Bucătăresele

Îmi place să gătesc. Mă relaxează, în timp ce tai un morcov, o chestie mă pot gândi la ale mele fără să-mi scadă concentrarea. Bine, de patru ani încoace nu mai gătesc la fel ca înainte. În primul rând nu mai e timp pentru cine ştie ce reţete elaborate, care cer precizie si cantităţi cântărite la gram. Acum merg mai degrabă reţete care nu suferă dacă în timpul preparării mai strâng de pe jos o jucărie, dacă mai ies în curte să văd un desen, o frunză, o râmă.

Totuşi, lucrurile s-ar putea schimba în curând, am din ce în ce mai des un ajutor de nădejde la bucătăreală, aşa că s-ar putea să revin (revenim) la bucatele elaborate şi dichisite.

Deja de pe la un an şi-n pic a început să se dovedească de mare ajtor în bucătărie.

De când am început diversificarea Allei am acordat o atenţie sporită alimentaţiei. Trebuie să recunosc că schemele complicate de diversificare, cu grame crescute progresiv in fiecare zi m-au lăsat rece. La fel diversele reţete, care de care mai fanteziste (şi mai nemâncabile, fie vorba între noi). Mi se pare că e destul de greu să găseşti reţete pentru bebeluşi care: a) să nu necesite transformarea bucătăriei în laborator, lucru care poate lăsa o mamă fără suflare destul de repede, mai ales că mamele sunt deseori sfâşiate între dorinţa de a face lucrurile ca la carte (mda, problema e să găseşti fix cartea :D) şi nevoia de a rămâne cu nervii întregi destul de mult cât să se poată bucură de fiecare etapă prin care trece bebeluşul şi be) să nu cuprindă informaţii neactualizate de la 1900, când pruncii puteau mânca liniştiţi şi sarmale, şi cârnaţi, şi de toate, că doar uite ce bine a crescut şi X cu....


Dar să revenim la oile din bucătăria noastră. Am pregătit împreună cu Alla nişte mâncăruri gustoase, uşor de preparat, potrivite pentru copiii peste doi ani. După ce ne-am consfătuit îndelung, am decis că putem împărtăşi reţetele :P.

Pentru început, vă propunem o salată marocană. Eu am descoperit-o în Maroc acum vreo 10 ani, mi-a plăcut extrem de mult, şi am reluat-o ocazional. Probabil că între timp am mai schimbat ingredientele, atunci nu m-am gândit să le notez exact, dar oricum bucătăria presupune (cel puţin în cazul nostru) o doză mare de creativitate.

Ingredientele sunt simple (şi aproximative :P): cartofi şi sfecla roşie fierte, castraveţi, salata verde, roşii, orez fiert şi unul-două sosuri. Noi le-am făcut din iaurt, unul cu puţin usturoi si mărar, celălalt cu puţină brânză (de vacă, de burduf, ce este pe lângă casă) şi câteva picături de suc de sfeclă (o mâncare roz nu poate fi niciodată refuzată, nu-i aşa?).

Unii ar putea să se sature lejer cu salata asta. Pentru ceilalţi, care ar mai gusta ceva, avem o mâncare uşoară de vară, cu păstăi şi usturoi. Ingredientele sunt din nou simple şi puţine: păstăi, usturoi, roşii, puţină sare, ulei şi la sfârşit ceva frunze verzi, pentru culoare şi aromă - noi am folosit frunze de ţelină.

Doi-trei căţei de usturoi se înăbuşă într-o lingură (generoasă) de ulei; se scot şi se înlocuiesc cu păstăile, curăţate şi spălate bine. Se fierb în puţină apă până se înmoaie, apoi se adaugă sarea, eventual ceva legume de sezon - un morcov, un pătrunjel), roşiile tăiate cuburi şi se mai dau câteva clocote. La sfârşit se adaugă usturoiul felii. Se serveşte cu încredere, e foarte gustoasă.

Pentru desert (deşi ar putea constitui o masă în sine, şi recomandăm asta) am pregătit o plăcintă cu pere. Buuuună, e o reţetă pe care o tot reiau (merge de minune cu mere) de când avea Alla cam un an. Pentru că-i cu fructe destul de dulci, nu adaug niciodată zahăr, ceea ce o face o alegere deosebit de bună pentru copii.
Avem nevoie de făină (cam 300 de grame), o jumătate de pachet de unt, puţină sare, 5 linguri de ulei (nu de măsline, am încercat o dată şi a ieşit tare!) şi 8 linguri de apă foarte rece. Se amestecă toate până rezultă un aluat fraged, care se va odihni puţin la frigider cât timp curătaţi şi pregătiţi perele. Noi le-am feliat şi le-am stropit cu scorţisoară, coaja nu ne deranjează deloc :).

Aluatul se împarte în două - o parte cam de două ori cât cealaltă. Bucata mai mare se întinde pe fundul şi pereţii formei. Se aşează frumos perele (sau merele) şi se acoperă cu cealaltă parte de aluat. Se înţeapă pe ici pe colo cu furculiţa şi se bagă-n cuptorul încins cam la 180 de grade pentru jumătate e oră (sau până când se rumeneşte un pic deasupra şi se desprinde de pereţii formei. Se lasă la răcit şi se papă cu poftă.

Îmi pare bine că-i place şi ei să experimenteze în bucătărie (ok, îmi pare mai puţin bine când îmi ia ingredientele de sub nas şi începe să-şi facă prăjiturile ei :P). Dar e fain să ai cu cine încerca diverse variante. Deja ne putem sfătui împreună, e tare drăgălasă când se implică. O s-o provoc în curând la o nouă reţetă - poate salata de somon cu avocado, pentru că-mi plac salatele foarte mult (iar ei îi place avocado foarte mult; cu somonul mai vedem :) ).

