duminică, 23 octombrie 2011

Marea încercare: înţărcarea

Nu, nu, nu s-a întâmplat minunea. Uneori cred că nici n-o să se întâmple vreodată, alteori, când dă optimismul pe dinafară, realizez că n-o să dureze la nesfârşit :)

Înainte de naştere aveam o idee foarte vagă şi totalmente greşită despre viaţa cu un bebeluş, alimentată la greu de modelele din jur (şi când zic jur, imaginaţi-vă reviste, tv, vedete, forumuri, medici, cunoştinţe, tot tacâmul). Era cam aşa, de-a dreptul idilic: bebeluş îmbrăcat tot în alb, dormind cu-n zâmbet angelic pe faţă în pătuţ, o briză mişcând uşor perdelele din cameră, bebeluş sugând regulamentar câte 15 minute odată la 3 ore, ore pe care mama senină le are pentru ea. Mai o cină gustoasă pentru familie, mai o cafea cu prietenele, mai un film relaxant, înţelegeţi voi.

Aham, try this: bebeluş care nu ştie ce-s alea grafice de creştere, hrănire la program, curăţenie ori altă mâncare decât ţâţa. Bebeluş care cere hrană în momentul în care i se face foame, şi cere imperios, nu aşa, oricum. Bebeluş care n-are de gând să renunţe şi să aştepte până bate gongul prescris de medici. Filme văzute cu bebeluşul agăţaţ de sân, pentru că alea 15 minute or fi funcţionând în teorie, da' nu ştiu cum se face că la noi n-au mers niciodată. Călcat de haine cu bebe în wrap, ocazional dansând în acelaşi timp, ca să adoarmă odată (bine, m-am lăsat repede de călcat, am rămas doar cu plimbatul şi dansatul după o vreme).

Am scris de mai multe ori de norocul incredibil pe care l-am avut de-a găsi pe forumuri mămici bine informate şi gata să ajute cu-n sfat, c-o idee, cu-n articol lămuritor, cu-n studiu de specialitate. Sunt foarte sigură că fără sprijinul lor alăptarea ar fi fost cu totul altfel pentru noi. Sau n-ar fi fost aproape deloc, mai degrabă. Datorită lor am ajuns să citesc foarte mult despre alăptare, despre mecanismele ei, despre cât de importantă e (şi nu doar pentru bebeluş). Datorită lor am avut parte de sprijin atunci când credeam că nu mai pot. Ele au avut întotdeauna răbdare să-mi arate şi să-mi explice ce nu fac bine şi cum aş putea schimba lucrurile astfel încât alăptarea să decurgă lin. Fără ele aş fi renunţat demult.

Bine, chiar şi cu ele am avut de multe ori momente în care aş fi făcut orice altceva, numai să nu mai am de alăptat. Nopţi de groază în care aş fi dat orice să nu mai aud "'ţiţaaaa" de 5-7-12 ori pe noapte. Mi-a trecut de multe ori prin cap că poate după înţărcare ar fi venit în sfârşit nopţile dormite integral (din fericire am auzit destule poveşti de-ale mamelor care au înţărcat numai că să trebuiască să pregătească apoi sticluţe cu formulă la miezul nopţii, aşa că am renunţa la idee). Nopţile de somn au venit ele până la urmă, ceva mai tîrziu decât le aşteptam eu :D, dar au venit. Mai sunt şi acum treziri, în principal pentru oliţă, dar de aproape fiecare dată adoarme singură apoi, nu mai are nevoie de "ajutor" pentru asta.

Ori de câte ori m-au bătut gândurile de înţărcare am renunţat pentru că efectiv n-aş fi ştiut cum s-o fac. Am exclus din start metodele atât de populare pe forumuri ori prin parcuri/grupuri de mămici, alea cu plasture/cariocă/muştar/piper/ketchup (!!!) pe sân, menite să traumatizeze copilul în aşa hal încât să-i piară pe vecie pofta de a mai cere lapte de la mama. Din aceeaşi serie de înţărcări traumatizante face parte detaşarea copilului la bunica/mătuşa/vecina binevoitoare care să-l ţină câteva zile, până uită de ţâţă. Groaznic, nu? Pe lângă că dispare sânul, punctul de reper al copilului în primele luni de viaţă, ce ştie el cel mai cald, mai aproape şi mai alinător la îndemână, dar mai dispare şi persoana ataşată de sân, cu al cărei miros şi atingeri e obişnuit de când se ştie.

Ar fi mers poate varianta cu o înţărcare empatică, însă cu o altă mamă, nu subsemnata. Una cu infinite rezerve de răbdare şi dragoste, care să poată explica la nesfârşit, care să accepte mult mai multe decât sunt eu gata s-o fac. Dar asta nu-i despre mine, să revenim. Am ales deci varianta cea mai ok pentru amândouă, şi anume întărcarea condusă de copil - sau baby led weaning - (care încă o mai conduce, nu ştie nici ea până când!). Deşi în primele luni, când stătea ore întregi la sân, mi se părea că n-o să se mai desprindă niciodată, că sunt sortită să mor cu ea de ţâţă, uite că minunea se întâmplă. De mult, în mod constant. Sunt din ce în ce mai multe zile în care nici nu mă mai gândesc la mine ca la o mamă care alăptează. Dacă ar fi să lucrez cu medii, la început aveam probabil 10 ore de supt pe zi (nu, nu e o greşeală!) pentru ca astăzi să avem poate 5 minute. Cel mai adesea cere la culcare, uneori când se loveşte şi din când în când noaptea, dacă se trezeşte mai amărâtă şi nu adoarme repede la loc. Probabil nu va mai dura mult până să avem zile întregi fără supt (vise?).

