joi, 30 iunie 2011

Milky ways (alăptarea în vacanţăăăăă)

Rox m-a provocat (ma rog, nu doar pe mine, dar pentru ca e vorba de vacanţe, de călătorii, m-am simţit direct vizată :)) ) să scriu despre cum se poate alăpta în vacanţă.

Păi cum? Ca şi acasă, cu drag :)

Înainte de naştere habar n-aveam cum e cu alăptatul şi/sau biberoanele. La un moment dat am şi dus nişte biberoane (foarte frumoase :D) cadou unei proaspete mămici. Noroc că era şi genul care să le folosească, altfel poate le-aş fi primit în cap. După naştere, însă, lucrurile au devenit mult mai clare şi lipsite de echivoc: treaba mea era să hrănesc copila, şi nu oricum.

Din partea pediatrei n-am primit mare sprijin (e setată pe sistemul clasic, ăla cu "15 minute la un sân, 15 la celălalt, în rest suzetă, ceiuc, pauză de 2-3 ore între mese, laptele nu e consistent că nu mănânci tu carne", le ştiţi şi voi probabil, măcar parţial). Noroc cu internetul şi disponibilitatea unor mămici devenite între timp foarte dragi, am ajuns să ignor graţios sfaturile şi să fac ce vrea copila, că doar ea era cea direct interesată ca lucrurile să decurgă lin. Alăptarea n-a fost mereu uşoară (nici azi nu e mereu uşoară, dar e mult mai rară :P) însă a fost cea mai fericită alegere pentru amândouă (şi pe alocuri, pentru toţi trei).

De ce? Pentru că am scăpat de stresul sterilizatului, de grija stocului de lapte praf, de banii (nu puţini) daţi pe formule care de care mai asemănătoare laptelui matern şi, mai cu seamă, de spaima "orei de masă". Care oră ne-a prins în tot felul de locuri, şi zău că nu m-aş fi văzut preparând laptele praf.

Odată ce am văzut că nu-i chiar aşa complicat să ai grijă de o bucăţică de om, că există viaţă şi după bebeluş, am prins curaj şi am început să ne reluam încet-încet plimbările. Întâi din cele scurte, până la bunicii de la 150 de km, apoi din ce în ce mai lungi.

Primul drum serios l-am făcut când avea Alla cam 8 luni - până-n Germania. Cu cortul :D Şi-aşa am început epopeea alăptatului de-a lungul şi de-a latul Europei, epopee care continuă şi-n ziua de azi.

Prima data pe autostradă, în Ungaria


În Germania, printre broscuţe şi corturi

Pe la 10 luni la Buzău

Un an şi trei-patru luni, întâi la Bistriţa, apoi la Bucureşti

După un an jumate, în Timişoara

Doi ani şi patru-cinci luni, la vulcanii noroioşi

Alte poze reprezentative n-am mai reuşit să găsesc (încă viaţa mea se desfăşoară într-o viteza ameţitoare, încă nu reuşesc să ţin pasul, noroc că o să se schimbe lucrurile de săptămâna viitoare). Dar, rezumând, am reuşit să o  alăptez pe Alla în vreo 20 de judeţe ale tării, plus Ungaria, Austria, Germania, Italia şi, probabil, pe undeva pe deasupra Franţei. Se poate, e frumos :) Vacanţe să fie!

joi, 16 iunie 2011

Întâlniri neprevăzute

Stăm foarte aproape de parcul municipal, avantaje din plin când avem chef de plimbare. Tot prin parc trece şi drumul meu înspre/dinspre pensiune. Merg cu bicicleta, mi-e mai comod când mă întorc la ore târzii şi ajung acasă în cinci minute în loc de 10, pe jos.

Săptămâna trecută am fost în tura de dimineaţă, asta însemnând că treceam prin parc în jurul orei 7. Aproape în fiecare dimineaţă m-am întâlnit cu veveriţe care ronţăiau diverse chestii printre copaci. Prietenoase, nu se speriau când treceam pe lângă ele. Era chiar frumos dimineaţa prin parc, linişte, ciripit de păsărele, veveriţe, aer curat, câte-un alergător ici şi colo. Singurul minus - coşurile de gunoi erau invariabil răsturnate, cu conţinutul împrăştiat pe jos. Sincer, mă gândeam că mizeria e făcută de grupurile de tineri teribilisto-beţivi care-şi fac veacul prin parc până noaptea târziu.

Săptămâna asta am înţeles totuşi că nu-i chiar aşa, că vinovaţii-s alţii, respectiv mistreţii :D, care coboară din pădure în căutare de mâncare, probabil. Ieri noapte stăteam pe terasă, într-un moment de relaxare după plecarea clienţilor, şi povesteam cu colegii (de fapt ei povesteau, diverse aventuri de la pensiune, eu râdeam cu lacrimi doar). Şi-atunci am văzut mistreţul (deşi întâi l-am auzit doborând coşurile de gunoi). Mai mare şi mai deschis la culoare decât îmi închipuiam eu c-ar fi.