Salut, Adi!

Pe Adi Ciupei l-am cunoscut acum vreo 7-8 ani, era de Sărbătoarea Castanelor şi ne-am întâlnit în faţa cofetăriei Maramureş. Îl mai văzusem înainte în câteva fotografii de-ale lui Dragoş, singurele pe care le avea din armată - cu ei doi jucându-se cu nişte câini. Ştiam din poveşti că Adi fusese singurul om normal pe care a avut norocul să-l aibă alături în Motru, în cele câteva luni petrecute acolo, singurul cu care putea povesti despre muzică, despre cărţi, despre lucruri frumoase care să-i mai facă să uite de faptul că-s departe de casă, printre oameni mici, cu ochelari de cal.

Era spre seară când ne-am întâlnit, dar primul lucru pe care l-am văzut la el au fost ochii - mari, albaştri si foarte foarte luminoşi şi plini de viaţă. Recunosc că mi s-a părut un pic prea... exaltat, să spunem, părea prea încântat că ne întâlnim, ne privea prea insistent, ne zâmbea prea mult. Aveam să-mi dau seama mai târziu că aşa era el, privea viaţa-n faţă plin de optimism, cu mult drag de lume, şi bucuria din ochii lui era de fiecare dată sinceră. Am simţit atunci, şi de fiecare dată când ne-am mai întâlnit, că-i era drag de Dragoş şi că dragul ăsta s-a extins oarecum şi asupra mea.

Din păcate nu ne-am văzut foarte des. Ne întâlneam întâmplător când şi când, mai schimbam câte-un cuvânt pe messenger (în ultima vreme am avut de mai multe ori impulsul să-i spun ceva, doar că de fiecare dată apărea ca ocupat, available doar pentru X-ulescu, şi m-am ferit să-l deranjez). Cred că a trecut mai bine de un an de când l-am întâlnit ultima oară, era în Real, ne-a povestit (iar :) ) despre cum merge prin mine şi peşteri căutând flori de mină şi aur.

O dată ne-a dus acasă la el, în Băiuţ. Era toamnă, cred, îmi amintesc de lumina aurie, plăcută, însă nu ţin minte să ne fi topit de cald. Am pornit de dimineaţă, cu gând să bem o cafea in Cavnic. Azi, din nou în drum spre Băiuţ, mi-am amintit de călătoria de-atunci, şi-am râs amintindu-mi de cafea. Am oprit atunci în centrul oraşului, cu gând să căutam o cafenea deschisă dimineaţa. Tot învârtindu-ne prin zonă, am observat vreo doi localnici intrând într-o casă cu aer de crâşmă - ziceam noi, cu uşa de sticla, direct din stradă. Hotărâţi, am traversat şi am dat să intrăm şi noi - ne-am blocat însă la vederea pantofilor frumos aliniaţi pe hol şi-a hainelor din cuier :)). Noroc că am avut destulă prezenţă de spirit să închidem uşa repede, înainte să se sesizeze locatarii că dăm buzna peste ei în casă :)). Până la urmă am izbutit să găsim cafeaua mult căutată, într-un fel de...discotecă, să-i  spunem, care păstra încă vestigiile chefului nemaipomenit din seara precedentă sub forma unui dansator ostenit tare, adormit cu capul pe masă.

Azi am fost la Băiuţ fără Adi, el ne aştepta deja acolo, înconjurat de mulţi, mulţi prieteni, motociclişti şi iubitori de pietre, marile lui pasiuni. Toţi trişti, pentru că nu înţelegeau de ce a ales Adi să plece acum; tocmai el, care părea mereu optimist, care găsea mereu un cuvânt de îmbărbătare pentru fiecare, care nu părea să se lase doborât de nimic. N-o să-i cunoaştem niciodată motivele, însă o să lipsească multora. Chiar şi celor ca mine, care l-au cunoscut prea puţin.

Am fost tristă de sâmbătă încoace, de când am auzit de el, poate pentru că am pierdut-o de curând pe bunica, poate pentru că e a patra înmormântare la care merg din decembrie, poate pentru că mi-am adus aminte de vremurile faine în care l-am cunoscut, când imi era uşor să fiu fericită şi să găsesc lângă mine puterea să zâmbesc şi să iau viaţa uşor. Salut, Adi! Să-ţi fie bine acolo unde eşti acum.

Today's about me

Azi e ziua perfectă pentru a prelua leapşa de la mămica de Eva şi Filip (mulţu!). Aseară mă gândeam că o să mă dau peste cap să fac poze care de care mai artistice, dar între timp mi-a pierit cheful, nu cred că mă ţine să pregătesc punerea în scenă şi apoi să prelucrez poze, aşa că mă mulţumesc cu vorbele :)

Nu pot face un top, a trecut aşa de multă vreme de când am ţinut cu dinţii de obiecte, că nici măcar nu mai ştiu să mă definesc prin prisma lor (nu că ăsta ar fi un lucru rău! mai puţine chestii care te ţin legat, un pas mai departe spre libertate). Sunt însă lucruri care mă fac să zâmbesc şi-mi dau uneori un sentiment fain, de posesie, care nu ţine mult, dar e plăcut atâta timp cât.