Chiar dacă parcursul nostru n-a fost întotdeauna lin, senin (şi asta din motive ce ţin exclusiv de mine, de neputinţa mea de-a lăsa lucrurile neplanificate, nearanjate, să se întâmple pur şi simplu natural) sunt convinsă că alăptarea de durată şi înţărcarea condusă de copil sunt unul dintre cele mai bune lucruri care i se pot întâmpla. Nu, nu este extremism; nu, laptele nu se face apă după 6 luni/un an/doi ani; nu, nu va dormi mai bine dacă va fi înţărcat sau înfundat cu formulă şi cereale; nu, alăptarea nu te transformă în maimuţă, cel mult dă un sens faptului că suntem mamifere; nu, alăptarea nu te transformă exclusiv în mamă, anulând tot ce altceva ai putea fi. Şi da, un foarte mare da, alăptarea ar trebui să vină natural, nu impus. Ar trebui s-o faci pentru că simţi/înţelegi că aşa e mai bine pentru copil, nu pentru că e obligatoriu (pentru că nu e).

35 de comentarii:

Anonim spunea...

:) :) :) :) Marinela

Ralu' spunea...

Stiu eu, razi de maimutza :D

Iulia spunea...

Foarte foarte frumos spus. Si la mine e la fel, cand era mica de tot nu vedeam cum o sa ne dezlipim vreodata, ea cerand in permanenta sa suga (cred ca depaseam 12 ore pe zi). Si azi suge la greu, dar parca mai putin de la o zi la alta... ori e o impresie de-a mea. Am inceput si serviciul si probabil de aici schimbarea. Oricum, deja am inceput sa ma gandesc ca azi maine n-o sa mai vrea si cred ca o sa raman cu un mare gol in suflet atunci. M-am obisnuit atat de mult si-i atat de frumos cand o tin asa lipita de mine... Ma duc sa bocesc.

Anonim spunea...

Si tu?

Scufi spunea...

hm...am o mica nelamurire, sa nu ma luati la ture. zici asa: "Ar trebui s-o faci pentru că simţi/înţelegi că aşa e mai bine pentru copil, nu pentru că e obligatoriu". In primul rand eu cred ca ar trebui sa o faci pentru ca simti si atat. Din moment ce tu te gandesti la cand o mai veni oare ziua in care sa nu mai ceara, inseamna ca nu mai simti(scuze dar asta am inteles). Zici ca Alla vrea san in cazurile in care are mai mare nevoie de tine. In cazurile astea, a mea vine si ma ia in brate, sentimentul cred ca e acelasi pentru copil (probabil ca si Alla dar acum ma gandesc la ce spui tu vis-a-vis de ce-i la mine ca na...asa facem toti).
Acum apropos de faza cu "s-o faci pentru că înţelegi că aşa e mai bine pentru copil". Treaba asta e relativa din punctul meu de vedere. E posibil cumva ca atunci cand copilul sa simta mai mare si mai mare nevoia de tine sa nu stie cum altfel sa se apropie mai tare de tine decat asa? (ma refer in special la faptul ca ai zis ca mai suge atunci cand se loveste). Asta este parerea mea vazuta din partea mea de monitor :) si deci nestiind cum sta treaba exact la voi.

Ralu' spunea...

@Iulia: cat de greu ni se pare uneori, tot frumos e in final, asa-i :)

@Anonim: si eu ce? :)

Ralu' spunea...

Scufi, cand am scris ce ai citat tu ma refeream strict la procesul de luare a deciziei la inceput, cand bebe e mic: "alaptez sau nu?", nu la ce se intampla cu un copil mai mare. Dar si referitor la asta, e absolut normal sa ai din cand in cand senzatia ca nu mai poti, sa nu mai "simti" un moment; e ca si in cuplu, nu-mi zice ca nu exista momente in care sa nu-ti vina sa fugi unde vezi cu ochii, dar nu se intampla, pentru ca reincepi sa "simti" chestiile care va tin impreuna, nu?

scufitaroz spunea...

Eu am inteles ca era ceva gen o concluzie la modul general despre alaptare pentru ca era scrisa la sfarsitul articolului. Si da, normal ca imi mai vine si mie o iau pe campii, dar, acum nu stiu daca e cazul tau, am mai citit prin diverse blog-uri, forum-uri samd cum ca e minunat sa alaptezi pana la 7-8-10-15 ani dar pe de alta parte aceleasi mamici se plangeau ca "vaai nu mai terminam o data". Mi s-a lasat impresia, eu ca cititor amator, ca pentru respectivele gestul asta era facut mai mult din dorinta aia de a te sacrifica extra super mega pentru copil. Eu cred totusi ca la un moment dat este de ajuns si pentru mama si pentru copil, copilul apeleaza la san atunci cand poate ar avea nevoie de o mangaiere, de un pupic, de un luat in brate, dar cum pentru copil statul la san este tandretea suprema, nu ii vine sa se manifeste altfel. Nu stiu si nu prea cred ca e ok asa. Stii ca ti-am mai zis eu o data ca eu n-as vrea neam sa-mi aduc aminte cum sugeam la tzatza mamei. Chiar as considera ca ar fi marcant pentru mine si nu intr-un sens bun. tu ai zis atunci ca isi va aduce aminte doar feeling-ul. Esti sigura? Cunosti vreo femeie care sa fi fost alaptata pan la 5-6 ani si sa nu isi aduca aminte? Nu ma incalzeste cu nimic ca imi scrie mie in nush ce carti unul si altul ca vai feeling-ul. Ma apuc si eu de psihologie si scot 15 carti si imi gasesc adepti la teoriile mele. Adica da, ai nevoie de un gest care sa-ti aduca si tie si ei alinare in anumite momente. Exista altele. D'aia exista strangeri in brate si vorbe frumoase. Cred ca, pe masura ce creste, copilul se adapteaza anumitor activitati conform varstei. Se joaca cu Lego in loc de cuburi, face puzzle in loc sa roada la maimutoi, vorbeste in loc sa gangureasca si ia in brate in loc sa suga la tzatza. Ca tot am vazut ca va referiti la mamifere (eu vorbesc cu tine la plural pentru ca tu acum pentru mine reprezinti intreaga comunitate de mamici care alapteaza si dupa 4 ani) tocmai ca si mamiferele la un moment dat isi lasa puii sa se descurce singuri.

