibil, strazile sunt ude si cenusii, trotuarele alb-murdar, zapada
mea se vede doar pe dealuri); colinde (imposibil si asta: Dragosh nu le gusta, deci n-o sa-mi puna ever, iar pe Alla inca n-o pot desprinde de vaca Lola & comp); miros de cuptor si scortisoara-n casa (no, macar asta exista, ca-l fac eu sa existe; acum tocmai se coc niste turtite de daruit); oameni veseli, deschisi si frumosi (hahaha); cadouri facute din inima, cu inima, cumparate nu pentru cat costa ci pentru bucuria pe care pot s-o aduca; cadouri strecurate cu grija sub brad (netaiat, in ghiveci) in loc de-a fi oferite pur si simplu; cadouri luate sa fie surpriza, in loc de "ce-ti doresti de Craciun?"; mese si prajituri pregatite impreuna (macar aici am sperante cu Alla, pare sa fie into it).
M-am cam lungit si, in loc sa ma inviorez, m-am depresat :) De fapt nu cred ca lucrurile-s chiar asa negre. Nu-s, nu?
La multi ani dragului meu! La multi ani, pentru ca stie sa rada si (cateodata) sa fie serios. Pentru ca reuseste, nu stiu cum, sa ma suporte zi de zi, cu bune, cu rele :) Pentru ca uneori reuseste sa ma faca sa pricep ca viata asta nu-i asa serioasa si lipsita de haz cum mi se pare mie. Pentru ca are suflet de copil, gata oricand sa porneasca intr-o noua aventura. Pentru ca are ochii veseli si mereu o gluma pe buze. Pentru ca o iubeste pe Alla mult-mult. Pentru ca-i place sa se joace. Pentru ca uneori e ca un copil mare. Pentru ca e ziua lui :) La multi ani, Dragos! 