Unu' din lucrurile care ma fac să mă simt bine e perechea mea de camperi de nunta (as opposed to bocancii si sandalele fara toc pe care le port 99% din timp), niste twinşi faini de tot, cu pasarele, floricele si fluturasi brodati pe un fond albastru placut. Niiice!

Urmează kilogramele de bijuterii de argint, pe care bine-nţeles că nu le port aproape niciodată, dar care stau bine la locul lor şi-mi dau satisfacţia că la o adică am cu ce ieşi în lume. Într-o vreme le purtam des (nu pe toate deodată :D) şi-mi plăcea să mă încoţopenesc, vorba Dianei (bre, în cazul ăsta se poate zice aşa?), însă vremurile alea sunt de mult apuse. După ce am născut-o pe Alla n-am mai prea avut vreme. Acum aş avea, da' mi-i frică, dacă mă vede cu ele le reclamă ea. Oricum a dat iama în celelalte bijuterii, chestii de pus la gat/mâini/urechi care nu-s din metale preţioase :P.

Mă simt bine când îmi pun în spate un rucsac. De la ăia mici, de doamne, în care încap un buletin, un card, o măslină, ceva, ştiţi voi, până la cei mari, în care poţi locui, cu puţin efort. Adevărat că uneori mai trădez cauza şi-mi agăţ de braţ o geantă, dar se întâmplă atât de rar încât aproape că nici nu contează. Şi oricum nu-s genţi din alea serioase, sunt colorate şi funny, deci merg.

Am găsit totuşi un lucru fără de care n-aş putea trăi (acum: mai încolo, om vedea!), şi anume internetul. În mare parte aici socializez (not that good, I know), aici cumpăr, aici caut informaţii, aici citesc, aici lucrez, aici povestesc despre mine, aici citesc despre alţii.

Nu ştiu dacă se califică la lucruri care mă fericesc/mulţumesc, dar trebuie să povestesc şi despre prăjiturile şi bunătăţurile pe care le fac (da, modestă până la cer). Sunt bune de tot, doar că apar cam rar, ar zice unii :)). Demult, demult, petreceam destul de mult timp în bucătărie, încercând tot felul de reţete (nu doar de prăjituri, dar astea mi-au sărit acu în minte); şi acum petrec destul de mult timp în bucătărie, da' cu alte rezultate, parcă mi-a dispărut eficienţa şi inspiraţia. E drept însă că acuma am un ajutor de nădejde, poate de aia :D.

Dacă tot m-am apucat, e musai să pomenesc de blugi. De toate formele şi culorile, blugii au fost şi rămân cele mai comode lucruri cu care-mi place să mă îmbrac. De la primii blugi cumpăraţi de mine, cu banii câştigaţi la olimpiada de engleză (nişte orori, n-aş mai purta în veci aşa ceva, dar pe-atunci...) şi până azi, îmi face mereu plăcere să caut blugi, să încerc blugi (bine, mai puţin atunci când apreciez greşit şi nu încap pe mine, aia nu-i fun deloc!) şi să cumpăr blugi. Evazaţi dacă se poate, mulţumesc!

Vai, cum am putut să uit până acum de cărţi! Le ţin cu maximă plăcere în mâini de la patru ani jumate, de când m-a învăţat bunicul meu să citesc. Nu le-aş lăsa niciodată. S-a întâmplat de multe ori să fie supapa mea, preaplinul prin care dădeam afară ce nu mai încăpea în mine. Prin ele am călătorit în cele mai îndepărtate colţuri, cu ele am descoperit lumi minunate şi-am învăţat să pot să visez când vreau, cum vreau. Tot aici întră permisul de bibliotecă, desigur :).

Ciocolata se pune? :P Oricând, oriunde, cu cât mai neagră cu atât mai bună. Şi, din aceeaşi gamă, untul de cacao şi uleiul de cocos, care-s bune atât pentru prăjiturit cât şi pentru îngrijit pielea, când nu fac prăjituri le folosesc pe post de cosmetice. Şi dacă am ajuns la cosmetice, îmi plac cele câteva pe care le am. Nu am folosit niciodata multe (de aia-s aşa tânără şi frumoasă :P), nici acum nu am multe dar măcar sunt cât mai naturale, fără ingrediente care să mă mumifice la un moment dat. Pe lângă unt şi ulei mai folosesc uleiul de argan, piatra de alaun, din când în când un demachiat bio şi făină de mălai ori zahar brun pentru câte un scrub când îmi fac de cap.

Chiar dacă nu-s lucrurile mele, îmi plac la nebunie rochiile Allei :). Măcar una din noi să fie preocupată de asortat şi aranjat :)). Lăsând gluma la o parte, îmi plac atât de mult hainele şi încălţămintea de copii! Păcat că cele pentru oameni mari nu mai sunt aşa colorate şi  vesele, deh, tre' să fim oameni serioşi. În ultimii ani lucrurile care mi-au adus zâmbetul de buze au fost în general legate de copii. În principal haine şi jucării :D. Vorba unei prietene dragi, când intru într-un magazin prima dată mă duc să văd ce mai e nou pe la raioanele de copii, apoi mai caut eventual şi chestii pentru mine :)).

