Şase ani de veselie, de trăit din plin, de învăţat, de râs, de plâns, de zâmbit, de exersat fericirea, de descoperit bucuria de-a fi, de negociat, de depăşit limite, de traversat greutăţi, de ridicat şi mers mai departe chiar când pare imposibil. Şase ani de viaţă frumoasă, interesantă, challenging :), creativă, minunată, desăvârşită în ciuda lucrurilor care întunecă uneori perspectiva. Şase ani plini şi de neschimbat cu Alla. La mulţi ani, minunată dragă!
Cine mi-au văzut, cine-au cunoscut? Remember provocarea de acum o sută de ani, rămasă singură până acum? :)
Oraşul ăsta e o încântare pentru toate simţurile, de-aceea-l iubesc.
Pentru văz: sute de nuanţe de roz condimentate din loc în loc, la nivelul
acoperişurilor, cu izbucniri de verde şi cu o mare de culori la nivelul
privirilor. E maroul pielii, e sângeriul cărnii, e curcubeul condimentelor,
albul şi negrul djilabalelor tradiţionale, rosul eşarfelor, portocaliul
pepenilor, albastrul vaselor de ceramică, auriul opulent al bijuteriilor
fantastice. Priviri furişate ori, dimpotrivă, atent-măsurătoare, venite de pe
feţele înţelepte, marcate cu hărţi din riduri. Modele complicate desenate cu
henna pe mâini şi picioare, care pentru ochii profani sunt doar atât, modele,
în vreme ce pentru posesoare spun poveşti numai de ele ştiute. Mozaicuri
desăvârşite văzute fugar printre porţile caselor ori pe sub arcadele elegant
arcuite.
Pentru auz: un vacarm melodios şi dătător de dependenţă, cu strigăte de
„Insha’Allah” la ceasurile rânduite, cu vociferări aparent furioase ori
deznădăjduite atunci când se încheie o negociere în souk. Sunete guturale dar
pline de ritm şi viaţă, un cântec din „O mie şi una de nopţi” cântat pe mii de
voci. „As-Salaam-Alaikum”-uri din toate părţile, oriunde intri, pe tonuri
grave, calme, ori repezite şi uşor răstite. Femei ciripind pline de viaţă,
oprindu-se brusc când se simt privite. Îndemnuri strigate către caii şi
măgăruşii înhămaţi la trăsuri ori căruţe încărcate. Mii de paşi răsunând pe
străduţele înguste, ecouri aruncate dintr-o parte în alta înainte de a se pierde
spre cer.
Pentru gust: ah, e prea mult. E-aproape extaz, amestecuri nemaiîncercate de
arome şi gusturi, mâncăruri potrivite nu doar pentru gură ci şi pentru nas,
pentru ochi şi pentru inimă. Senzaţii delicioase când dulciurile miniaturale
înecate în miere ţi se topesc în gură, când iaurtul răcoritor se combină cu
salata de fructe la o tarabă din marginea soukului, când portocalele zemoase
îşi lasă sângele în pahare chiar sub ochii tăi încinşi de căldură, când aromele
bucatelor tradiţionale, incredibil de gustoase, îţi deschid în faţă căi
neumblate.
Pentru simţul tactil: senzaţii nebune, de rămas pentru totdeauna cu tine.
Atingerea fină a mătăsii pe pielea fierbinte, asprimea ţesăturilor din lână,
ciocniri involuntare în vreme ce străbaţi marea fremătătoare de oameni,
greutatea plină a vaselor ce ţi se cuibăresc în căuşul palmei, încolăcirea
delicată a brăţărilor ce par să fie făcute anume pentru braţele tale, palmele
scufundate în mirodenii - pipăind, gustând cu buricele degetelor aromele
cunoscute doar din poveşti, fâlfâitul fin al eşarfelor în vreme ce ţi se încolăcesc
pe după gât, gâdilatul amuzant al pensulelor muiate în henna răcoroasă, aroma
puţin aspră a pielii arse de soare, mâini bătătorite ce te ating trăgându-te în
corturi plăsmuite parcă după peştera lui Ali-Baba.
Pentru miros: un amalgam imposibil de întâlnit altundeva. Dulceaţa
prăjiturelelor se amestecă cu asprimea piperului, cu uşoara amăreală a
şofranului, cu izul înţepător al scorţişoarei ori cardamomului. Aroma
„clătitelor” tradiţionale pregătite chiar acolo, pe stradă, care te prinde de
nas şi nu te lasă să te îndepărtezi până nu le încerci. Aburi îmbietori de care
nu mai poţi scăpa odată ce ai făcut imprudenţa să ridici capacele tajinelor.
Aroma de mentă ce pluteşte în toate cafenelele şi la toate terasele pe lângă
care treci, îmbiindu-te să mai ceri doar un pahar. Mirosul înţepător din
souk-ul vopsitorilor, care pe de o parte te trimite repede de-acolo în vreme ce
pe altă parte te cheamă mai aproape, să simţi mai mult, să vezi mai mult, să
înţelegi mai mult, să iubeşti mai mult.
De asta-mi place mie oraşul ăsta, pentru că e o încântare pentru toate
simţurile.
