vineri, 21 ianuarie 2011

Cum n-o (mai prea) văd eu

Am (din păcate) în fiecare zi momente când realizez că n-o mai văd aşa cum ar trebui. Sunt momente multe (mult prea multe) în care, în loc să-mi las inima s-o cuprindă şi să se umple de ea, mă las copleşită de mărunţişuri. Am ajuns să-mi promit în fiecare seară că mâine o să fie altfel. Şi mâine, desigur, curge aşa cum deja m-am obişnuit.

 Am intrat aşa de mult într-un fel de rutină distructivă, că nu-mi mai e prea clar cum să ies din ea. Cum reuşesc să scot puţin capul la lumină, cum mă dărâmă un nou val mare şi negru. Îmi găsesc momente să plâng, îmi găsesc momente să mă căinez, îmi găsesc momente să mă îngrijorez până la extrem, însă-mi găsesc prea puţine momente în care să mă bucur. Cred că am şi uitat cum se face asta.

Câteodată îşi bagă capul pe după câte-o uşă şi-i văd codiţele şi ochii rotunzi şi mă loveşte: "ce mare-i!", de parcă n-aş vedea-o în fiecare zi, de parcă n-ar încerca mereu să mă atragă în jocurile ei simple şi frumoase. Uneori se caţără peste mine dimineaţa şi-şi lasă capul în jos să mă vadă (şi să mă trezească :D); e aşa de dulce, că-mi dă puteri, măcar pentru câteva ore. Însă până la urmă tot alunec departe, în mijlocul îngrijorărilor, frustrărilor şi neliniştilor mele.

Mă simt tare departe de toţi şi toate. În afară de clipele când reuşesc să-mi deschid ochii şi s-o văd pe ea, mă simt ca şi cum n-aş avea nimic. Nu fac nimic care să-mi facă plăcere. Până şi cititul a devenit o rutină care nu mă mai mulţumeşte. Nu mai ştiu cum să mă bucur, nu mai ştiu cum să râd; mă simt ca şi cum aş avea o sută de ani şi nimic drag rămas în jur.

Ştiu că port o mare parte de vină responsabilitate pentru felul în care mă simt (şi-i fac pe alţii să se simtă). La nivel teoretic sună tare frumos şi simplu, trebuie doar să vreau. E însă tare greu să te simţi singur(ă), să simţi că nu (prea) ai în jur oameni cu care chiar să rezonezi, cu care să-ţi facă plăcere să discuţi, să schimbi idei şi impresii fără să te aştepţi de la început să se termine totul fie cu o ceartă, fie cu un sentiment de inutilitate, fie cu ideea că n-ai reuşit să transmiţi nimic din ce ai fi vrut.

Mi se pare acuma că-s tare, tare departe de viaţa pe care mi-o visam, calmă, fericită, împlinită (da, ştiu, unii mi-ar spune că mă mulţumesc cu puţin, că m-aş scufunda în mediocritate, bla-bla-bla). Vreau să mă descopăr (cam târziu, nu?), să ştiu ce-mi place mie, să am voie să fiu mediocră dacă asta mi se potriveşte. Am fost aşa dependentă de câte cineva, de-a lungul vieţii, că n-am apucat să-mi dau seama cam cum sunt eu de fapt. Şi mi-e teama că nici n-o să mai descopăr vreodată, că o să mă îngrop tot mai adânc în cineva-ul cvasi-necunoscut care-s acum, şi mă cuprinde groaza. Groaza că n-o să reuşesc să mă adaptez cumvă şi să fiu până la urmă fericită no matter what şi groaza că aşa o să ajungă şi ea, căutându-se şi nereuşind să se găsească. Asta mă doare acuma cel mai tare. Şi oricât îmi promit să-i fiu un altfel de model, nu reuşesc.

M-am săturat de oameni preocupaţi de nimicuri (deci da, şi de mine), care nu mai pot găsi nimic pentru care să merite să lupte. Oameni care  în loc să construiască, demolează şi lasă locuri goale. Oameni care în loc să profite de orice rază mică de lumină, îi trântesc uşa în nas, ca să se poată plânge liniştiţi în continuare.

Vreau oameni dragi cu care să mă simt bine, care să mă lase să fiu eu, care să mă ajute (dacă vor) să ies de tot din groapă. Vreau s-o văd în fiecare zi, aşa cum e ea, minunată şi perfectă. Vreau să fiu mama pe care-o merită, mama care să-i arate cât de frumoasă poate fi lumea asta, în ciuda crizelor de orice fel.

18 comentarii:

Anonim spunea...

Ralu,pacat ca nu poti sa te iei in brate si sa te ierti.Da trecem noi imediat toti pe la tine sa te smotocim bine:)Marinela & co.

Teodora spunea...

Ralu', ai citi prin gindurile mele....?
Eu te-as lua in brate si ti-as zice ca trece si asta, dar stiu ca-i al naibii de greu si ca nu foloseste la mare lucru pina nu reusesti tu sa te descoperi.
Fac acelasi drum, ma simt cam la fel (diferentele-s de nuanta). Mergem impreuna macar o bucata de drum?

diana spunea...

Of, Ralu, cat de bine te inteleg. Cat de bine... :(
N-am sfaturi, dar sa stii ca ma gandesc la voi des si sper din suflet sa fie bine.

Sigur nu e vreo depresie post-partum care se face pe la 3 ani?

alina spunea...

Ralu, tu esti acolo in continuare, doar ca nu vrei sa te vezi.
Trebuie sa-ti dai voie, tu, sa zambesti si sa te bucuri.
Si va fi bine. Indiferent de greutati, indiferent de oamenii din jur.
Eu cand am simtit ca nu mai pot, am schimbat. Ce nu mai puteam.
Forta iti doresc. Si trimit o tona de optimism dinspre soare si albastru de aici!
Pupici!