Aş vrea să ştiu ce lucruri dragi au Lari, Carmen, Diana - dacă au chef de împărtăşit şi mai ales vreme de scris :)

Facebook's got me

Asta e, după ani de rezistenţă pe baricade alături de anti-facebook-işti, am cedat. De fapt n-a fost la iniţiativa mea, ci a şefului, pot oricând să dau vina pe el. Plus că şi-a asumat un mare risc, de-acum s-ar putea să mă rătăcesc prin Facebook în loc să lucrez :D
Deocamdată încă mă simt ca un copil rătăcit într-un supermarket, nu ştiu pe unde s-o apuc, toate mi se par la fel. Daaaar.... mă voi prinde eu până la urmă care-i treaba, şi-apoi să vedeţi :P

Maternităţi si maternitate

Am primit o nouă provocare din partea qbebe, şi anume să scriu despre naştere şi despre cum am ales locul în care să aduc(em) pe lume minunea mică.

Eu am o chestie cu spitalele. Nu-mi plac şi gata. Experienţele mele cu spitalele [de stat (româneşti, cu altele n-am avut de-a face)] pot fi sumarizate în cuvinte puţine: mirosuri urâte, aglomeraţie, lipsă de consideraţie pentru pacienţi. Nu spun că şi acum sunt toate la fel. Nu spun că nu există locuri în care să te duci cu inima uşoară, ştiind că vei fi tratat ca o persoană şi nu ca un caz sau, mai rău, ca un bancomat. Nici nu spun că dacă te duci dincolo, la privat, ai garanţia că toate-s bune şi frumoase, nuuu! Doar că deocamdată asta e percepţia mea.

După ce am făcut testul de sarcină şi a devenit evident că la un moment dat o să trebuiască să şi nasc, m-a luat o spaimă cruntă. Nu mă temeam de durere şi disconfort (nu că nu m-aş fi gândit şi la astea, printre altele), însă mă apuca groaza amintindu-mi de poveştile despre asistentele care nici nu se uită la tine până nu le oferi o măslină, o atenţie, ceva, ori despre tăticii care-şi puteau atinge copilaşii nou-născuţi doar printre gratiile care blocau coridorul de la maternitate (aşa era într-o vreme aici, la spitalul din Baia Mare; între timp se pare că s-au mai schimbat lucrurile).

Deja începusem să mă gândesc să merg la Cluj, apoi am aflat că este o clinică privată în Baia Mare, care avea şi maternitate proaspăt dată în folosinţă. Doctorul la care mergeam pentru urmărirea sarcinii lucra (numai) acolo, aşa că alegerea a fost destul de uşoară, în final. Trebuie să menţionez că n-a încercat nici o clipă să-mi bage pe gât variantă cu naşterea la clinica lui, de fapt nici nu mi-a pomenit de ea până n-am întrebat eu. Odată însă ce mi-am exprimat dorinţa mi-a oferit toate informaţiile cerute şi mi-a spus că pot merge oricând să vizitez maternitatea şi să-mi fac o părere la faţa locului.

Evident că am profitat de ofertă şi am vizitat amândoi maternitatea. Condiţiile erau civilizate, nu de lux, civilizate, aşa cum ar trebui să fie de fapt în toate maternităţile. Madamele de-acolo păreau drăguţe şi ne-au oferit informaţii complete despre ce înseamnă naşterea la Euromedica. Am rămas cu o impresie plăcută şi am hotărât că acolo rămânem. Exista o şansă să nu ne primească, în caz de complicaţii, însă nu mi-a trecut nici o clipă prin cap posibilitatea că ar putea apărea complicaţii, eram foarte pornită să iasă totul bine. Recunosc că un mare atu al acestei maternităţi a fost faptul că ştiam exact cât şi unde trebuie să plătim (preţul a fost absolut decent, faţă de ce auzisem că se practică în maternităţile private din Bucureşti, unde chiar e vorba de lux, luxul de a-ţi permite să naşti în condiţii umane; groaza mea cea mai mare vizavi de naşterea la spital era legată de momentul plicurilor, nu m-am priceput niciodată la asta şi de aceea am ales mereu locurile unde ştiam ce şi cui trebuie plătit). În plus, fapt ce a înclinat cu totul balanţa în favoarea acestei variante, puteam aduce pe cineva care să stea cu mine atât în timpul naşterii cât şi după, dacă aveam chef. Până la urmă, datorită faptului că am ales Euromedica, Dragoş a văzut-o pe Alla în prima ei clipă de viaţă afară din burtică :)

Sarcina a fost foarte faină, fără complicaţii, că aşa am vrut :P. Doctorul a fost draguţ de fiecare dată (eu eram gravida care scotea de fiecare dată lista de întrebări din geantă, tot timpul mi-a răspuns amabil şi complet, şi-a dat seama repede că-s de aia care are nevoie de informaţii din plin). Ne-a dat toate numerele de telefon la care poate fi găsit, ne-a spus că-l putem suna oricând - ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat, a fost nevoie să-l sun pe la 2 dimineaţa să-i spun că eu mă duc să nasc şi n-ar fi rău să vină şi el :D. Naşterea a fost uşoară şi rapidă, însă Alla s-a născut cu dublă circulară de cordon, era albastră bine, a fost nevoie să stea câteva ore sub oxigen şi sub observaţia neonatologului.

Am ţinut-o în braţe pentru prima oară la aproape 4 ore după ce s-a născut, micuţă şi roşie, cu ochii abia întredeschişi, cu pumnii mici strânşi bine. Am alăptat-o, şi era aşa dulce şi caraghioasă cum se repezea să caute cu guriţa sânul, ca şi cum nimic n-ar fi existat pe lume.

