Despre feminism, ipocrizie şi intoleranţă

Trebuie să recunosc că feminismul extremist nu-mi spune absolut nimic. Betty şi Simone au avut rolul lor, însă între timp lumea s-a schimbat (da, ştiu, şi lor li se datorează asta). Dar ideea e că s-a schimbat. Lucru pe care nu toată lumea-l vede.

Pe MM am cunocut-o în timpul masterului, când a venit să ne predea un curs (un fel de visiting professor, că doar venea de la capitală). Prima impresie n-a fost una grozavă, în parte din cauza felului ostentativ în care se proclama feministă. Gestul care ne-a făcut să fim circumspecţi (vorbesc acum de grupul "meu" din vremea aceea) a fost acela de a-şi plasa cana de cafea inscripţionată cu imaginea unei femei astfel încât să vedem toţi imaginea. Gest repetat la absolut toate orele de curs ţinute semestrul respectiv. Prima impresie nu s-a schimbat pe parcurs, am rămas până la sfârşit cu ideea că avem de-a face cu o feministă uşor exaltată. Ceva era cam prea mult. Cam prea ostentativ. Poate că o astfel de atitudine ar fi mers cu ceva ani buni în urmă, atunci deja nu mai era cazul.

Am reîntâlnit-o de curând comentând pe blogul Roxanei. Gustul cu care am rămas? Amar, amar de tot. Dacă o persoană care susţine sus şi tare drepturile femeilor gândeşte aşa, ce putem aştepta de la ceilalţi? Am rămas cu impresia că feminismul ăsta pe care-l proclamă pe toate gardurile se referă de fapt la dreptul femeii de-a se coafa şi aranja şi de-a fi independentă cu orice preţ, chiar contra voinţei ei. Păi se poate, doamnă? Chiar avem nevoie să ni se spună ce, când şi cum trebuie să simţim? Şi dacă nu corespundem standardelor (cui?) gata, ne-aţi descalificat (de unde?)?
Discuţia cu pricina