Ralu' spunea...

Mie tot mi se pare ca e in aceeasi categorie, de chestii care ti-s dragi dar de care ai dreptul sa te plangi ocazional (revin la aia cu cuplul :P, e obsesie), ca om esti si nimeni nu poate fi zen tot timpul. Ai dreptate, copiii evolueaza. Si trec de la maimutoi la puzzle, de la cuburi la lego, de la gangurit la vorbit - dar toate astea le face el, copilul, nu ghidat de ma-sa sau taxo (in cazurile fericite, zic, cand copilul e lasat sa evolueze, nu fortat/condus s-o faca). Asa si cu suptul pentru hrana/alinare sau ce-o fi. N-am eu de unde sa stiu cat ii e destul, el, copilul (generic) stie. Da, ii pot arata in timp si alte moduri in care se poate consola/alina. De aia suntem azi la 5 minute, nu la ore :D. De aia azi nu mai cere decat daca se loveste serios si e si obosita tare, altfel se descurca singura. De aia sper c-o sa vina si ziua cand n-o sa mai aiba nevoie deloc :)

scufitaroz spunea...

da, fiecare gandeste in felul lui, eu nu pot sa ma exprim decat la modul obiectiv. Eu nu am alaptat-o decat pana la 7 luni ca de...lipsa de informare la vremea aia, din cauza asta nu prea poate mintea mea scurta sa conceapa nevoia copilului de alaptare la 4ani. La urmatorul copil, daca va veni, sigur voi alapta mai mult dar nu cred ca mai mult de 2 ani...dar vom vedea la fata locului

Ralu' spunea...

Cu siguranta te vei adapta situatiei de la "fata locului". Ca degeaba ne facem planuri, copiii in general reusesc sa ni le schimbe, cred ca stii deja ;)
Nici eu n-am plecat cu ideea ca o sa alaptez pana la X ani. In sarcina imi inchipuiam ca pe la 6 luni e gata treaba cu alaptatul :)) Nu mi-am stabilit o limita (decat aia a suportabilitatii :D), dar se pare ca inca n-am ajuns la ea, in parte si din cauza faptului ca a inceput sa se intarce singura de-o vreme incoace, ca daca n-o rarea ea nu stiu daca rezistam. Asa ca...you never know!

gratioasa spunea...

ralu, a mea avea 1 an si jumatate cand, iaaarasi ridicata-n fund, in creierii noptii, i-am zis, intr-un final, sa se aseze la loc. ea nu percuta nimic, era cu ochii-nchisi, in transa (somnului). asa ca am asezat-o la orizontala usurel, dupa care si-a continuat somnul, neintrerupt. paaana dmimineata. :) a doua noapte la fel, a treia noapte idem. si dupa astea 3 nopti mi-a oferit noptile intregi, doar pt somn. efectiv nici nu-mi venea sa cred ca trecem atat de iute si lin de la ZECI de alaptari pe noapte, pana la o noapte intreaga de vis si somn neintrerupt..

deci fara tipete, plans si tras de tricou. pur si simplu.

asa mi-am dat seama ca poate unde o auzeam un pic scancind si eu saream, din exces de zel, cu sanul, ca "s-o linistesc" - cand, de fapt, nici nu avea nevoie.. am realizat ca nelasandu-i spatiu sa se autoregleze, oferind "prea la timp sanul", am contribuit la un automatism care, evident, s-a intors cumva impotriva mea.
in fine, nu stiu daca se-ntelege ce vreau sa zic.
ideea e ca; la al doilea beb am procedat ceva mai elastic, mai relaxat; are 9 luni si suge noaptea, insa mai rar - pt ca, avand experienta anterioara, i-am citit exact ce dorea el, de fapt. asa ca ii ofer mana mea (dormim impreuna) pe care o imbratiseaza fericit. si asa adoarme la loc.
practic daca as fi ramas pe sablonul "daca se trezeste il alaptez, no matter what, pt ca stim foarte bine ca asta e cel mai bine" (yeah, right), indiferent de ceea ce doreste bebelusul in realta, probabil si acum as fi alaptat de zeci de ori pe noapte. iar eu as fi zombie, ca altadata, nu catwoman mom, ca amu :)
deci n-am nimic cu a alapta de zeci de ori pe noapte, am ceva cu a alapta de zeci de ori pe noapte cand chiar nu e cazul- adica atunci cand nevoia efectiva a bebelusului nu o cere, si pt ca nu e ascultata, este/ devine educata de catre preconceptiile mamei.

nu zic ca ar fi neaparat si cazul vostru, totusi, te intreb- dar daca ii lasi, in momentele in care o simti tu ca ar putea, timp sa se descurce cu readormitul singura (adica de una singura, nu singura)?.. cum e?

Ralu' spunea...

