Cum n-o (mai prea) văd eu

Am (din păcate) în fiecare zi momente când realizez că n-o mai văd aşa cum ar trebui. Sunt momente multe (mult prea multe) în care, în loc să-mi las inima s-o cuprindă şi să se umple de ea, mă las copleşită de mărunţişuri. Am ajuns să-mi promit în fiecare seară că mâine o să fie altfel. Şi mâine, desigur, curge aşa cum deja m-am obişnuit.

 Am intrat aşa de mult într-un fel de rutină distructivă, că nu-mi mai e prea clar cum să ies din ea. Cum reuşesc să scot puţin capul la lumină, cum mă dărâmă un nou val mare şi negru. Îmi găsesc momente să plâng, îmi găsesc momente să mă căinez, îmi găsesc momente să mă îngrijorez până la extrem, însă-mi găsesc prea puţine momente în care să mă bucur. Cred că am şi uitat cum se face asta.

Câteodată îşi bagă capul pe după câte-o uşă şi-i văd codiţele şi ochii rotunzi şi mă loveşte: "ce mare-i!", de parcă n-aş vedea-o în fiecare zi, de parcă n-ar încerca mereu să mă atragă în jocurile ei simple şi frumoase. Uneori se caţără peste mine dimineaţa şi-şi lasă capul în jos să mă vadă (şi să mă trezească :D); e aşa de dulce, că-mi dă puteri, măcar pentru câteva ore. Însă până la urmă tot alunec departe, în mijlocul îngrijorărilor, frustrărilor şi neliniştilor mele.

Mă simt tare departe de toţi şi toate. În afară de clipele când reuşesc să-mi deschid ochii şi s-o văd pe ea, mă simt ca şi cum n-aş avea nimic. Nu fac nimic care să-mi facă plăcere. Până şi cititul a devenit o rutină care nu mă mai mulţumeşte. Nu mai ştiu cum să mă bucur, nu mai ştiu cum să râd; mă simt ca şi cum aş avea o sută de ani şi nimic drag rămas în jur.

Ştiu că port o mare parte de vină responsabilitate pentru felul în care mă simt (şi-i fac pe alţii să se simtă). La nivel teoretic sună tare frumos şi simplu, trebuie doar să vreau. E însă tare greu să te simţi singur(ă), să simţi că nu (prea) ai în jur oameni cu care chiar să rezonezi, cu care să-ţi facă plăcere să discuţi, să schimbi idei şi impresii fără să te aştepţi de la început să se termine totul fie cu o ceartă, fie cu un sentiment de inutilitate, fie cu ideea că n-ai reuşit să transmiţi nimic din ce ai fi vrut.

Mi se pare acuma că-s tare, tare departe de viaţa pe care mi-o visam, calmă, fericită, împlinită (da, ştiu, unii mi-ar spune că mă mulţumesc cu puţin, că m-aş scufunda în mediocritate, bla-bla-bla). Vreau să mă descopăr (cam târziu, nu?), să ştiu ce-mi place mie, să am voie să fiu mediocră dacă asta mi se potriveşte. Am fost aşa dependentă de câte cineva, de-a lungul vieţii, că n-am apucat să-mi dau seama cam cum sunt eu de fapt. Şi mi-e teama că nici n-o să mai descopăr vreodată, că o să mă îngrop tot mai adânc în cineva-ul cvasi-necunoscut care-s acum, şi mă cuprinde groaza. Groaza că n-o să reuşesc să mă adaptez cumvă şi să fiu până la urmă fericită no matter what şi groaza că aşa o să ajungă şi ea, căutându-se şi nereuşind să se găsească. Asta mă doare acuma cel mai tare. Şi oricât îmi promit să-i fiu un altfel de model, nu reuşesc.

M-am săturat de oameni preocupaţi de nimicuri (deci da, şi de mine), care nu mai pot găsi nimic pentru care să merite să lupte. Oameni care  în loc să construiască, demolează şi lasă locuri goale. Oameni care în loc să profite de orice rază mică de lumină, îi trântesc uşa în nas, ca să se poată plânge liniştiţi în continuare.

Vreau oameni dragi cu care să mă simt bine, care să mă lase să fiu eu, care să mă ajute (dacă vor) să ies de tot din groapă. Vreau s-o văd în fiecare zi, aşa cum e ea, minunată şi perfectă. Vreau să fiu mama pe care-o merită, mama care să-i arate cât de frumoasă poate fi lumea asta, în ciuda crizelor de orice fel.