Dacă aţi terminat un liceu de bună seamă că aţi auzit de unu', Einstein, care a spus (în mare) că spaţiul şi timpul sunt relative. În caz că n-aţi aprofundat foarte tare fizica (presupunem c-aţi terminat secţia de Filo) relativitatea asta e o chestie vagă şi nebuloasă (ca mai toată teoria de la Fizică). Cu totul altfel stă treaba când dai de exemple practice, lucrurile devine mult mai clare! Noi am verificat treburile astea în weekend (ceea ce nu vă dorim şi dumneavoastră).
Vineri dimineaţă am urcat în busuc, am dus-o pe Alla la grădi pentru ultima zi de tabără, am cules colegii de drum (pe Osi şi Cristi) şi am pornit cu voioşie spre Petea, să trecem la fraţii unguri. Ocazia? Întâlnirea de broscuţe de la Gyomaendröd, eveniment important în calendarul broscăresc. Am ales să trecem frontiera pe la Petea pentru că Osi trebuia să-şi recupereze maşina din Nyiregzháza de la Tibi. O alegere inspirată, deoarece aşa am avut de făcut numai 140 de km în plus, faţă de vreo 270 dacă am fi ales să mergem spre Valea lui Mihai. De unde km ăia în plus, întrebaţi? Păi simplu: poliţistul de la vamă a vrut să vadă permisul, asigurarea si talonul maşinii (i-om fi părut suspecţi sau poate că are pur şi simplu un algoritm după care face verificările astea, we'll never know). Toate bune şi frumoase, doar că talonului îi lipsea partea cu inspecţia tehnică periodică (inspecţie făcută acum un an, după ce alt poliţist de frontieră (zelos) a constatat că nu există şi-a reţinut numerele busului :D). După căutări asidue am ajuns la concluzia că bucăţica buclucaşă trebuie să fie pe undeva pe-acasă, dar argumentul ăsta n-a ţinut, drept pentru care ne-am întors la Baia Mare să găsim hârtia eliberatoare.
Noroc c-am găsit-o în relativ puţin timp, aşa că pe la 12 şi-un pic eram din nou în drum spre Petea. De data asta am trecut fără probleme şi ne-am continuat drumul spre Nyiregzháza. Am mai pierdut şi acolo vreo 40 de minute - deja trecuseră vreo şapte ore de la prima plecare de-acasă (şi ăştia erau doar primii 170 de km din drum). Osi şi Cristi s-au îmbarcat în broscuţa revizuită de Tibi, că doar de aia a stat acolo două săptămâni - dar ne-am lovit din nou de relativitate, că de fapt meşterul n-a făcut aproape nimic, ceea ce am şi constatat cu vreo 20 de km înainte de Debrecen, când motorul n-a mai făcut faţă. Din fericire şi-a revenit după o curăţare sumară a platinii, aşa că după aproximativ 10 minute ne-am putut continua drumul. Nu pentru mult timp, deoarece la 20 de km după Debrecen s-a oprit motorul busului. Şi oprit a rămas vreme de vreo 4 ore. Se stricase senzorul de la aprinderea electronică. Dacă am fi avut o platină la noi, am fi putut rezolva rapid (mă rog, nu eu personal), însă n-am avut, evident. Aşa că am stat şi-am aşteptat să apară la orizont un bus, o broscută, un Golf 1 - orice ar fi putut avea o platină în plus. Prima dată a oprit lângă noi un frate mai tânăr al busului, un Doka T3, din păcate Diesel, deci fără platină. După vreo jumătate de oră a mai oprit un bus, de data asta camper, cu-n şofer săritor care avea o ladă de piese. Nu se prea pricepea el, deci la o nevoie nu prea i-ar fi folosit (întrebat de platină a ridicat triumfător un carburator), dar pe alocuri intenţia contează foarte mult. Osi a găsit un delcou complet - din păcate fix platina era inutilizabilă, aşa că n-am putut-o împrumuta. Alte soluţii în afară de aşteptare nu prea aveam, aşa că am profitat de pauză cum am putut. Măcar am făcut poze şi am râs.
În cele din urmă a oprit un tânăr care s-a oferit să-i ducă pe băieţi în satul din apropiere, unde cunoştea un mecanic. Cristi a rămas cu mine, să pândim alte posibile maşini salvatoare. Am oprit încă un bus, dar nefiind vorbitori de maghiară niciunul din noi, nu prea am reuşit să ne facem înţeleşi de şofer. Până la urmă au apărut Dragoş şi Osi victorioşi, fluturând un delcou bun în mână. Nu-l găsiseră la mecanicul cu pricina, ci la un alt nene din sat, posesor de broscuţă, care a fost foarte de treabă şi ne-a împrumutat delcoul lui de rezervă până duminică, la întoarcere (comunitatea broscărească e una faină, broscarul ăsta nu ne-a văzut în viaţa lui şi totuşi ne-a dat o piesă împrumut, fără nicio garanţie, bazându-se doar pe promisiunea că i-o înapoiem la întoarcere; ba mai mult, la vreo 10 minute după ce s-au întors Osi şi Dragoş a apărut şi el cu broscuţa şi i-a ajutat să repare motorul).