Inteleg ce spui, si ai dreptate. N-am fost in stare sa fac asta, sa sar cu sanul la fiecare scancet, am incercat des sa "rezolv" si altfel trezirile. Insa pana dupa doi ani jumate spre trei, n-a fost chip. Cu mangaieri, cu soapte, cu mana, nimic. Cerea foarte clar "tzitza", de ma capia. De pe la 3 ani jumate merg(eau) mult mai des alternativele, a inceput sa adoarma din ce in ce mai des singura. Acum e rai, in 90% din nopti scanceste, o duc la pisu si adoarme cum o reasez in pat. Poate ca de 3-4-5 ori pe luna mai cere si tzitza noaptea, respectiv pune gura, trage de doua ori si se culca. In 1-2 din cazurile astea e destul daca-i dau mana, e doar nevoia de-a sti ca-s acolo (nu ca n-ar sti in rest :), da' adormita fiind, i-o fi mai greu sa realizeze fara contact direct). Acum se mai intampla sa ceara tzitza la vreo suparare, dar vine doar si se cuibareste langa mine, apoi trece. Clar a invatat si alte metode de linistire, si le foloseste tot mai des. Pana n-o sa mai ceara deloc san, si asta cred ca nu-i departe.

scufitaroz spunea...

"deci n-am nimic cu a alapta de zeci de ori pe noapte, am ceva cu a alapta de zeci de ori pe noapte cand chiar nu e cazul- adica atunci cand nevoia efectiva a bebelusului nu o cere, si pt ca nu e ascultata, este/ devine educata de catre preconceptiile mamei."
exact asa simt si eu
Lavi cand era mica avea, mai rar dar avea, episoade de plans fara un motiv evident. daca stiam ca a mancat, a dormit si e schimbata, era clar ca erau episoade de plans de alint sa zicem. Si atunci o luam in brate si o giugiuleam si se potolea instant. Sunt si mamici, si nu cred ca e cazul tau ca doar te stiu :D, care una doua cand plangea copilul il luau si-l puneau la san (sau si mai si bagau o suzeta in gura sa taca:D). Nu de putine ori am vazut cum copilul sugea max 5 min si apoi vomita (si la asta ma refer exact la vomitat nu la scurs un pic de lapte pe langa). Pentru ca copilul nu avea nevoie de san ci de alint. Stii asta mi se pare ceva de genul, ca sa il linistim ii dam sa manance ca atunci se simt mai bine ;) Si nu cred ca nu am dreptate aici pentru ca copilul se simte muuult mai bine la san la 4 ani pentru ca asociaza sanul cu feeling-ul pe care l-a avut cand era bebelush cu nevoi sa zicem in special primare, cand foamea o receptiona ca pe o durere fizica si oaaaa ce bine era cand ma punea mami la san si curgea laptele si nu ma mai durea burtica. Nu neg ca exista si altfel de implicatii psihologice la alaptat. dar astea se pot satisface mult mai bine la varsta asta, zic eu, si altfel. Eu as prefera sa ma ia Lavi in brate noaptea si sa-mi spuna ca ma iubeste si ca vrea sa stau cu ea in patut, sa ma stranga de mana si cate si mai cate decat sa-i bag sanul in gura si ea sa adoarma la loc. Daca ar fi la modul: se linisteste la san in ideea ca e tinuta in brate, atunci o iau in brate si atat. dar ca sa o linistesc la san pentru ca ii aduce aminte de vremurile cand era bebe si o linisteste gestul de suge pentru mine e cam egal cu a-i da o bombonica ca sa uite de necaz. Atata timp cat linistirea copilului este legata de gestul de a manca (si ea presupun ca suge cat e la san nu doar sta cu tzatza in gura) ceva nu-mi suna bine. daca ea se trezeste noaptea pentru ca ii e dor de mami, ok. O iau in brate, ne pupam, ne alintam. dar daca ea se trezeste de dorul meu si eu ii bag tzatza in gura (sau o cauta ea pentru ca altfel nu stie cum sa se linisteasca sau alta metoda nu i se pare suficienta) atunci nu mai e ok. Ma gandesc mai tarziu la situatii de genul: nu ma simt bine decat atunci cand mananc. Si slava Domnului sunt f multe care fac asa. Si din cauza asta sunt reticenta. Copilul are nevoie cand se loveste sau cand se trezeste noaptea de mine, de prezenta mea 100% langa ea. Cum stie ea ca sunt acolo 100%? Pai sta lipita si suge...

scufitaroz spunea...

pe mine m-au uimit comentariile de genul: am stat aproape 10 ore la alaptat/zi sau, si mai si, aproape 12 ore...Dupa asemenea scoruri, normal ca copilul nu se mai poate linisti altfel. El e bebelush si deci el tre sa stea 12 ore la san, deci noaptea, cand e in maare nevoie de siguranta, ce face? pai plange si cere san. Daca el toata ziua sta numai la san, cu atat mai mult noaptea se va trezi de enshpe ori pe noapte sa ceara, cu atat mai mult se va dezobisnui mult mai greu de trezirile repetate noaptea pentru san. Asa e el obisnuit. Asta este activitatea lui principala. Sa suga! Nu stiu de ce foarte multe mamici considera ca principala nevoie a copilului este sa suga! Drept si prin urmare se mufeaza copilul si se tine acolo ca acolo ii face placere. Eu vorbesc din experienta unei mamici cu un copil alaptat exclusiv pana la muulte luni, cred ca vreo 5, care copil s-a trezit noaptea o singura data in primele 2 saptamani si apoi gata. care manca stas la 3 ore ca asa vroia muschiul ei si numai in perioadele de crestere mai intensa manca mai des. Alaptatul dura (la cateva saptamani de la nastere pentru ca in primele sapt dura ceva mai mult, probabil pana s-a echilibrat productia) max 10 min la fiecare san. Stiu ce ii pacea f mult sa faca in primele luni de la nastere, si nu era suptul. Din cauza asta zic ca astea sunt parerile mele de mama care judeca la rece toate treburile astea pentru ca eu am avut un copil stas:D! Mi-e greu sa ma raportez la altceva, am mai vazut prietene de-ale mele care se plangeau ca copilul sta numai la san si plange non-stop dar pentru fiecare caz am gasit cate o buba :)

gratioasa spunea...