Mi-ar plăcea să spun că de-atunci am fost nedespărţite, însă n-a fost aşa. Prima noapte am petrecut-o separat, politica spitalului (politică nebătută în cuie, însă pe vremea aceea eram prea ameţită şi copleşită să cer altceva) era ca în prima noapte să aibă ei grijă de nou-născut, să-şi revină mama după naştere. Dacă ar fi să mai trec prin experienţa asta o dată, nici o politică nu ne-ar mai ţine departe. Şi ar mai fi şi altele care s-ar petrece diferit - cel puţin legat de alăptare. Asistentele mi-au arătat cum s-o pun la sân, însă au fost la fel de prompte în a-mi da lapte praf atunci când m-am plâns că nu se satură. Ce ştiam eu pe-atunci?

Mi-ar fi fost de mare ajutor dacă m-aş fi informat pe larg ce se întâmplă după naştere. Până la naştere toate îmi erau clare, ştiam ce se întâmplă, la ce să mă aştept, n-aveam mari nelinişti. Însă (şi dau vina pe hormoni, de obicei sunt mai deşteaptă :D) era ca şi cum cu naşterea s-ar fi terminat totul. Parcă nu mai exista nimic după. Nu pot să-mi explic cum exact mă gândisem eu la vremea aceea că o să fie după ce ne întoarcem acasă, cred că nici măcar nu mi-am pus problema. Dar s-a pus ea singură, nici o grijă :D Şi am avut apoi ocazia să învăţ în direct că n-ai cum să te pregăteşti din timp pentru noianul de senzaţii noi care apar, că nici o informaţie nu te pregăteşte pentru ce înseamnă de fapt să fii părintele unei mogâldeţe urlătoare care nu ştie ce-s alea amânări, orare şi grafice. Trebuie doar să fii acolo, pregătită să înveţi, pregătită să te laşi în cu totul alt ritm, pregătită să iubeşti. Pare destul de uşor, deşi nu e întotdeauna :)

Bunica de la Năsă

La Năsă mi-am petrecut toate vacanţele copilăriei. De altfel acolo am şi stat până spre 6 ani, şi până să plec la Cluj Năsăudul a fost întotdeauna acasă pentru mine.

De ieri nu mai am acasă-ul copilăriei, pentru că s-a dus şi bunica. Şi fără niciunul din ei oraşul îşi pierde farmecul. Nu ne aşteptam să se întâmple, pentru că a reuşit mereu să treacă peste toate bolile diverse suprapuse peste boala mare, pe care-o ducea de aproape 50 de ani. Doar că toate zecile de ani de medicamente au reuşit până la urmă să-i doboare de tot sistemul imunitar şi să n-o mai lase să lupte cu pneumonia de acum.

Dacă e să mă gândesc cum mi-o amintesc cel mai pregnant, e râzând. Ştia să spună glume ca nimeni alta, şi să povestească întâmplări hazlii (de care a avut din plin parte şi pe care şi le-a creat singură tot din plin) care ne făceau să râdem cu lacrimi. Acuma tot cu lacrimi suntem.

Nici nu pot spune cât de bine îmi pare că acum două săptămâni, întorcându-ne de la Cluj, am hotărât să facem un ocol şi să trecem pe la ea. Bucuria pe care i-am făcut-o mă mângâie puţin, puţin. Ştiu că o să-mi fie dor de ea, de râsul ei (deşi în ultima vreme l-am auzit mai rar), de bătăile la cap pe care le cunosc probabil toţi nepoţii :), de telefoanele ei "doar să vă aud, să vorbesc cu Alla". Ştiu că tristeţea de acum o să mai pălească în timp. O să-mi lipsească, o să ne lipsească mult.

Oameni care uită

Ieri am ieşit, noi fetele, la o plimbare în parc, unde ne-am întâlnit cu un băieţel-şoricel drag, pe care nu l-am mai văzut cam de mult. Copiii s-au jucat ce s-au jucat, s-au ciondănit cât s-au ciondănit (a mea nedormită, cine ştie, ştie!), apoi Alla a solicitat de mâncare.

Pentru că eram în parcul mare, la doi paşi de pensiunea unde mi-am mâncat ultimele luni, am zis că aş putea să o duc acolo, să vadă unde am tot plecat eu când ea ar fi vrut să rămân acasă. Zis şi făcut, am plecat împreună cu şoricelul şi tatăl lui şi am campat pe terasa pensiunii.

Pruncii au început să facă ce ştiu ei cel mai bine - să se joace, respectiv să se alerge unul pe celălalt pe terasă. Şi să se mai ciondănească, desigur. I-am mai temperat noi câte puţin, în ideea că ceilalţi trei clienţi erau fără copii şi poate n-aveau chef de distracţie piticească. Apropitarii pensiunii erau şi ei acolo, tot pentru cină.

După ce am terminat de mâncat am pornit cătinel spre casă. Nu inainte de a trece pe la şefi să-i salut şi să primesc nişte ... chestii, că nu le ştiu spune altfel, mascate să sune cumva a compliment. Mascate prost, desigur :D. Ceva de genu' "Cu cine seamănă aşa hotărâtă? E foarte sigură pe ea, câţi ani are?", cu urmarea "Ţi-a fi tare greu s-o stăpâneşti.".

Io, ca omu', zic: "Păi nici nu-i treaba mea s-o stăpânesc, că nu-i cal". "Eeee, nu-i aşa, nu-i aşa! Păi ce te faci când ieşiţi în societate şi face ca acuma? Nu zice nimeni de ea, că-i copil, da' de tineeeee....". Tre' să recunosc că pentru un moment am rămas interzisă, încercând să vizualizez soţietatea aşezată într-un semicerc acuzator, cu degetele întinse spre mine. După care m-a pufnit râsul (interior, pe dinafară încă nu-mi revenisem :D).