Cam la 4 ore după oprire am reuşit să pornim din nou la drum, pentru ultimii 95 de km. Deja eram cu toţii obosiţi şi era destul de târziu, dar am reuşit să ajungem la camping chiar cu două minute înainte de sâmbătă. Acolo totul era o mare petrecere - muzică live, discuţii animate, multe maşini frumoase (asta am văzut însă abia dimineaţă) şi un cer plin-plin de stele, n-am mai văzut de mult unul aşa frumos (avantajul campingului la marginea oraşului, departe de poluarea luminoasă). Noi ne-am făcut "patul" în bena (sau marmota, cum îi spune Alla) busului, ceilalţi doi băieţi au mai avut de întins şi cortul (bucuria lui Osi :P). Eu şi Osi am cedat primii, pe la 2 dormeam, restul trupei a mai stat la poveşti şi beri cu băieţii din Timişoara şi Arad.
Dimineaţă am putut aprecia altfel locul (de fapt noi îl ştiam, numai Osi şi Cristi erau veniţi pentru prima dată) şi după prima baie în piscină perspectiva s-a îmbunătăţit şi mai mult :) Spre seară a avut loc parada tradiţională de la Gyoma, care e de fapt un mare război cu apă pe post de muniţie, război la care participă cu plăcere toată populaţia oraşului. Eu am rămas la corturi, era foarte cald şi n-aveam chef de sauna din bus ori de vreo baie surpriză în cazul în care aş fi deschis geamul. Dar cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la paradă, am sfârşit şi eu udă din cap până-n picioare, pentru ca la întoarcere muniţia neconsumată a fost folosită în camping :D
Căsuţa noastră (plus tânără intelectuală)
Ză boyz at coffee time
Înainte de paradă
Pregătiri intense
Aprovizionare
Să înceapă măcelul!
Busul, lovit chiar la sosire
Victima inocentă şi nebănuitoare
Duminică au mai făcut băieţii o baie, am mâncat şi ne-am pregătit încet de drum. Broasca trebuia să rămână din nou la Tibi (de data asta în speranţa unor reglaje adevărate) şi am preferat să ne luăm o marjă de siguranţă pentru evenimente neprevăzute. Dar, ca de fiecare dată, drumul înapoi a fost lipsit de peripeţii şi-am ajuns aproape în timpul pe care ni l-a prezis Ioana lui Osi (cunoscătorii ştie!) :)
A fost o data un print tanar care credea in
toate lucrurile in afara de trei. Nu credea in printese, nu credea in
insule si nu credea in Dumnezeu. Imparatul, tatal sau, ii spusese ca
aceste lucruri nu exista. Si cum nu erau nici printese, nici insule si nici
vreun semn al existentei lui Dumnezeu in imparatia tatalui sau,
tanarul print ii dadu crezare. Dar intr-o zi, printul fugi din palat si
ajunse in imparatia vecina. Aici, spre uimirea sa, vazu insule in
largul coastelor si pe aceste insule niste fapturi stranii si tulburatoare
carora nu indrazni sa le dea un nume. In timp ce cauta o barca pe mal, un
barbat imbracat in haine de seara se apropie de el.
-Insulele de acolo sunt adevarate? Intreba
tanarul print.
-Bine-nteles ca sunt insule adevarate,
raspunse barbatul imbracat in haine de seara.
-Si fapturile acelea stranii si
tulburatoare?
-Sunt toate printese adevarate si autentice.
-Atunci trebuie sa existe si Dumnezeu!
striga printul.
-Eu sunt Dumnezeu, raspunse omul in haine de
seara inclinandu-se usor.
Tanarul print se intoarse acasa cat putu mai
repede.
-Iata-te inapoi deci, ii zise imparatul.
-Am vazut insule, am vazut printese, l-am
vazut pe Dumnezeu, ii raspunse printul cu repros in glas.
Imparatul ramase impasibil.
-Nu exista nici insule adevarate, nici
printese adevarate si nici Dumnezeu adevarat nu exista.
-Dar am vazut cu ochii mei!
-Ia spune-mi cum era imbracat Dumnezeu.
-Dumnezeu era in haine de seara.
-Avea manecile hainei suflecate?
Printul isi aduse aminte ca asa erau.
Imparatul zambi.
-E un costum de magician. Ai fost pacalit.
Auzind acestea, printul pleca din nou in
imparatia vecina si se duse pe acelasi mal unde ii iesi din nou in
cale omul in haine de seara.
-Imparatul, tatal meu, mi-a spus cine esti,
zise printul indignat. Data trecuta m-ai pacalit, dar nu se va mai
intampla. Acum stiu ca insulele nu sunt reale si nici printesele nu sunt
reale, pentru ca tu nu esti decat un magician.
Omul in tinuta de seara zambi.
-Nu te pacalesc, baiete. In imparatia
tatalui tau exista multe insule si multe printese, dar tatal tau le
tine sub vraja lui si nu le poti vedea.
Printul se intoarse acasa ganditor. Cand il
vazu pe imparat, se uita drept in ochii lui.
-Tata, e adevarat ca nu esti imparat, ci
doar un magician?
Imparatul zambi si isi sufleca manecile.
-Da, fiule, sunt un magician.
-Atunci barbatul de pe mal era Dumnezeu.
-Barbatul de pe mal era doar un alt
magician.
-Trebuie sa cunosc adevarul adevarat,
adevarul de dincolo de magie.
-Nu exista adevar dincolo de magie,
raspunse imparatul.
Printul fu cuprins de tristete si zise:
-Am sa ma omor.
Prin farmecele sale, imparatul chema moartea
sa vina.