asa cred si eu; ca, de la un punct (si de la o varsta), trezirile de cinşpe ori pe noapte nu-s atat pt supt cat pt a primi asigurari ca mama ii este aproape (fizic). iar astea se cam cer gestionate in functie de confortul amandurora (aka al copilului dar si al mamei).
bine, daca e s-o regandesc limped, trezirile de 15 ori pe noape nu pot fi, la nicio varsta, DOAR pt supt.

scufitaroz spunea...

se cam cer gestionate in functie de nevoia copilului. daca el are nevoie de mami, ii dau mami nu ii dau tzitzi. daca eu pana la 2 ani sau mai mult ii las copilului la indemana sanul pe perna sa-l gaseasca acolo la trezire, el va cauta sanul noaptea si nu bratele lu' mami, nu manutza lu' mami. Cu atat mai mult nu ii pot cere sa lase sanul noaptea daca pentru copil el a fost omniprezent timp de sa zicem 2 ani, chiar as putea risca si sa zic 1 an. La orice varsta nu mi se pare normal sa dormi cu copilul pentru ca ii e tzitzi mai aproape. Nu cred ca copilului ii trebuie tzitzi din 5 in 5 minute noaptea. la fel cum nu-i trebuie biberon din 5 in 5 min. revin, ii trebuie mami, ii dau mami nu san!San=mami plus mancare(exprimare mai primitiva). II trebuie san din 5 in 5 min, nu are cum sa-i fie foame non-stop (decat cu unele exceptii:D), deci are nevoie de mami asa ca ii dau mami. Nu am nimic impotriva cu dormitul cu copilul in pat, si eu practic treaba asta. dar am ceva impotriva statului la san aiurea-n tramvai pe motiv ca are nevoie de feelingul ala. Feelingul ala i-l dau altfel nu prin mancare.

Anonim spunea...

spuneai ca..."copiii evolueaza. Si trec de la maimutoi la puzzle, de la cuburi la lego, de la gangurit la vorbit - dar toate astea le face el, copilul, nu ghidat de ma-sa sau taxo (in cazurile fericite, zic, cand copilul e lasat sa evolueze, nu fortat/condus s-o faca)"

legat de asta ma intreb doar...o sa poti sa lasi copilul sa faca liniute si bastonase in clasa a 5-a daca asta o sa fie evolutia lui?

scufitaroz spunea...

"o sa poti sa lasi copilul sa faca liniute si bastonase in clasa a 5-a daca asta o sa fie evolutia lui?"

e vorba nu neaparat de "daca asta o sa fie evolutia lui" ci de "daca asta o sa simta el si o sa-si doreasca sa faca" c

gratioasa spunea...

nu cred sa existe o nevoie autentica a mamei de a alapta de 15 ori pe noapte. aici e poate doar o procesare si o adaptare eronata a informatiilor care vin (nu rareori in avalanse) catre ea. spre ex, "alaptatul e bun, oricand, oricat".
asa ca eu iau in calcul si nevoia autentica a mamei - ma refer la aia de a NU alapta all night long, in schimb ramane datoare spre a identifica modul prin care se poate face simtita aproape copilului ei

scufitaroz, mai e si suptul nonutritiv. iar aici trebuie facuta distinctia exact, in functie de semnalele copilului (mama sa fie cat mai racordata ca s-o poata) si nu in functie de ce stie mama ca 'e bine'.

gratioasa spunea...

iar mama, ca sa ramana, totusi, o mama-umana, are si ea nevoie sa-si stabileasca si zonele e de confort- daca a dormi cu copilul pt a-l avea mai la-ndemana pt alaptarile de peste noapte o ajuta intru tihna ei, atunci asa sa fie. de ce nu?

Ralu' spunea...

A Scufi: mama, incerc un rezumat :). Exista suptul de foame si exista suptul non-nutritiv, asa cum spunea Gratioasa, care nu poate fi echivalat cu oferirea de bomboane. Daca vrei iti dau mai multe informatii. Pentru bebe2, cand o fi sa fie :).
Ideea cea mai importanta, pe care se pare ca n-am prea reusit s-o transmit, e ca o mama care-si asculta copilul, care incearca sa-l inteleaga si sa-i fie acolo o sa-i ofere sanul ori de cate ori acesta (el, copilul!) are nevoie, indiferent de ce i se pare ei ca ar trebui mai bine sa faca.
Cu referire strict la copilul meu, stie foarte bine sa se linisteasca si fara san (acum mai mult ca niciodata); doar ca uneori pur si simplu simte ea nevoia de "un pic de laptic, ca-i cel mai bun si caldut", asa cum noi, astia mari, avem nevoie din cand in cand de-o imbratisare, chiar daca stim foarte bine sa ne linistim si fara.
Tu ai avut norocul sa te incadrezi in ceea ce se pare ca ar trebui sa fie bebelusii. La noi n-a fost asa. Flux, conformatia sanilor, marimea bebelusei, habar nh-am ce-a fost, dar in primele luni sugea cate-o ora si dupa o jumatate de ora cerea din nou. Noaptea nu, in primele 6 luni a fost rai, insa dupa, cand au inceput si dintii, au inceput noptile cu supt din plin. Si nu-i ca n-am icnercat si in brate, si plimbat, si mangaiat. Dar daca doar la san se linistea, ce era sa fac? Crede-ma ca n-am avut niciodata nevoia de-a alapta de zeci d eori pe noapte, dar a fost solutia care m-a tinut intreaga (cat de cat) la cap :D.
La noi a fost si faptul ca a comunicat extrem de repede si precis, nu ma puteam face ca inteleg altceva. Daca tzitza voia, apoi aia trebuia sa-i dau, nu mergea cu mana, pupat si alte celea. Stia ce vrea, aia cerea, aia primea (eventually). Asta nu inseamna ca nu existau momente in care sa nu se descurce fara, momente care s-au tot indesat si care inseamna de fapt intarcarea condusa de copil.

