marți, 3 martie 2009

Bravooo!


Nu-mi place sa aud asta la adresa fiicei mele. Ma enerveaza, ma irita, nu i se potriveste, nu vad nimic bun iesind din asta. Si aud des. Si gol. Si aproape fara nici o semnificatie. Ca si cum, daca te afli in fata unui copil care acum invata sa, e obligatoriu sa arati ca participi la descoperirile lui. Si putini isi dau seama ca bravooo-ul lor ii ia copilului bucuria de-a descoperi si de-a face si de-a invata pentru el. Si unii nici macar nu spun bravo, ci bavo, ca si cand copiii ar fi niste retardati ce nu pot intelege limbajul adultilor si trebuie sa li se poceasca cuvintele, sa priceapa si ei, bietii.
Nici nu stiu daca-mi vine sa rad sau mai degraba sa plang atunci cand vad un copil facand un lucru absolut normal (nimerindu-si guritza cu furculita cu mancare sau urcand scarile tinandu-se de perete) si o roata de adulti in jur batand din palme si strigand pe diverse tonuri Bravooo! intr-un mod fortat admirativ. Ca doar copilul trebuie sa repete performanta, si cum altfel decat incurajat? De cele mai multe ori copilul se uita mirat si nu pricepe ce-i cu aia mari, ce i-a apucat dintr-o data. Ca doar nu fac de astea cand vreunul dintre ei urca scarile sau mananca. Ce sa inteleaga?
Cunosc un copil dresat atat de bine, incat de fiecare data cand face ceva se aplauda singur, se uita in jur dupa admiratori si abia apoi se bucura. Mi se pare foarte, foarte trist.
Cei mai multi dintre adulti se gandesc la copii ca la niste neajutorati din alta specie, probabil, de aceea le aplica un cu totul alt set de reguli decat altor adulti. Copiii trebuie invatati sa mearga si sa vorbeasca (si chiar sa mestece, daca va vine sa credeti!), trebuie invatati explicit regulile bunei cuviinte, trebuie etichetati, sa-si stie locul si sa nu iasa din rand. Si daca-s cuminti, trebuie mangaiati frumos pe cap si laudati, ca asa se motiveaza. Daca un adult ar avea de ales intre o activitate facuta din placere si una facuta pentru a multumi pe altcineva, nu incape indoiala ce ar alege. De ce sa fie altfel pentru un copil? De ce motivatia intrinseca n-are valoare in cazul lui? De ce nu i se lasa loc pentru a se dezvolta? Eh, copiii, ce stiu ei?
Nu militez pentru stergerea lui bravo din dictionar. Si eu il folosesc uneori. Cred ca important e sa-l folosesti atunci cand simti admiratie sincera, fara nici cea mai mica intentie de a modela comportamentul copilului, de a-l face sa repete performanta. Ne miram intr-una ce repede prind copiii totul; ei bine, la fel de repede se prind cand adultii ii manipuleaza. Si pot alege sa le faca jocul, pierzand insa pe drum o parte importanta a personalitatii lor.

10 comentarii:

Rox spunea...

Ma alatur tie in initiativa de a sterge "bravo"!
Da' cupilu' trebuie incurajat!Cum sa nu il lauzi!Mai ales cand face la olita!(zambesc amar)
La noi, parcurile rasuna de acest "Bravooooooooo!".

Ralu' spunea...

Crezi ca numa' la voi? Bravo-ul asta ni-i tare in sange, de acasa, de la gradinita, de la scoala. Nu-i usor sa scapam de el (ca sa nu zic ca unii nici nu vor)

Anca spunea...

Io recunosc ca-l folosesc, nu stiu cat de des dar stiu ca atunci cand ma impresioneaza ceva o spun. Mi-e sa nu ma impresioneze prea des :D

Ralu' spunea...

Pai tocmai, spui ca-l folosesti cand te impresioneaza ceva. Nu-l spui ca sa manipulezi, nu-l spui fals, pe un ton de "vai, ce fetita cuminte, ia sa te mangaie mama pe cap sa mai faci o data".

alina spunea...

Bravo are rolul lui. Mai degrabă exces de BRAVO decât de NU, spun eu. E nevoie să-i stimulezi pozitiv, să știe că au făcut ceva bun, să învețe să recunoască reacțiile de plăcere etc
Cu condiția să nu exagerăm și să fim sinceri în aprecieri. :)

Ralu' spunea...

Eu cred ca mai bine exces de niciunul :P
Nu cred ca un copil are nevoie sa-si valorizeze actiunile care-l bucura in ele insele, prin prisma adultului. Cred ca atunci cand se intampla asta, apar in mintea lui intrebari care nu-si au locul acolo si care interfereaza cu placerea actiunii in sine.
Admiratia ori bucuria, multumirea, se pot arata si altfel - chiar si numai printr-un zambet pe care nu-l poti opri :).

alina spunea...