Moartea aparu in usa si ii facu semn
printului sa vina cu ea. Printul se infiora. Isi aminti de
insulele frumoase, frumoase dar ireale, si de printesele ireale,
ireale dar frumoase.
-Prea bine, zise . Voi putea indura totul.
-Vezi, fiule, zise imparatul, acum esti si
tu magician.
Duminică s-a "întâmplat" ediţia băimareană a SkirtBike şi întrucât anul acesta am ajuns şi noi, se cere o cronică a evenimentului :)
Deşi vremea părea să nu fie foarte favorabilă (pe la 4 după-masă tuna şi fulgera, adunarea generală urma să fie la 5) până la urma lucrurile au ieşit chiar foarte bine. Ploaia s-a oprit cu vreun sfert de oră înainte să trebuiască să pornim spre locul de întâlnire, timp suficient ca Dragoş să ne aranjeze bicicletele de paradă şi să ne facă ceva fotografii pe picior de plecare.
Mica, chic şi pregătită
Fiecare cu "calul" ei (cândva o să am o bicicletă mai tânără de cât mine :)) - exagerez un pic, n-are decât 30 de ani anul ăsta, dar se "ţine" bine)
Aproape gata de plecare
În parc se adunaseră deja multe bicicliste împreună cu susţinătorii lor. Fotografii şi cameramanii mişunau prin mulţime (şi adevărul e că aveau ce vedea) luând câte-un interviu sau fotografiind vreo mândreţe de bicicletă (sau biciclistă).
A durat cam o oră şi ceva până am pornit la plimbarea prin oraş (însoţite de maşini şi motociclete de Poliţie) pentru că a venit atât de multă lume încât înscrierea, plasarea numerelor pe biciclete şi decorarea lor cu moriştile de vânt a ţinut mai mult decât era probabil estimat. Alla a profitat de pauză şi a găsit un pui de căţel cu care să se joace, aşa că pentru ea timpul a trecut foarte repede şi plăcut. Ba chiar şi mai plăcut după ce a primit pachetul de bunătăţi pregătit pentru micile bicicliste :)
Dar plimbarea a compensat toată aşteptarea. Vreo 200 de bicicliste de toate vârstele, însoţite probabil de o sută (dacă nu şi mai bine) de susţinători... flori, claxoane admirative, multă multă bucurie şi voie bună - ce să-ţi mai doreşti pentru o după-amiază reuşită? Alla nu vrea încă să renunţe la bicicleta pitică (şi nici la roţile ajutătoare), aşa că i-am spus de acasă că probabil n-o să facem toată tura prin oraş, să nu fie prea dificil pentru ea. Dar odată pornite a fost atât de entuziasmată de faptul că mergeam cu toţii pe stradă, că era atâta veselie şi buna-dispoziţie în jur, încât a spus că vrea să mergem "cu mulţimea". Pe la jumătatea drumului (am pornit din parc, coborând pe Victoriei până la mall, apoi pe Decebal, Bucureşti - până înapoi în Centrul Vechi, a fost ceva de pedalat pentru nişte roţi cât farfuriile :)) ) a obosit puţin, însă îşi striga singură câte-un slogan motivaţional ("un biciclist pedalează fără oprire, chiar dacă durează toată viaţa!") sau îmi cerea mie s-o susţin, draga de ea. Un băiat impresionat de hotărârea ei şi-a oferit de câteva ori ajutorul, însă până în ultimele câteva minute a fost refuzat cu îndârjire :)) La final a acceptat totuşi s-o împingă câte puţin ("până îmi odihnesc un pic picioarele"). A ajuns în Centrul Vechi vişinie, dar victorioasă :) La plecare Călin mi-a spus că la masa de lângă ei povesteau nişte băieţi de o fătucă mică dar hotărâtă, care a pedalat susţinut tot drumul :)))
The girls :)
O parte din coloană
După plimbare ne-am regrupat la una din terasele din Centrul Vechi pentru hidratare, premii şi continuarea petrecerii. Fiecare participantă a avut o şansă la premiile trase la sorţi (printre care şi cosmetice de la Adriana) şi-o să aibă o şansă la premiile ce vor veni în perioada următoare, via pagina de FB a Skirt Bike (printre care se află şi-un curs de pregătire pentru naştere precum şi două biciclete absolut superbe). Deşi tombola nu ne-a adus niciun premiu, n-am plecat acasă cu mâna goală, pentru că Alla a primit o veioză (numai potrivită pentru o biciclistă) de la câştigătoarea ei de drept :)
Noi am plecat acasă destul de devreme, spre 9, pentru că Alla era deja obosită, aşa că am ratat lansarea celor 100 de lampioane roz. Cred c-a fost foarte fain, anul viitor sigur n-o să pierdem nimic din distracţie. Mă bucur că am fost anul ăsta (chiar dacă a trebuit să mă îmbrac în rochie :P - glumesc, nimic n-a fost obligatoriu) şi le admir pe fetele din echipa SkirtBike pentru că s-au înhămat la aşa treabă. Organizarea unui eveniment pentru sute de participanţi nu e uşoară şi sunt sigură că au adunat multe nopţi nedormite pentru ca totul să iasă aşa de bine. Felicitări, fetelor :)
Începuturile tangoului nu sunt foarte bine cunoscute. Se ştie doar că a apărut la sfârşitul secolului 19, cel mai probabil în Argentina, la Buenos Aires. Prima melodie ce se autodenumea „tango” a fost înregistrată în 1857 („Toma maté, ché”), iar primele relatări despre tango ca dans apar prin anii 1890, ceea ce probabil însemna că dansul începuse deja să se răspândească în acea perioadă.