@Gratioasa: pai da, de ce nu? Fara dormitul in acelasi par eram probabil cu venele taiate pana acum. Si asa mi-a luat destul de mult timp pana sa ma las sa raspund (cat de cat) in voie cererilor copilului, in cazul meu chiar n-ar putea spune nimeni ca am indus nevoia de alaptare :))

@Anonim (oare cat de greu e sa scrii acolo un nume? Sa vorbim si noi ca-ntre oameni:P): acum ma refer numai si numai la mina: da, din toata inima. Daca la scoala copila mea va vrea sa deseneza cai verzi pe pereti, apoi aia sa faca. Poate ca daca-mi gaseai alt exemplu, ma mai gandeam. Daca vine vorba de scoala (unde sper sa nici nu ajunga, fie vorba intre noi...) si de nevoia (altora!) de-a se conforma la niste reguli cu totul si cu totul aiuristice, crede-ma ca va avea tot sprijinul meu.

Raluca spunea...

Ralu', nu am timp acum sa-mi stric zenul cu cititul comentariilor :D.

Iti multumesc din suflet pentru postare! Este minunata si aduce normalitate in lumea noastra anormala in care trebuie sa ne dresam copiii pentru orice. Iti multumesc mult ca te-ai expus aici ca sa ne fie noua, altor mamici, mai bine si mai usor!

scufitaroz spunea...

@ Raluca :)) nu trebuie sa-ti strici zen-ul citind pareri ale unora care nu coincid cu ale tale. dupa cum vezi noi nu ne certam, noi discutam :D sau mai bine zis, relationam productiv si pozitiv.
Eu n-as putea sa-mi stric zen-ul in nici un caz discutand in contradictoriu cu Alla pentru ca datorita ei (in cazul in care nu stiai;), Alla) am aflat si eu ca exista niste carticele bune de citit :)
cred ca e ceva de genul: "iti respect parerea pentru ca-i a ta dar iti spun si ce cred eu vis-a-vis de asta".
@ Alla fiecare acolo in sinea lui stie ca are dreptate :D eu le vad in alt mod tocmai din cauza ca am avut alte experiente cu copilul meu. Nu pot concepe ca exista si o alta latura a alaptarii, chiar daca exista si termen pentru ea :D Pentru mine alaptarea inseamna masa. Doar combinatia alaptare plus tinut in brate poate inseamna afectivitate deeeeci vrea sa fim afectuoase atunci ne tinem in brate. D'aia ziceam ca eu gandesc la modul primitiv ;) Oricat ar incerca sa-mi explice mie cineva ca alaptatul poate fi si non-nutritiv nu pot concepe. Sa presupunem atunci ca eu alaptez printr-o minune copilul de la un metru distanta, printr-o minune fara sa ma ating de copil, printr-un furtun na! sa zicem :)). Ce fel de afectiune simte copilul? Nada! Simte afectiunea in momentul in care sunt langa el. Deeeci simte afectiunea in momentul in care il ating, eventual cand il iau in brate. Deeeci alaptatul de sine statator nu poate fi si non-nutritiv decat daca este asociat cu o atingere din partea mamei. Deeeci daca nu ii este foame, pot doar sa-l tin in brate pentru ca de fapt de asta are nevoie :D (Exemplu de caposenie:)) )

gratioasa spunea...

:) si eu ma simteam bine, pozitiva in dialogul cu fetele (cu ralu` si scufitaroz), nicidecum ofuscata de experientele si opiniile lor (ar fi chiar culmea! :)

ralu`, cred ca asta e minusul lui blogger - ca nu pot cita mesajul la care ma intereseaza sa raspund si, daca n-am prezenta sa adresez exact, mesajele se distribuie uiiite asa, ca focurili incrucisate :) (ultimele mele 2 mesaje erau adresate in intregime scufitei. la tine cred ca 'ajunsesem' inca din postare)

scufitaroz, suptul non-nutritiv e cand ii ofer sanul pt (re)confort fizic, psihic, emotional (spre ex pe motiv de eruptie dentara sau alt gen de suferinta fizica, alint, dor, ETC). din experienta mea, copiii (obisnuiti sa fie) alaptati la cerere devin deschisi la alte formule de exprimari si manifestari (d.p.d.v. fizic) abia dupa se-ntarca sau chiar pe parcursul intarcarii. pana atunci, multi dintre ei is bine-merci doar folosind sanul pt tot soiul de schimburi emotionale.

cristina spunea...

uite ca am si un nume :)) pur si simplu a fost mai usor sa bifez "anonim"
eu ii dau dreptate scufitei, mai ales ca nu am avut lapte, deci...nevoia de afectiune a trebuit sa fie satisfacuta altfel decat la san. iar despre tine inteleg ca iti permiti financiar sa nu stresezi copilul la scoala...situatie in care sincer mi-as dori sa ma aflu si eu :)) de fapt....ar fi ideal sa am gradinita si scoala mea :)) baietelul meu are 5 ani si din disperarea mea a mers la gradi abia acum si doar pana la pranz...si nici nu imi imaginam ca are atata nevoie de asta.

Ralu' spunea...