Am stat şi-am analizat. Da, mare dreptate au avut. Păi cine naiba să nu se uite urât la un copil care face următoarele lucruri inadmisibile: fuge, râde, se aşează pe scări (cu hainele curate, tztztz!), strigă după partenerul de joacă şi se uită cu o privire extrem de cruntă la adulţii care se bagă peste joaca lor şi-i întreabă tâmpenii ca: "Da' tu de ce eşti rău/rea?". Data viitoare ar trebui să pluseze cu un "Da' tu de ce eşti prost?" peste privirea aia. Grrrr.

Asta m-a făcut să mă gândesc un pic la cât de mulţi oameni faini am întâlnit totuşi în ăştia aproape patru ani. Oameni pentru care copiii au voie să fie copii fără să dea explicaţii, fără să trebuiască să "facă frumos" ca să fie băgaţi în seamă şi trataţi omeneşte. Pe de altă parte, există foarte mulţi care au uitat ce înseamnă de fapt copilăria, oameni care sunt atât de închişi în lumea lor fără culoare, centraţi pe lucruri mărunte şi meschine, oameni pe care nu-i mai bucură un zâmbet venit din inimă, oameni pentru care totul se traduce în bani şi/sau succes social. Oameni pe care eu nu mai am chef să-i întâlnesc şi să le ofer din timpul meu, că am altele mai bune de făcut.

Ce-i mai trist e că probabil o parte din oamenii ăştia mulţi nici măcar n-a ştiut vreodată câtă bucurie şi poftă de viaţă se poate ascunde într-un trup mic de copil. Sunt (din păcate) numeroşi cei pentru care copiii sunt doar nişte vietăţi care trebuie antrenate pentru a-şi găsi locul în lume, vietăţi care fără îndrumare, educaţie şi disciplină ar fi pierdute.

Eu mă bucur că i-am întâlnit pe ceilalţi, care mă fac să mă simt normală, apreciată, care-mi sunt aproape când am nevoie de ajutor (de oricare-o fi el), oameni care ştiu că viaţa nu trebuie să fie neaparat serioasă, fără gust/miros/culoare, care ştiu să se joace şi să fie şi oameni mari şi responsabili în acelaşi timp. Oameni care ştiu cât valorează cu adevărat omuleţii mici care-i împiedică pe alţii :D

Milky ways (alăptarea în vacanţăăăăă)

Rox m-a provocat (ma rog, nu doar pe mine, dar pentru ca e vorba de vacanţe, de călătorii, m-am simţit direct vizată :)) ) să scriu despre cum se poate alăpta în vacanţă.

Păi cum? Ca şi acasă, cu drag :)

Înainte de naştere habar n-aveam cum e cu alăptatul şi/sau biberoanele. La un moment dat am şi dus nişte biberoane (foarte frumoase :D) cadou unei proaspete mămici. Noroc că era şi genul care să le folosească, altfel poate le-aş fi primit în cap. După naştere, însă, lucrurile au devenit mult mai clare şi lipsite de echivoc: treaba mea era să hrănesc copila, şi nu oricum.

Din partea pediatrei n-am primit mare sprijin (e setată pe sistemul clasic, ăla cu "15 minute la un sân, 15 la celălalt, în rest suzetă, ceiuc, pauză de 2-3 ore între mese, laptele nu e consistent că nu mănânci tu carne", le ştiţi şi voi probabil, măcar parţial). Noroc cu internetul şi disponibilitatea unor mămici devenite între timp foarte dragi, am ajuns să ignor graţios sfaturile şi să fac ce vrea copila, că doar ea era cea direct interesată ca lucrurile să decurgă lin. Alăptarea n-a fost mereu uşoară (nici azi nu e mereu uşoară, dar e mult mai rară :P) însă a fost cea mai fericită alegere pentru amândouă (şi pe alocuri, pentru toţi trei).

De ce? Pentru că am scăpat de stresul sterilizatului, de grija stocului de lapte praf, de banii (nu puţini) daţi pe formule care de care mai asemănătoare laptelui matern şi, mai cu seamă, de spaima "orei de masă". Care oră ne-a prins în tot felul de locuri, şi zău că nu m-aş fi văzut preparând laptele praf.

Odată ce am văzut că nu-i chiar aşa complicat să ai grijă de o bucăţică de om, că există viaţă şi după bebeluş, am prins curaj şi am început să ne reluam încet-încet plimbările. Întâi din cele scurte, până la bunicii de la 150 de km, apoi din ce în ce mai lungi.

Primul drum serios l-am făcut când avea Alla cam 8 luni - până-n Germania. Cu cortul :D Şi-aşa am început epopeea alăptatului de-a lungul şi de-a latul Europei, epopee care continuă şi-n ziua de azi.

Prima data pe autostradă, în Ungaria

În Germania, printre broscuţe şi corturi

Pe la 10 luni la Buzău

Un an şi trei-patru luni, întâi la Bistriţa, apoi la Bucureşti

După un an jumate, în Timişoara

Doi ani şi patru-cinci luni, la vulcanii noroioşi

Alte poze reprezentative n-am mai reuşit să găsesc (încă viaţa mea se desfăşoară într-o viteza ameţitoare, încă nu reuşesc să ţin pasul, noroc că o să se schimbe lucrurile de săptămâna viitoare). Dar, rezumând, am reuşit să o  alăptez pe Alla în vreo 20 de judeţe ale tării, plus Ungaria, Austria, Germania, Italia şi, probabil, pe undeva pe deasupra Franţei. Se poate, e frumos :) Vacanţe să fie!