A stat destul de mult în parc, eu am plecat la vreo 20 de minute după ce l-am văzut (şi am ocolit jumătate de parc pentru că se postase fix în drumul meu!), am înţeles că până la urmă au venit poliţiştii comunitari şi l-au ghidat spre pădure; măcar nu l-a împuşcat nimeni, ca pe amicul lui care defila prin faţa pensiunii acum vreo trei săptămâni.

Aseară am mers cu mare atenţie prin parc, am pornit când coşurile de gunoi erau încă la locul lor şi am ciulit urechile la orice zgomot. Da' o fi fost prea devreme pentru mistreţi :) O să văd săptămâna viitoare cum găsesc dimineaţa coşurile :))

luni, 13 iunie 2011

Like father, like daughter



Din martie, dar abia acum am reuşit să-l pun pe youtube :)

joi, 9 iunie 2011

Tare obosită

În ultimele luni am tras chiulul mai mult decât credeam că pot. Întâi mi-a lipsit cheful de scris/citit, apoi cheful ar fi revenit el, dar mi-a lipsit cu desăvârşire timpul. Încă-mi lipseşte, şi lucrul ăsta mă oboseşte peste măsură. Atât de tare, că am zile în care de-abia pot ţine ochii deschişi, darămite să mai fac câte ceva pe lângă casă. Pentru că n-am avut niciodată o stare fizică atât de proastă, aparent fără motive (că oboseala şi stresul sunt de vină, ştiu, măcar parţial; dar prea de tot mi s-au părut reacţiile) am fost la doctor şi mi-am făcut câteva analize (oricum nu-mi mai făcusem de vreo patru ani). Sunt bune, aşa că deocamdată exclud alte cauze şi rămân la oboseală, pe care însă nu ştiu cum s-o combat, cel puţin momentan.

Am ajuns să privesc spre 6 iulie (data la care termin practica la pensiune) ca spre Mecca. Toate planurile mele au 6 iulie ăsta drept punct de pornire. Până atunci nu-mi propun să fac nimic altceva, decât să supravieţuiesc. După atâta pauză, îmi vine mai greu decât credeam eu iniţial să mă adaptez la un program lung şi fix (bine, cred că şi fără pauză e greu să te adaptezi lin şi frumos la un program de 14-16 ore pe zi, o dată la două zile). Am început în forţă, pe alocuri mi-am forţat limitele, şi acuma cred că am ajuns la scadenţă. Pe care o mai amân un pic, numai până-n 6 :)).

După un an şi mai bine de căutat un job, după ce am început cursul (de fapt practica, acuma o lună şi jumătate) am găsit mai multe :D. Inclusiv la pensiunea la care merg acum. Între timp am colaborat scurt şi intens cu fosta mea şefă de la Cluj - de-atunci am început cu nopţile pe jumătate nedormite, care mă termină acum. Şi-n loc să profit şi să dorm până-n ultima clipă, când imi sună ceasul (pe la 6 jumate), mă trezesc de multe ori înainte de 6 şi ma uit pe pereţi :((.

Trecând peste oboseală şi stres, cred că în cele din urmă m-aş fi putut adapta la pensiune şi la programul lung de-acolo (adevărul e că e chiar distractiv). Din păcate însă Alla a resimţit foarte tare lipsa mea din săptămânile din urmă. Atât de tare, încât au apărut modificări în comportamentul ei, a devenit mult mai irascibilă şi mai neînţelegătoare, mult mai predispusă la a reacţiona violent la cea mai mică nemulţumire. De când mi-am redus însă programul, se văd îmbunătăţiri.

Spre norocul meu/nostru, am primit o ofertă de colaborare part-time, de-acasă (ideal, pot lucra în pijama!), pentru ceva mai pe placul meu decât servitul clienţilor (deşi, repet, şi aia-i distractiv, până la un punct :D). Din păcate (că doar nu erau să fie toate roz!), suprapunerea asta de practică plus lucru de-acasă nu contribuie cu nimic la ieşirea mea la liman din marea de oboseală. Încă un motiv să aştept 6 iulie, cand o să lucrez doar de-acasă şi nu mai lipsesc 3-4-5 ore pe zi în plus. Aşa aştept data asta, de parcă ar fi cel mai important lucru din viaţa mea. Fantazez despre cum o să pot dormi şi o să pot sta trântită pe un scaun/o canapea fără să sar în sus la prima umbră văzută, fără să trebuiască să zâmbesc când de fapt mie-mi vine să dau cu ceva de pereţi :D.