De acord cu tine ca excesele trebuie evitate.
Dar, cum spuneam, fiecare cuvant are rolul lui. Semnificatia lui.

Toata viata noastra de parinte inseamna ghidarea copilului prin prisma sentimentelor si principiilor noastre personale, fireste ca e subiectivism si nu echilibru absolut.

Eu una ma feresc sa pun eticheta de indezirabil unor cuvinte inofensive.
Iar cand ma refeream la placere, vorbeam de actiuni prestate de junior care ii fac placere parintelui, nu juniorului, normal ca pe cele din urma le poate defini singur copilul.
De ex fraza "Bravo, mami e mandra de tine ca ai reusit sa te imbraci azi singura!!!", insotita si de acel zambet, cum spui tu, de neoprit, nu cred ca poate fi vreodata tabu sau creatoare de distorsiuni psihologice, emotionale. Atata vreme cat e spusa din inima! :))

Deci hai sa nu-l interzicem pe BRAVO, ci sa-i acceptam locul sau in vocabular, folosindu-l, fireste, corect.

Ralu' spunea...

Tocmai, sunt si eu de acord cu folosirea lui corecta si fara intentii "necurate" :P
Dar recunosc ca am prejudecati fata de acest cuvant, in special, din cauza faptului ca-l aud prea mult si prea des si prea peste tot.

eu Caleb spunea...

am gasit in cateva locuri ca e nevoie nu mai mult de un "good enough environment" pentru ca un infant sa atinga toate etapele de dezvoltare, ca nu conteaza cat de repede le atinge, ca nu exista dovezi cum ca o stimulare speciala ar influenta viitorul toddler/preschooler. Din ce scrii ramane impresia ca si tu sustii ideea cum ca totul se intampla "natural", ca nu e nevoie de un efort deosebit. Dar totusi unii parinti sunt mai inteligenti si mai educati iar altii mai putin iar asta s-a observat ca e intradevar corelat cu dezvoltarea copiilor lor. Daca tu faci parte din categoria celor dintai, iar copii tai vor avea ca avantaj mostenirea genetica si asta te face sa nu-ti faci prea multe griji cu privire la viitor, parintii mai putin inzestrati sunt terifiati de gandul ca nu cumva copiilor sa traiasca in aceeasi mediocritate in care au trait ei. Pot fi ei invatati sa creasca copii mai destepti? Ai dat aici un exemplu negativ de incurajare, dar poti sa dai si exemple pozitive?

Ralu' spunea...

"Adesea vrem să ne exprimăm încântarea şi aprecierea pentru copiii noştri, pentru ceea ce sunt ei ca individualităţi şi pentru lucrurile extraordinare pe care le fac. Aprecierea este diferită de laudă pentru că nu este manipulativă. Lauda manipulativă, opusă expresiilor spontane ale aprecierii şi ale recunoaşterii, este încărcată cu aşteptarea ascunsă ca micuţul să repete actul recompensat. Mulţi copii pot simţi asta; pot simţi diferenţa dintre recunoaşterea veritabilă şi o strategie deliberată de a le întări comportamentul. Deci, cum le transmitem copiilor feedbackul nostru pozitiv?

A evita lauda şi recompensa nu înseamnă a ne reţine dragostea şi încântarea pe care le simţim pentru copiii noştri, nici dorinţa noastră instinctuală de a-i încuraja - în nici un caz! Este perfect posibil să ne alăturăm copiilor în a-şi sărbători fiecare pas al descoperirii, fără a fi manipulativi." - asta e un citat dintr-un articol al lui Robin Grille, psiholog.

Ce recomanda el in loc de lauda manipulativa si obsesiv-goala de continut: sa-ti ajuti copilul sa se centreze pe placerea proprie, izvorata in urma actiunilor sale, sa-l ajuti sa se autoevalueze mai degraba decat sa astepte evaluarile tale, sa te centrezi pe comportament mai degraba decat pe persoana (asta e una din regulile de baza ale feedbackului, de exemplu), sa eviti etichetarile...si mai era ceva, parca.
Iar in ceea ce priveste stimularile, dezvoltarea si mostenirea genetica, un parinte capabil sa fie atent la nevoile copilului, capabil sa-l asculte, va reusi probabil mai usor sa gaseasca rezolvari la diverse probleme ridicate de copil (asta suna foarte alambicat, ce vreau sa spun e ca de exemplu, daca un copil se dovedeste foarte interesat de stele, dar parintele habar n-are cu ce se mananca astronomia, daca este interesat sa-si ajute copilul il poate duce la planetariu, il poate ajuta sa caute informatii pe internet, in enciclopedii, in biblioteci). Ideea e ca nu trebuie sa te apuci si sa stimulezi copilul in directia convenabila tie, ci sa astepti sa vezi ce-l intereseaza pe el...si atunci se stimuleaza el singur grozav de bine.