Întâlniri neprevăzute

Stăm foarte aproape de parcul municipal, avantaje din plin când avem chef de plimbare. Tot prin parc trece şi drumul meu înspre/dinspre pensiune. Merg cu bicicleta, mi-e mai comod când mă întorc la ore târzii şi ajung acasă în cinci minute în loc de 10, pe jos.

Săptămâna trecută am fost în tura de dimineaţă, asta însemnând că treceam prin parc în jurul orei 7. Aproape în fiecare dimineaţă m-am întâlnit cu veveriţe care ronţăiau diverse chestii printre copaci. Prietenoase, nu se speriau când treceam pe lângă ele. Era chiar frumos dimineaţa prin parc, linişte, ciripit de păsărele, veveriţe, aer curat, câte-un alergător ici şi colo. Singurul minus - coşurile de gunoi erau invariabil răsturnate, cu conţinutul împrăştiat pe jos. Sincer, mă gândeam că mizeria e făcută de grupurile de tineri teribilisto-beţivi care-şi fac veacul prin parc până noaptea târziu.

Săptămâna asta am înţeles totuşi că nu-i chiar aşa, că vinovaţii-s alţii, respectiv mistreţii :D, care coboară din pădure în căutare de mâncare, probabil. Ieri noapte stăteam pe terasă, într-un moment de relaxare după plecarea clienţilor, şi povesteam cu colegii (de fapt ei povesteau, diverse aventuri de la pensiune, eu râdeam cu lacrimi doar). Şi-atunci am văzut mistreţul (deşi întâi l-am auzit doborând coşurile de gunoi). Mai mare şi mai deschis la culoare decât îmi închipuiam eu c-ar fi.

A stat destul de mult în parc, eu am plecat la vreo 20 de minute după ce l-am văzut (şi am ocolit jumătate de parc pentru că se postase fix în drumul meu!), am înţeles că până la urmă au venit poliţiştii comunitari şi l-au ghidat spre pădure; măcar nu l-a împuşcat nimeni, ca pe amicul lui care defila prin faţa pensiunii acum vreo trei săptămâni.

Aseară am mers cu mare atenţie prin parc, am pornit când coşurile de gunoi erau încă la locul lor şi am ciulit urechile la orice zgomot. Da' o fi fost prea devreme pentru mistreţi :) O să văd săptămâna viitoare cum găsesc dimineaţa coşurile :))

Like father, like daughter

Din martie, dar abia acum am reuşit să-l pun pe youtube :)

Tare obosită

În ultimele luni am tras chiulul mai mult decât credeam că pot. Întâi mi-a lipsit cheful de scris/citit, apoi cheful ar fi revenit el, dar mi-a lipsit cu desăvârşire timpul. Încă-mi lipseşte, şi lucrul ăsta mă oboseşte peste măsură. Atât de tare, că am zile în care de-abia pot ţine ochii deschişi, darămite să mai fac câte ceva pe lângă casă. Pentru că n-am avut niciodată o stare fizică atât de proastă, aparent fără motive (că oboseala şi stresul sunt de vină, ştiu, măcar parţial; dar prea de tot mi s-au părut reacţiile) am fost la doctor şi mi-am făcut câteva analize (oricum nu-mi mai făcusem de vreo patru ani). Sunt bune, aşa că deocamdată exclud alte cauze şi rămân la oboseală, pe care însă nu ştiu cum s-o combat, cel puţin momentan.

Am ajuns să privesc spre 6 iulie (data la care termin practica la pensiune) ca spre Mecca. Toate planurile mele au 6 iulie ăsta drept punct de pornire. Până atunci nu-mi propun să fac nimic altceva, decât să supravieţuiesc. După atâta pauză, îmi vine mai greu decât credeam eu iniţial să mă adaptez la un program lung şi fix (bine, cred că şi fără pauză e greu să te adaptezi lin şi frumos la un program de 14-16 ore pe zi, o dată la două zile). Am început în forţă, pe alocuri mi-am forţat limitele, şi acuma cred că am ajuns la scadenţă. Pe care o mai amân un pic, numai până-n 6 :)).

După un an şi mai bine de căutat un job, după ce am început cursul (de fapt practica, acuma o lună şi jumătate) am găsit mai multe :D. Inclusiv la pensiunea la care merg acum. Între timp am colaborat scurt şi intens cu fosta mea şefă de la Cluj - de-atunci am început cu nopţile pe jumătate nedormite, care mă termină acum. Şi-n loc să profit şi să dorm până-n ultima clipă, când imi sună ceasul (pe la 6 jumate), mă trezesc de multe ori înainte de 6 şi ma uit pe pereţi :((.

Trecând peste oboseală şi stres, cred că în cele din urmă m-aş fi putut adapta la pensiune şi la programul lung de-acolo (adevărul e că e chiar distractiv). Din păcate însă Alla a resimţit foarte tare lipsa mea din săptămânile din urmă. Atât de tare, încât au apărut modificări în comportamentul ei, a devenit mult mai irascibilă şi mai neînţelegătoare, mult mai predispusă la a reacţiona violent la cea mai mică nemulţumire. De când mi-am redus însă programul, se văd îmbunătăţiri.