@Scufita: inteleg ce vrei tu sa zici. Caposenie e putin spus :)). Dupa algoritmul tau, daca alaptarea e doar hranire, atunci cititul e doar pentru informare, sexul e doar pentru facut copii etc :). NU cred ca gandesti la modul primitiv, gandesti la modul super-intelectualizat, primitivii nu-si puneau atatea intrebari, le dadeau sa suga si gata :)). Lucrurile s-au schimbat in momentul in care au inceput sa apara tot felul de teorii, din nevoia omului de-a categoriza si de-a clasifica tot ce se intampla. A zis Gratioasa la ce se refera suptul non-nutritiv, da' daca mai vrei, iti mai dau.

@Gratioasa: nu stiu daca descoperirea altor forme de manifestare (emotionala) tine exlusiv de alaptat/nealaptat. Poate tine in mai mare masura de maturizarea copilului. A mea se descurca bine merci si se manifesta in tot felul de alte moduri, fara sa aiba nevoie neaparat de san, si asta de multa vreme incoace. Doar ca, din cand in cand, mai exista si nevoia de alinare old fashioned, pe care a cunoscut-o prima data.

@Cristina: welcome. Si acum o sa rad :))))) bine de presupunerea ta, referitoare la posibilitatile mele financiare. Da, sunt grozave, nimic de zis =)). Lasand gluma la o parte, (im)posibilitatile mele financiare nu prea au legatura cu decizia de a-mi incadra copilul sau nu intr-o forma ... (cum sa-i spun? hai sa nu-i spun nicicum urat :D) institutionalizata de educatie. Daca o sa pot evita asta, o s-o fac, spre binele ei. Faptul ca nu merge la gradinita nu inseamna nicidecum ca e privata de contactul cu alti copii. Banuiesc ca la asta te refereai cand spuneai ca al tau copil avea nevoie de gradinita, si nu la regulile uneori abuzive si nimicitoare de personalitate pe care le intalnim in destule cazuri in gradinite si scoli.

scufitaroz spunea...

Alla din toata treaba am inteles doar ca sunt superintelectuala :)) Mai are logica ce ziceti voi si chiar are destula logica incat sa ma puna pe ganduri :D, pot sa zic ca as accepta rationamentul asta pana intr-un an sau cel mult 2 ani dar mai tarziu mi se pare un pic dependenta ... ciudata sa-i zicem.

Revin cu partea a doua dupa ce-mi termin meniul :D ca sa ma pot desfasura

scufitaroz spunea...

Pentru mine rules are good. Ma batea si pe mine gandul la o scoala alternativa pentru copil, gen waldorf, sunt prin Buc si sunt destul de aproape de mine, dar nu cred ca ar fi ok. Am vb si cu stomatoloaga mea si mi-a zis ca fata ei avea un coleg venit de la o scoala d'asta si a avut maaari dificultati de adaptare. Chiar daca sa zicem ca mi-as fi permis sa tin copilul acasa si sa stau evident si eu cu ea si sa facem un home-school nu cred ca as face-o. La un anumit moment tot va trebui sa se desprinda si sa dea piept cu regulile societatii. Cu cat mai devreme cu atat mai bine. Imi imaginez un copil scolit acasa care va trebui sa se angajeze la 20 de ani sa zicem, sau sa se duca la o facultate dupa ce a crescut timp de 20 de ani in cu totul alt mod. I-ar fi fff greu sa se obisnuiasca cu acel mediu. Cred ca ar porni cu un handicap destul de mare. Plus ca, apropos de gradi de exemplu dar cred ca e valabil si pentru scoala, una e sa aiba acasa musafiri si alta e sa se intalneasca la gradi cu mai multi copii si sa aiba activitati impreuna, sa joace jocuri impreuna (si jocuri frumoase, pe care le jucam si noi pe vremuri, gen: "Pasarica muta-ti cuibul" sau "Ursul doarme" sau "Cine m-a strigat" si cate si mai cate). A mea este intr-un dor continuu cand e in vacanta, ne pune pe noi sa jucam diverse cu ea dar se vede pe fata ei ca n-are nici un farmec asa in trei. Recunosc ca daca nu se juca la gradi jocurile astea eu nu m-as fi gandit la ele.

Pe de alta parte, am avut sa zicem norocul, ca trebuie sa fie un noroc mai nou, sa aiba niste educatoare extra super mega tari. Este lesinata dupa ele, le duce dorul, le spune ca le iubeste le pupa non-stop (a mea e mai lipicioasa, renumele asta il are si la gradi:)) ) Deci nu sufera de pe urma unor reguli care se impun acolo, nu ii stirbeste nicicum personalitatea, pana acum eu n-am nici un motiv sa nu o mai duc, n-am observat nici o schimbare in rau la ea, exceptand diverse gesturi ale unor copii mai ...sa le spunem blajini...pe care ea le copiaza. Dar asta se poate intampla si in "fata blocului" nu numai la gradi

zoozie spunea...

Azi am avut putin chef de munca si am citit ce s-a discutat. Scrisesem si eu un comentariu. Si am scris, si am scris... pana s-a facut asa lung incat l-am mutat la mine. Deci ppaerea mea vis-a-mis de discutiile de aici e urmatoarea

Ralu scuze ca pun link asa, daca nu iti place remove comment.

scufitaroz spunea...

