Vecină, dragă vecină

Când am hotărât, în primavară, să ne mutăm din apartamentul de la etajul patru într-o casă cu ditamai curtea, a fost un lucru bun. Chiar dacă nu-s condiţiile cele mai bune, chiar dacă ar fi nevoie de nişte lucrări destul de serioase dacă ar fi să stăm mai mult timp (ceea ce se pare că devine tot mai mult o realitate), ne-am putut bucura deja de opt luni de iarbă, soare, curte şi fructe şi legume din grădină.

De ce nu ne-am bucurat aşa de tare au fost vecinii :D. Într-o parte avem ditamai pagoda cu acoperiş de tablă cu zorzoane, placată cu zeci de tone de marmură, care se vede din aproape orice colţ al curţii şi ne strică zen-ul (mausoleul aparţine de altfel unui italian prietenos); în cealaltă parte avem vecinul antisocial (şi nu-i vorba aici de prejudecată, aşa e considerat de toată familia lui; de care a abuzat ani buni - mai ales de nevastă-sa).

Care nevastă profită de orice moment să-mi împărtăşească tot felul de informaţii nesolicitate şi care nu mă ajută cu absolut nimic, ba dimpotrivă. Înţeleg că n-are cu cine vorbi, că barbatu-so n-o lasă nici să deschidă gura; ce nu înţeleg e de ce s-a complăcut atâta vreme în situaţia asta, dar na, asta-i altă problemă.

N-ar fi aşa rău dacă s-ar rezuma la chestii inofensive, gen vremea :D. Dar nu, trebuie să aflu de fiecare dată ce rele şi obraznice-s nepoatele ei (una de 10, alta de 4 ani, copii perfect normali, în condiţiile date). Deja am rugat-o de vreo două ori s-o lase baltă cu asta; i-am explicat că nu cred în teoria copiilor răi şi că ei nu fac decât să repete ce văd. Dacă are impresia că nu-s în regulă, să se uite în curtea ei întâi.

Mi-a stat pe limbă de câteva ori să-i spun că etichetarea asta aiurea e o treabă foarte proastă, practicată la scară largă de adulţi, însă discuţiile astea nu le văd nicicum purtate peste gard. Şi nu cu oameni pentru care mi-aş răci gura de pomană (paranteză: chiar mă enervează obsesia asta a oamenilor de-a împărţi copiii în răi/buni, obraznici/cuminţi, de parcă le-ar fi imposibil să gândească altfel decât în etichete şi categorii. Uneori îmi vine să le aplic acelaşi tratament adulţilor care iau o voce mieroasă şi spun Allei "tu eşti fetiţa cuminte, nuuuuu?"; oare cum le-ar fi să li se vorbească pe acelaşi ton de retardaţi şi să fie întrebaţi tâmpenii?

Deja facem planuri să începem să folosim cealaltă intrare în casă, să nu mai dăm ochii cu ea. Are un stil de a intra în vorbă, chiar când te vede grăbit: trânteşte o propoziţie de deschidere ca şi cum tocmai terminaserăm de vorbit ceva şi şi-a mai adus aminte un amănunt. Şi eu, care stau prost cu refuzurile, n-am altă alternativă decât s-o ascult.

Zilele trecute măturam terasa (într-un inexplicabil acces de hărnicie, că era frig şi tocmai terminasem de curăţat şi cămara). Evident, s-a sesizat şi-a ieşit afară. Cred că are un radar sau niscaiva senzori de mişcari plantaţi pe terasa noastră, de-i aşa promptă. Tirada a început de îndată, îndreptată spre Alla, că mai nou o "agaţă" pe ea întâi.
A venit moş Nicolaie la tine?
Daaa, ocupată cu mătura mea.
Ţi-a adus cadouri, ai fost cuminte?
Eu, tare, să se audă: Moşul n-are treabă cu cuminţenia, el aduce cadouri pentru toţi copiii.
Nuuu, numai la cei cuminţi.
Nuuu, la toţi (şi mai tare).
Daaa?
Daaaa!

Pe urmă schimbă interlocutorul şi-mi zice mie, pe un ton semi-indignat: eu nu ştiu ce să zic de Bianca (nepoata mare), oare mai crede? Că are totuşi zece ani.
I-am aruncat o privire îngheţată şi am antrenat-o pe Alla în ceva activitaţi cu mătura.
Asta n-a oprit-o desigur, a mai continuat pe aceeaşi temă preţ de vreo trei minute. Când a început iaraşi să-mi povestească despre obrăzniciile celei mici, am găsit brusc ceva de făcut în casă.

Am uitat să menţionez că a fost educatoare. Bleah.