Paternitatea termenului „tango” este de asemenea neclară. Există teorii care susţin că termenul provine de la stilul de muzică cântat în acele vremuri în Spania, deşi tangoul, aşa cum îl ştim astăzi, are puţine asemănări cu genul muzical din care se presupune că provine. Alte teorii vorbesc de influenţa populaţiei de origine africană din Buenos Aires, termenul de „tango” făcând referire la tobele (tambor) folosite de dansatorii şi cântăreţii africani.
Nu se ştie prea multe nici despre originea tangoului ca dans. Nu cu foarte mult timp în urmă, dansul presupunea o coregrafie atentă, cuplurile atingându-se doar la nivelul mâinilor. La începutul secolului 19 în Europa valsul a început să se răspândească tot mai mult, urmat apoi de polcă – ambele dansuri revoluţionare la acea vreme, deoarece presupuneau o intimitatea nemaiîntâlnită până atunci între un bărbat şi o femeie în timpul dansului. Este posibil ca valul masiv de imigranţi europeni din Buenos Aires să fi adus cu ei această nouă modă. Ceea ce deosebea însă tangoul de vals şi polca era improvizaţia, lipsa unor secvenţe fixe de paşi care conduceau dansul până la sfârşit.
Cei mai mulţi istoriografi ai tangoului par să fie de acord că acest stil de dans a apărut în cadrul păturilor sărace ale Buenos Airesului. Se vorbeşte chiar de naşterea tangoului în bordeluri, deşi ar putea fi mai degrabă vorba de o răspândire a acestui dans ŞI în bordeluri, nu exclusiv acolo. Probabil bordelurile au fost locurile în care membrii clasei de mijloc şi ai clasei superioare a Buenos Airesului au venit în contact cu tangoul la început.
În acele vremuri populaţia Buenos Airesului era majoritar masculină, ceea ce făcea din prostituţie o afacere de succes. Proprietarii bordelurilor au început să angajeze cântăreţi de tango care să întreţină clienţii ce-şi aşteptau rândul. Probabil că în timp ce aşteptau, bărbaţii-şi exersau mişcările de dans – de aceea se spune că la începuturi tangoul era dansat de către doi bărbaţi. Un alt efect al numărului scăzut de femei a fost concurenţa acerbă dintre băbaţi. Unul dintre puţinele moduri în care bărbaţii se puteau apropia de femei era prin dans, ori pentru aceasta trebuiau să fie cei mai buni, să se asigure că femeile îi vor prefera altora.
Tangoul a luat amploare în cadrul cartierelor sărace, unde populaţia locuia în conventillos, case tip vagon în care puteai întâlni oameni din toate colţurile lumii. Bărbaţii purtau adevărate „bătălii” în paşi de dans, pentru a se asigura că femeile vor dori să danseze în continuare cu ei. Nu conta atât de mult tehnica şi figurile spectaculoase cât faptul de a face femeia pe care o ţineau în braţe să se simtă specială, să se simtă bine dansând, astfel încât să nu-i refuze data viitoare. Din cartierele sărace şi din bordeluri tangoul a ajuns încet la clasele superioare, unde era prezentat în forma sa simplificată, „decentă”, pentru că era adesea dansat în familie.
La începutul secolului 20 tangoul a ajuns în Europa, probabil prin intermediul tinerilor de familie bună trimişi la studii. 1913 a fost anul tangoului peste tot în Europa. Se organizau ceaiuri dansante, femeile au început să-şi adapteze îmbrăcămintea astfel încât să poată dansa libere de constrângeri, comerţul cu articole legate de tango (pantofi, ciorapi, rochii, pălării) a devenit înfloritor. Abia după succesul tangoului în Europa (şi mai cu seamă în Paris) acest dans a fost cu adevărat acceptat de clasa superioară a Buenos Airesului. Îşi pierde însă puţin semnificaţia iniţială, aceea de a transpune în dans întreaga viaţă a dansatorului. “Un porteño care dansează un tango o face ca o meditaţie asupra propriului destin, sau pentru a exprima gânduri, de regulă nu optimiste, referitoare la condiţia umană în general” (Ernesto Sabato).