@zoozie prima mea impresie a fost ca articolul/comentariul a devenit greoi de citit. Mi se pare ca te-ai pierdut un pic prin subiecte

"Ce reusim noi sa le dam din ce le-ar placea, fara sa trecem prin filtrul valorilor noastre adulte? Daca lor le plac numai lucruri care ne par stupide, obositoare si de neinteles, cat suntem noi, adultii atotputernici, dispusi sa renuntam la prejudecatile noastre, sa intram in lumea lor, sa invatam sa privim lumea cu ochii lor, incercand sa distorsionam cat mai putin tabloul? Cat suntem de dispusi sa revenim la acea inocenta de un an-jumate-doi-trei, fara nicio asteptare, fara dorinta de a primi ceva in schimb de oriunde?"
Eu una sunt foarte dispusa, nici nu stii cat de dispusa :D
Parintii care asteapta ceva in schimb de la copilul lor pentru ca s-au pus la mintea lui pentru 10 min cred ca sunt genul de parinti care n-or sa deschida prea des un blog ca al Allei si n-o sa-ti citeasca niciodata articolul, sau chiar daca o sa-l citeasca n-o sa priceapa nimic.

Te contrazic! Zici asa:
"Alaptarea prelungita este proba de foc a rabdarii." Sunt atatea probe de foooc...sunt atatea momente cand iti vine sa-ti iei campii, cand copilul face niste chestii de parca singurul lui scop in viata ar fi cum sa te distruga nervos cat mai repede si mai cu spor. Acolo proba de foc! Sa te abtii sa nu urli, sa explici copilului calm si frumos in timp ce in sufletul tau iti vine sa te intinzi pe jos si sa mori de nervi. Daca imi spui ca la voi nu s-a intamplat niciodata asta nu te cred!
Proba de foc alaptatul?? Adica in ce sens? Rabdare sa ce? Sa-ti alaptezi copilul? Rabdare sa te trezeasca noaptea din 10-10 min? Poate da, in sensul asta, dar nu cred ca se compara asta cu clipele cand copilul iti testeaza practic limitele psihice! Cand iti descoperi limite ale rabdarii de care habar n-aveai. (si copilul meu eu un copil extraordinar, nu cred ca se putea sa am un copil mai bun si mai inimos ca ea:D)

Am vazut ca ai comentarii pozitive, lumea te admira, dar mie sincer articolul mi se pare greoi poate si din cauza ca n-am avut atat de multa rabdare sa citesc mai din fir a par, pentru ca asteptam ceva mai la subiect. In final consider articolul tau ca fiind bun dar fara prea mare legatura cu ce scriam noi.
Sunt de acord cu alaptatul asa cum scrii tu acolo dar nu pot fi de acord cu alaptatul dupa o anumita varsta. Daca citesti cu atentie comentariile mele vei vedea de ce. Consider ca copilul evolueaza, ca nevoia de afectiune, siguranta si cate si mai cate pot fi satisfacute de parinte la varsta de 4 ani si altfel, nu prin alaptat. Dar risc sa repet tot ce s-a scris inainte si risc sa reluam aceleasi discutii.
In alta ordine de idei, ca sfat, cred ca un raspuns sintetizat si rezumat la ce se discuta aici era mai indicat ca sa te poti face mai bine auzita. Pe blogul tau puteai relua si dezvolta comentariul de aici. Sorry! Sper sa nu fiu nesuferita :D

din.iubire.pentru.rares spunea...

" pentru că alea 15 minute or fi funcţionând în teorie"- stupida teorie! Cum putem sa adoptam asa ceva? Vorbim de oameni, nu de roboti!

" Fără ele aş fi renunţat demult." Sa le dea Dumnezeu sanatate!

"sunt convinsă că alăptarea de durată şi înţărcarea condusă de copil sunt unul dintre cele mai bune lucruri care i se pot întâmpla. Nu, nu este extremism;"- Ce trist! Consideram Extremism lucruri firesti. :(
Desi sunt o mama care si-a intarcat copilul treptat(din vointa mamei), eu nu consider etremism alaptatul prelungit. Iti multumesc ca vorbesti despre asta. Avem nevoie sa mai vedem si NORMALUL asta.(aadevarautl normal)

Mi se pare atat de firesc tot ce ai scris! Nu stiu ce poate lasa loc la contre :)

Te pup! (A)ndreea

zoozie spunea...

pai scufito daca n-ai avut rabdare sa citesti tot nici eu nu ma mai repet... sanatate.

scufi spunea...

Deci am fost nesuferita:)))

Va urez si voua sanatate multa! (pentru ca s-a deschis sezonul de raceli chiar avem nevoie de sanatate, asa ca urarea ta a venit la fix si o iau ca atare:D)

Anonim spunea...

Copiii sunt diferiti, deci e normal ca si parerile noastre sa fie impartite. prima mea fetita a renuntat singura pe la un an (mi se pare o minune acum). I-am oferit si sticluta pe la un an ca mi se parea ca nu-i mai ajunge (eterna teama a mamelor) si i-a placut asa de mult ca nu a mai vrut san. Ei, cu a doua, pe la un an si 2-3 luni stateam toata noaptea cu sanul (desi la inceput manca la 4-5 ore) incat am simtit ca nu mai pot. Senzatia mea a fost ca imi vine sa mi-l dau jos, sa i-l dau ei si sa ma lase in pace sa doooorm.Nici vorba sa-i oferi altceva, stia foarte bine ce vrea, deci treaba cu imbratisatul si pupatul sunt utopii (in cazul meu!).Si atunci am zis gata. Nu mai pot! Dar nici nu am trimis-o nicaieri, nici nu m-am dat cu piper sau alte aberatii. Odata ce am luat decizia parca am avut mai multa disponibilitate sa o port in brate noaptea, sa o scot la geam si alte ciudatenii cu care se linistea... si cam dupa o saptamana s-a impacat cu ideea si a acceptat sticluta pe care o arunca dupa mine pana atunci. Nici acum nu-s sigura daca nu a ramas cu sechele, ca prea e nervoasa uneori, dar eu n-am mai putut.
Pe cele care ati rezistat va apreciez din tot sufletul!
Numai bine copilasilor!Ionela