Un an de rahat

Nu-i chiar revenirea în forță pe care mi-o doream eu, da' câteodată nu iese chiar cum vrem, sunt sigură că ştim cu toţii. Postarea asta o tot rumeg de vreo două luni; m-am abținut, în ideea că poate se repară lucrurile pe final de an, dar văd că nu-i cazul, ba dimpotrivă.
Mă bucur că se termină anul ăsta, din tot sufletul. Încă mai am speranțe privitoare la cel ce vine :D. Om vedea. Wishlist-uri nu mai fac, că fac degeaba. Doar sper să nu mai am încă un an asemeni ăstuia.
Ca să nu fiu chiar nedreaptă de tot, recunosc că am trecut şi prin experiențe frumoase: două nunţi dragi, o minivacanţă în Italia (Alla a rămas foarte impresionată de turnul din Pisa, îl construieşte şi-l recunoaşte peste tot; acuma tocmai construieşte unul din bigudiuri). Am (re)întâlnit oameni dragi. Am fost în general sănătoşi cu toţii (lăsând la o parte depresia mea, din care încă mai ies; trăiască tinctura de sunătoare!).
Părţile mai puţin bune.... poate că n-or fi aşa multe, dar sunt cu greutate. Ultima - tocmai mi-am pierdut un bunic, aşa, ca o încununare a acestui minunat an. Şi încă mai sunt câteva zile, nu m-aş mira chiar deloc să mai intervină câte-o chestie, numai aşa, pentru păstrarea exerciţiului. O amendă, ceva?
Tonul optimist al anului a fost ţinut şi de încercările mele de-a-mi găsi de lucru. Pe lângă criza financiară super adâncă, simt şi eu nevoia să mai fac şi altceva decât să stau acasă (nu că asta ar fi ceva sub demnitatea mea, îmi place să stau acasă şi s-o văd pe Alla minunându-mă în fiecare zi, doar că am început să simt nevoia să mai ies, dupa trei ani). În aproape opt luni am fost la trei interviuri (nici unul pentru ce aş fi vrut eu, dar ar fi fost ceva de lucru; din păcate am fost doar la interviuri şi atât). Ba, patru, dacă îl număr pe cel mai recent, pentru un post care mi se potriveşte ca o mănuşă. Doar că-i la vreo 300 de km.
Nu mai am chef de scris, că intru iarăşi în groapă. Promit că o să fiu mai veselă de-acuma :D Măcar pentru că se termină anul!