Acestea fiind zise, mă duc să spăl copila şi să mă apuc de lucru, să-mi termin porţia pe ziua de azi :))
A! şi să nu uit, de cele mai multe ori nu-i vina ospătarilor când întârzie comenzile. De cele mai mult ori ei se străduiesc, săracii.  Nu vă uitaţi urât la ei :P

miercuri, 1 iunie 2011

Am fost la concert!

La ăsta.


Are o povestea frumoasă, cu happy-end fericit, ca să zic aşa. Când am auzit că vine iarăşi Tomescu la Baia Mare, ne-am spus că mergem, orice-ar fi. Asta până când ne-a sunat amica responsabilă de cumpărarea biletelor, să ne spună că nu mai sunt, că s-au vândut toate în două ore (deşi nu era vreun concert Bănică, Michael ori Guţă - Baia Mare rulz :D).

Pentru că nu aveam ce face, am lăsat-o baltă. Până am aflat că trupa (respectiv Alexandru Tomescu, Stradivariusul şi cei trei bodyguarzi ai săi) se vor caza fix la tantananaaa...pensiunea unde fac eu practica. Şi nu pentru prima oară, se pare că Tomescu stă acolo ori de câte ori vine pentru concerte în Baia Mare. Aflând eu astea, am stat ca pe ace până a venit sâmbătă. Aşteptam să-l vad mai de-aproape, că de la concerte, radio şi televizor îl ştiam deja.

Între timp, supărată că nu mai apucasem bilete, m-am plâns pe forumul meu de suflet. Numai bine, pentru că o mămică dragă s-a sesizat şi mi-a spus că-i prietenă bună cu Alex şi că sigur se poate rezolva, aşa că l-a şi sunat. Vă daţi seama cum am aşteptat eu să ajungă şi să-i spun că eu îs aia cu biletele :)). Long story short, duminică la pranz am aflat că-i ok, că avem invitaţii şi că putem merge la concert, iuhuuuu!

Între timp, sâmbătă seara, după ce mi-am terminat treaba pe la pensiune, am vrut să urc la etaj, pentru că A. T. exersa la vioară şi voiam să ascult. Cum am ajuns însă în capul scărilor, din camera de lângă a ţâşnit unul din bodyguarzi - pe urmă aveam să văd că ţâşnea aşa la fiecare scârţâit de trepte. M-am făcut că aveam ceva treabă pe sus şi am abandonat proiectul pentru moment, până mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat pe unul din membri echipei dacă pot merge sus să ascult cum exersează. Mi-a spus că nu-i nici o problemă, aşa că am urcat din nou.

De data asta n-am mai avut palpitaţii când au apărut paznicii pe coridor, le-am spus că vreau să stau puţin acolo să aud vioara, mi-au pregătit un fotoliu comod lângă uşă (mi-au spus că dacă tot îs acolo îmi lasă şi pistoalele să păzesc io vioara :P) şi m-am instalat comod. Şi am ascultat :x. N-a mai durat foarte mult, vreun sfert de oră, cred, dar a fost tare bine.

Duminică, după ce am aflat vestea cea bună, ne-am pregătit, am chemat bunica în ajutor şi am pornit spre sala de concerte. Nu ştiam exact unde o să găsesc invitaţiile aşa că am dat o raită pe culoarele liceului de artă. Am fost întâmpinată călduros de bodyguarzi (deja eram prieteni :P), care mi-au oferit şi un program al concertului, ba chiar şi o coardă de la Stradivarius, un MI proaspăt rupt în timp ce A.T. exersa într-o sală din spate, aşteptând să intre în concert. Iuhuuu! Am făcut pînă la urmă rost de invitaţii şi am intrat. Am avut parte de locuri rezervate, frumos, ca oamenii importanţi :P.

Concertul a fost de vis. Bine, oricum ne aşteptam să fie minunat, dar a fost mai mult de-atât. Până acum, la concerte A.T. spunea câteva cuvinte despre cât de multă plăcere îi face să revină la Baia Mare (şi n-o spunea doar aşa, să se bucure publicul, se simţea asta). De data asta, in timpul concertului n-a fost rostit nici un cuvânt. Cele 24 de capricii ale lui Paganini au fost însoţite de 24 de filme proiectate pe scenă. După primele 12, într-o scurtă pauză, A.T. a "scris" o scrisoare acasă (proiectată şi ea pe ecran)  în care povestea că a ajuns la ultimul concert al turneului, la Baia Mare, la oamenii care-i sunt dragi. A fost suficient, a fost aşa de bine, că nu se putea altceva mai bun. A fost perfect aşa, fără nici un cuvânt, doar muzică şi imagini. Am plecat de la concert într-o stare faină de tot, plină de energie şi de rezerve de văzut viaţa-n roz.

Şi ghiciţi cine are acum un cd cu autograf PLUS un MI de Stradivarius:P? Şi, bine-nţeles, o experienţă nepreţuită.