Spre norocul meu/nostru, am primit o ofertă de colaborare part-time, de-acasă (ideal, pot lucra în pijama!), pentru ceva mai pe placul meu decât servitul clienţilor (deşi, repet, şi aia-i distractiv, până la un punct :D). Din păcate (că doar nu erau să fie toate roz!), suprapunerea asta de practică plus lucru de-acasă nu contribuie cu nimic la ieşirea mea la liman din marea de oboseală. Încă un motiv să aştept 6 iulie, cand o să lucrez doar de-acasă şi nu mai lipsesc 3-4-5 ore pe zi în plus. Aşa aştept data asta, de parcă ar fi cel mai important lucru din viaţa mea. Fantazez despre cum o să pot dormi şi o să pot sta trântită pe un scaun/o canapea fără să sar în sus la prima umbră văzută, fără să trebuiască să zâmbesc când de fapt mie-mi vine să dau cu ceva de pereţi :D.

Acestea fiind zise, mă duc să spăl copila şi să mă apuc de lucru, să-mi termin porţia pe ziua de azi :))
A! şi să nu uit, de cele mai multe ori nu-i vina ospătarilor când întârzie comenzile. De cele mai mult ori ei se străduiesc, săracii.  Nu vă uitaţi urât la ei :P

Am fost la concert!

La ăsta.


Are o povestea frumoasă, cu happy-end fericit, ca să zic aşa. Când am auzit că vine iarăşi Tomescu la Baia Mare, ne-am spus că mergem, orice-ar fi. Asta până când ne-a sunat amica responsabilă de cumpărarea biletelor, să ne spună că nu mai sunt, că s-au vândut toate în două ore (deşi nu era vreun concert Bănică, Michael ori Guţă - Baia Mare rulz :D).

Pentru că nu aveam ce face, am lăsat-o baltă. Până am aflat că trupa (respectiv Alexandru Tomescu, Stradivariusul şi cei trei bodyguarzi ai săi) se vor caza fix la tantananaaa...pensiunea unde fac eu practica. Şi nu pentru prima oară, se pare că Tomescu stă acolo ori de câte ori vine pentru concerte în Baia Mare. Aflând eu astea, am stat ca pe ace până a venit sâmbătă. Aşteptam să-l vad mai de-aproape, că de la concerte, radio şi televizor îl ştiam deja.

Între timp, supărată că nu mai apucasem bilete, m-am plâns pe forumul meu de suflet. Numai bine, pentru că o mămică dragă s-a sesizat şi mi-a spus că-i prietenă bună cu Alex şi că sigur se poate rezolva, aşa că l-a şi sunat. Vă daţi seama cum am aşteptat eu să ajungă şi să-i spun că eu îs aia cu biletele :)). Long story short, duminică la pranz am aflat că-i ok, că avem invitaţii şi că putem merge la concert, iuhuuuu!

Între timp, sâmbătă seara, după ce mi-am terminat treaba pe la pensiune, am vrut să urc la etaj, pentru că A. T. exersa la vioară şi voiam să ascult. Cum am ajuns însă în capul scărilor, din camera de lângă a ţâşnit unul din bodyguarzi - pe urmă aveam să văd că ţâşnea aşa la fiecare scârţâit de trepte. M-am făcut că aveam ceva treabă pe sus şi am abandonat proiectul pentru moment, până mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat pe unul din membri echipei dacă pot merge sus să ascult cum exersează. Mi-a spus că nu-i nici o problemă, aşa că am urcat din nou.

De data asta n-am mai avut palpitaţii când au apărut paznicii pe coridor, le-am spus că vreau să stau puţin acolo să aud vioara, mi-au pregătit un fotoliu comod lângă uşă (mi-au spus că dacă tot îs acolo îmi lasă şi pistoalele să păzesc io vioara :P) şi m-am instalat comod. Şi am ascultat :x. N-a mai durat foarte mult, vreun sfert de oră, cred, dar a fost tare bine.

Duminică, după ce am aflat vestea cea bună, ne-am pregătit, am chemat bunica în ajutor şi am pornit spre sala de concerte. Nu ştiam exact unde o să găsesc invitaţiile aşa că am dat o raită pe culoarele liceului de artă. Am fost întâmpinată călduros de bodyguarzi (deja eram prieteni :P), care mi-au oferit şi un program al concertului, ba chiar şi o coardă de la Stradivarius, un MI proaspăt rupt în timp ce A.T. exersa într-o sală din spate, aşteptând să intre în concert. Iuhuuu! Am făcut pînă la urmă rost de invitaţii şi am intrat. Am avut parte de locuri rezervate, frumos, ca oamenii importanţi :P.

Concertul a fost de vis. Bine, oricum ne aşteptam să fie minunat, dar a fost mai mult de-atât. Până acum, la concerte A.T. spunea câteva cuvinte despre cât de multă plăcere îi face să revină la Baia Mare (şi n-o spunea doar aşa, să se bucure publicul, se simţea asta). De data asta, in timpul concertului n-a fost rostit nici un cuvânt. Cele 24 de capricii ale lui Paganini au fost însoţite de 24 de filme proiectate pe scenă. După primele 12, într-o scurtă pauză, A.T. a "scris" o scrisoare acasă (proiectată şi ea pe ecran)  în care povestea că a ajuns la ultimul concert al turneului, la Baia Mare, la oamenii care-i sunt dragi. A fost suficient, a fost aşa de bine, că nu se putea altceva mai bun. A fost perfect aşa, fără nici un cuvânt, doar muzică şi imagini. Am plecat de la concert într-o stare faină de tot, plină de energie şi de rezerve de văzut viaţa-n roz.

Şi ghiciţi cine are acum un cd cu autograf PLUS un MI de Stradivarius:P? Şi, bine-nţeles, o experienţă nepreţuită.