Evoluţia tangoului nu a fost una lină ci, dimpotrivă, plină de suişuri şi coborâşuri. Epoca de tinereţe a tangoului a durat până prin anii 1920, când acest dans a fost „importat” de lumea bună a Argentinei. Deşi interzis atât de Papă cât şi de Kaizerul Wilhelm I, tangoul supravieţuieşte şi se dezvoltă în continuare, mai cu seamă în timpul Primului Război Mondial, când lumea avea nevoie de ceva care să-i distragă atenţia de la ororile războiului. Urmează etapa de mijloc, până în anii 40, muzica de tango devenind un fenomen de masă, rafinând şi diversificând gustul publicului. Între anii 1940 şi 1950 tangoul a cunoscut perioada sa de glorie. Peste tot se cânta şi dansa tango, cele mai populare cântece erau înregistrate pe vinil, în baruri şi cafenele orchestrele cântau la cererea clienţilor cântecele lor favorite. În anii 50 însă lovitura de stat care l-a înlăturat pe generalul Péron a adus schimbări majore şi pentru tango. Noul guvern militar nu aprecia tangoul, nu dansa tango şi respingea tot ce fusese aprobat şi popular în timpul lui Péron. Paranoia guvernanţilor a dus la interzicerea tangoului, pentru că, în mintea lor, singurul scop al oamenilor care se strângeau în grupuri mari nu era dansul, ci înlăturarea guvernului prin uneltiri politice. Epoca neagră a tangoului a durat până în 1983, timp în care foarte puţini oameni mai învăţau să danseze tango. Dansul nu a dispărut, însă a intrat într-un con de umbră, încercând să se strecoare pe lângă legile rigide şi aberante. Căderea juntei militare la începutul anilor 80 a dus la renaşterea acestui stil. Problema era însă că puţini mai ştiau să danseze. Treptat însă cei care dansaseră tango în timpul Epocii de Aur au început să iasă din umbră şi să „predea” tangoul tinerei generaţii. Au început să apară diferite stiluri de tango, acesta ducând uneori la neînţelegeri majore între adepţii diferitelor tipuri de dans.
Istoria tangoului ca dans nu poate fi separată de istoria tangoului cântat. La începuturi tangoul se dansa pe muzică live, în cartierele sărace şi cafenelele de la periferie de la sfârşitul secolului 19 nu se găseau discuri. Oamenii profitau de muzică acolo unde o întâlneau. Nu era neobişnuit să vezi oameni dansând la colţ de stradă ori în faţa cafenelelor. Repertoriul era destul de restrâns şi interpreţii cântau în general despre lucrurile cunoscute lor, despre viaţă aşa cum o vedeau ei. Odată cu apariţia partiturilor şi înregistrărilor, situaţia se schimbă, tangourile ajung mai repede la public. Unul dintre primele tangouri celebre, El Choclo, este scris în 1905 de către Villoldo, unul dintre primii artişti de început despre care se ştie câte ceva. Puţin după aceea pe scena tangoului este introdus bandoneonul, instrumentul specific acestui gen muzical, probabil adus din Germania. În 1912 îşi începe cariera muzical Carlos Gardel, El Rey del tango, Regele, care a schimbat perspectiva asupra tangoului. În scurta sa cariera a înregistrat peste 500 de melodii şi a jucat în câteva filme. În 1917 înregistrează unul dintre cele mai cunoscute tangouri, La Cumparsita, melodie pe care se dansează şi astăzi, de obicei la sfîrşitul unei milonga (petrecere), cu o persoană specială. În anii 30 tangoul capătă accente dramatice, sentimentale, odată cu ascensiunea lui Enrique Santos Discépolo. Epoca de Aur a adus o adevărată explozie a tangoului cântat; în această perioadă s-au remarcat compozitori şi interpreţi precum Anibal Troilo, Carlos Di Sarli, Miguel Caló, Lucio Demare, Alfredo De Angelis sau Osvaldo Pugliese. Odată cu intrarea tangoului în conul de umbră impus de junta militară, noi genuri muzicale au început să prindă teren în Argentina - precum rock and roll-ul şi jazz –ul. În anii 50 un tânăr bandoneonist, Astor Piazzolla (aici o înregistrare a unui concert) a adăugat elemente de jazz tangoului, creînd ceea ce se cheamă nuevo tango. Primit la început cu neîncredere, acest stil a ajuns totuşi să cunoască o mare dezvoltare, Piazzolla devenind celebru – cine nu ştie Libertango? Lucrările lui Piazzolla sunt interpretate astăzi de mari muzicieni din zona jazz-ului – precum Richard Galliano (aici un concert) sau Al Di Meola. Tangoul se cântă şi astăzi, există trupe care-l ţin în viaţă şi-l duc mai departe, precum Gotan Project sau Otros Aires (pe care-i puteţi de altfel vedea sâmbătă la Cluj!).
Asăzi tangoul este mai mult decât doar muzică sau doar dans. Dacă nu trăieşti tangoul, dacă nu-l înţelegi, probabil nu-l vei putea dansa. Dacă nu eşti gata să te „predai” muzicii, ritmului, propriului tău trup, dacă nu eşti pregătit să te deschizi, să-l laşi pe cel cu care dansezi să între în lumea ta pentru cele două-zece-treizeci de minute de dans, nu vei reuşi să simţi cu adevărat tangoul. În cadrul cursurilor de dans de societate se pune mare accent pe poziţii - fiecare dans începe cu poziţia standard. Tangoul argentinian, adevăratul tango, care nu e cel văzut la concursuri, începe cu o îmbrăţişare. Nu spune asta tot? Este vorba despre apropiere, despre a simţi muzica împreună, de a merge împreună spre ceva, nu de a ajunge la o destinaţie. Pentru unii tangoul poate fi terapie – suntem atât de setaţi pe noi înşine astăzi încât nu e mereu uşor să învăţăm să ne deschidem. Tangoul ajută (şi la asta). Petrecerile unde se dansează tango, milongas, sunt adevărate evenimente unde atât femeile cât şi bărbaţii dau ce-i mai bun din ei – începând cu felul în care sunt îmbrăcaţi şi aranjaţi până la maniere şi la implicarea totală în dans. Deşi pare că vorbesc despre altă lume, nu-i aşa.
Tangoul e printre noi, poate chiar în noi, trebuie doar să-i deschidem uşile sufletelor.
Pentru amândouă :)
Ieri mi-am primit şi eu (în sfârşit!) rezultatele la examenul Lamaze din aprilie, am reuşit să-l trec cu 135 de răspunsuri corecte din 150, onorabil. Eram sigură că-l trec, dar na, până să văd scris negru pe alb.... A şi durat foarte mult până am primit rezultatele, cât să ne stresăm suplimentar.
Iar astăzi a fost rândul Allei, a terminat primul "an" de engleză (merge de pe la sfârşitul lui noiembrie). Ultimul curs propriu-zis a fost de fapt săptămâna trecută, azi au avut o evaluare independentă, făcută de British Council, şi o petrecere de sfârşit de an. Evaluarea a avut loc prin joacă, aşa cum au fost şi orele de până acum, însă cu o reprezentantă a BC, nu cu teacher şi cu voluntarii străini cu care erau deja obişnuiţi. La sfârşit copiii au primit diplomele cu rezultatele, a obţinut "punctaj" maxim, am fost atât de mândră! Dar ce m-a făcut să mă simt şi mai fain a fost că îndată după terminarea festivităţii de împărţire a diplomelor trei dintre voluntarii cu care s-a întâlnit mai des grupa Allei - Monica, Benjamin şi Chad - au venit repede la ea şi-au cerut să vadă diploma, apoi au strigat "we knew it, we knew it" şi-au bătut palma cu ea. E clar că pentru noi e cea mai cea, însă a fost tare bine să văd că nu doar noi o vedem aşa :)
O altă întâmplare importantă a zilei de astăzi a fost vizita la dentist, chiar înainte de evaluare, vizită soldată cu extracţia a doi dinţi mici şi simpatici, care acum se odihnesc sub pernă. A fost nevoie de asta pentru ca dinţii definitivi s-au grăbit şi-au început să crească în spatele celor de lapte, asa ca Emese a trebuit sa le facă loc. În noaptea asta aşteptăm vizita Zânei Măseluţă, să vedem dacă reuşeste să ajungă şi pe la noi!
Mi-am tot propus sa scriu despre experienta de la workshopul cu Michel Odent si Liliana Lammers de
indata ce am ajuns acasa, insa cumva n-am reusit. Intai am asteptat sa mi se
sedimenteze bine cele patru zile extrem de intense si emotionante, apoi mi s-a
parut ca oricum n-as fi reusit sa gasesc cuvintele potrivite pentru a transmite
exact ceea ce as fi dorit.
Dar astazi, in ultima zi din Saptamana Doulelor, trebuie sa scriu cate ceva
(mai ales ca m-a provocat si draga de Diana). Oricat de cheesy ar suna, toamna trecuta am trecut
printr-o experienta intensa, de genul celor care te zguduie si te fac sa te
gandesti la ce esti si ce ti-ai dori sa fii si sa faci. Eu vreau sa fiu (si)
doula.
Cand am intalnit prima data cuvantul "doula" am priceput ca este ceva
legat de nastere, dar cum nu ma preocupa deloc subiectul, am trecut peste,
pastrand informatia bine ascunsa intr-un coltisor al creierului. Dupa nastere
am inteles mult mai bine despre ce este vorba. De fapt nu, nu dupa nastere, ci
la cativa ani dupa nastere, cand mi-am dat seama cum a fost si cum (mai bine)
ar fi putut sa fie.
N-am avut parte de o doula (daca nu-l punem la socoteala pe Dragos, care pana
la urma tocmai rolul asta l-a cam jucat, chiar daca nu stia), atunci nici nu
stiam ca se poate (teoretic, habar n-am daca spitalul ar fi permis, sper insa
ca permite macar de-acum incolo) si nici nu cunosteam pe nimeni care sa
practice aceasta meserie. Acum ma pot lauda, cunosc doule tot una si una :).
Am aflat ulterior ce importanta joaca prezenta unei astfel de persoane in
"rezultatul" unei nasteri, ce diferente poate sa faca mai ales in
cazul mamicilor care dau nastere primului copil si pentru care totul este nou,
emotionant, zguduitor, intens, mamici care sunt cu atat mai vulnerabile la
"tratamentele" rutiniere si pe alocuri dezumanizante care se practica
in spitale (fie ele private sau de stat).
Posibilitate de a alege sa fii insotita la nastere de o doula ar trebui sa fie
accesibila oricarei viitoare mamici. Prezenta unei astfel de persoane intr-un
spital ar trebui nu doar tolerata, ci incurajata, sustinuta de personalul
medical, pentru ca, pana la urma, si lor le este mai usor cand au de-a face cu
mamici calme, care stiu ce li se intampla, care au incredere in ele si-n
trupurile lor perfect create pentru a creste si a naste bebelusi.
Orice viitori parinti ar trebui sa stie ca prezenta unei doula alaturi de ei in
timpul travaliului, nasterii si eventual al primelor zile post-partum are rolul
de-a reduce anxietatea, de-a face mama sa se simta in siguranta, de-a crea si
mentine o atmosfera calma, ferita de adrenalina, hormon ce poate interfera
foarte usor cu procesul fiziologic al nasterii. Ce ar trebuie de asemenea sa
stie este ca doula nu este nici medic, nici moasa, nu poate participa activ la
nastere. Ea este acolo in primul rand pentru mama, pentru a o proteja
(emotional si uneori fizic) si a o reasigura ca poate da nastere, ca este
suficient de puternica si de pregatita.
Fara a avea nevoie de studii speciale, doula este o femeie (de cele mai multe
ori mama si ea) cu un mare respect pentru procesul nasterii, care stie cat de
important este pentru o viitoare mamica sa se simta in siguranta, neobservata,
inteleasa si acceptata cu toate "manifestarile" pe care le pot
provoca emotiile si efortul nasterii.
Sigur ca se poate naste si fara doula. Sigur ca se poate naste in continuare ca
pe banda rulanta, fara ca personalul medical sa cunoasca nimic despre mama,
uneori nici macar numele. Sigur ca pentru medici, moase si asistente asta este
aspectul cel mai putin important al "problemei" - ei sunt acolo
pentru a se asigura de rezultatul fizic pozitiv al intregului proces. Se uita
insa ca rezultatul emotional are o importanta la fel de mare, pentru mama nasterea
ei este unica, nu este doar una dintre zecile de nasteri ce au loc intr-o zi in
spital. Personalul medical uita nasterea aproape imediat (daca nu este una
"cu probleme") insa femeia o tine minte pentru toata viata,
indiferent cat de minunata sau ingrozitoare a fost. Si-atunci nu este de dorit
sa incercam sa facem tot ce putem pentru ca amintirea aceasta sa fie una
pozitiva, de care mama sa pomeneasca cu drag si mandrie?
Odata ce am pornit cu Alla pe drumul intarcarii mi-am dat seama ca mi-as dori sa pastrez inca in
amintire momentele prin care am trecut si ca mi-ar placea foarte mult sa ajut
si alte mamici sa treaca peste barierele sociale si peste cele pe care ni le
punem singuri si sa asculte cu mai mare atentie ce au copiii lor sa le spuna.
Am inceput formarea ca educator prenatal Lamaze (vine examenul in curaaaand!)
anul trecut si-am avut deja prilejul sa lucrez cu cateva cupluri de parinti. De
cand insa am participat la workshopul de asta toamna, mi-am dat seama ca vreau
mai mult de atat; nu ajunge sa ofer doar informatii, vreau sa ofer sprijin,
incredere, ajutor daca e nevoie. Vreau sa fiu si doula, vreau ca mamicile sa
stie ce anume le poate ajuta in timpul travaliului si nasterii, vreau sa fiu
alaturi de ele si sa praticip, din nou si din nou, la miracolul pe care-l
reprezinta fiecare nastere in parte.
Ieri, într-o frumoasă zi de primăvară nu mai rece de minus 4 grade Celsius, ne-am îmbrăcat bine, am verificat bicicletele (unii dintre noi :P) şi-am pornit într-o plimbare lejeră de 37 de km. O nimica toată, aţi zice, dacă n-aţi şti ce sedentară-s eu, mai ales sub 20-22 de grade.
Primii cîţiva kilometri, până la ieşirea din oraş, au trecut relativ uşor; apoi am început să urcăm Dealul Groşilor (pentru cunoscători), cu ditamai panta, unde acum câţiva ani, la primul drum cu broscuţa proaspăt achiziţionată, maşina n-a mai vrut să colaboreze şi-a pornit la vale, cu spatele. Deşi cu vreo două opriri, am reuşit să mă ţin vitejeşte pe bicicletă şi-am ajuns în vârful pantei, unde ne-am făcut câteva fotografii doveditoare, că nu-i ceva ce se întâmplă în fiecare zi (şi nici în viitorul foarte apropiat, ar zice fundul meu, dacă l-ar întreba cineva).
Următoarea porţiune de drum a fost o coborâre lejeră unde am testat frânele şi-am avut grijă să-mi ţin picioarele pe pedale. Frumos, plăcut, singurele gânduri mai puţin senine erau legate de drumul înapoi (că de dus te duci, da' mai trebuie să te şi întorci...).
Am mai avut apoi câţiva kilometri de drum drept, cu o pantă chiar la final, şi iată-ne ajunşi la Coruia, la bunici, unde i-am făcut Allei surpriza de a apărea pe neanunţate :). După o pauză de 3-4 ore (şi-o masă gustoasă, pentru reîncărcarea bateriilor) am pornit spre casă. Pe alt drum, pentru că n-aş mai fi urcat pantele de pe drumul pe care veniserăm. În varianta de-acum urma să avem o singură pantă, serioasă, ce-i drept, dar una :D.
Am mers destul de susţinut, cu puţine opriri (majoritatea pentru suflat nasurile). Mărturisesc că, la urcare am făcut vreo 30-40 de metri pe lângă bicicletă; de, e greu la deal cu boii bicicleta de oraş, cu puţine viteze ajutătoare!
Dar am reuşit! Am ajuns acasă întregi, cu dureri de mâini/picioare/fund, după caz, un pic obosiţi, dar vii şi nevătămaţi :). După-masa am petrecut-o cu prieteni şi jocuri faine şi puţin după apus am iesit la vânătoare de comete, din păcate fără succes, iluminatul public şi norii n-au ţinut cu noi, dar ne-am consolat la gândul că n-o să ratăm cometa din noiembrie, care se va vedea şi ziua.