Unknown spunea...

Ralu, in primul rand primeste un gand bun. Tu nu nu ai nicio vina pentru nimic. Ia si tu lucrurile usor, unul mic cate unul mic. Lasa-ti timp, nu te mai cauta aiurea pe unde nu esti. Vei iesi singura la iveala in ziua cand n-o sa te mai cauti peste tot, iar certurile asa cum vin asa se si duc. Daca mai e un lucru cat de mic care sa iti placa acum, pastreaza-l ca pe placerea ta vinovata. Tot timpul se iveste cate o perioada dintr-asta mai neagra.

Daca te pot ajuta cu ceva, asa straina si departe cum sunt, scrie-mi pe mail. Poate ti-ar placea sa te implici in ceva. Un proiect, orice. De ce nu? Mailul meu e buneasca pe gmail punct com.

Rox spunea...

@Ralu'.... o saritura cu parasuta? Un bungee jumping? O saritura cu schiurile? Un patinaj viteza?
O tiroliana la inaltime?
O petrecere super tare? O salsa traita fantastic? Sau un tango pasional?
Sau o intalnire LLL in Baia Mare?
A, a, a?
Te imbratisez strans!!!!!!

Andreea Demirgian spunea...

Oooook, Cand incepi?

Ralu' spunea...

@Marinela: oricand, cu drag. Cu cat mai des, cu-atat mai bine!

@Teo: te-am citit. Stiu ca suntem tot pe-acolo, pe undeva. Trebuie sa iesim pana la urma.

@Diana: multu, Diana draga. Ma gandesc si eu mult la voi. O sa ne fie bine.

@Alina: sa stii ca uneori ma ajuta ce scrii tu, ma ajuta sa-mi dau seama ca trece valu' pana la urma. Ma ajuta sa stiu ca se poate trece peste toate, pana la urma. Un pic de umor nu strica niciodata :)

@Zoozie: multu tare. Iti scriu!

@Rox: pai...parasutism am facut in tinerete, zau ca as mai incerca :) Se schimba un pic perspectiva :D Multumesc de gandurile bune.

@Ada: din pacate, incep in fiecare zi, dar se pare ca nu incep destul de bine. Mai incerc!

adra_bell spunea...

doh, ce m-ai lovit, parca m-ai descris pe mine:( Dureaza de mai putin timp, e drept, eu tot sper sa treaca, deocamdata se lungeste

Ralu' spunea...

Cred ca-i ceva in aer, ca prea multa lume se plange. Neaparat, neaparat trebuie sa treaca.

alina spunea...

Sigur ca trece. Cum zicea zoozie pe la Mamituni parca, oricine are caderi.
Eu una sunt genul care cade in fiecare zi, dar se ridica singura, tot in fiecare zi (m-am invatat asa dupa ce am cazut de cateva ori zdravan si-am observat ca daca nu ma ridic eu si cu mine insami, puternic auto-extragandu-ma, metoda smuls de par si dat doua palme, altcineva nu ma poate ridica, nu ca ar fi prea multe persoane care sa si poata/vrea - simultan! :P).
Marturisesc ca am momente in care ma intreb serios de nu cumva's bipolara, dar cred ca, per ansamblu, nu-mi permit sa pic (capritele) si am dezvoltat, de asemenea, o crasa intoleranta la depresie (deci de cate ori vine izul ei, o usui imediat, ca stiu ca altfel e nasoale!!).
Terapia mea e simpla: ma bucur de orice imi da Dumnezeu, mai marunt, mai mic, mai mare, nu conteaza. O raza de soare, nori albi pufosi pe cer, o floarea soarelui, un zambet dulce, ORICE e bun de pastila anti-stres. Si le consum cu lacomie, iar cand vine valu' ala negru, incerc sa-mi aduc aminte. Daca memoria nu functioneste, exista blogul (care, desi nu am ajuns inca sa-l recitesc), a functionat ca decantator dublu si intaritor de amintiri frumoase, ori, dimpotriva, luare aminte ca se poate supravietui si unor momente mai tampite, ori pozele. :)
Hai ca trece, ok? Aduna-te, ca poti, stii, vrei!

Linda spunea...

Ma gandeam sa te sun azi, dar dupa ce am citit ce ai scris nu-mi vine, pentru ca nu stiu sa zic chestii dragute si incurajatoare la telefon. Mai usor imi vine sa-ti scriu.

"Maine" nu are ce sa caute in vocabular. Traiesti azi, cu bucuriile, tristetile, mediocritatile si lucrurile extraordinar de frumoase pe care le faci.

Exista, desigur, acea voluptate a tristetii de care e greu sa te rupi... Tristetea profunda, depresia, e intr-un fel subtil si pervers foarte reconfortanta. E un loc familiar in care sa te retragi. E mai simplu sa fii deprimat decat sa te bucuri de ceea ce ai, asa cum e.

In realitate nu trebuie sa te descoperi pe tine, ci sa inveti sa traiesti in prezent, sa-l accepti cu bune si cu rele. Daca nu stii cum... uita-te la Alla! Ea stie. Ea nu traieste nici cu teama zilei de maine, nici cu expectatii pozitive, nici nu face comparatii intre ce are si ce ar trebui/dori sa aiba. Alla plange cand se loveste, se bucura cand ii trece. Daca se poate la 3 ani se poate si la 30.

Echilibrul nu vine din descoperirea sinelui ci din renuntarea la sine...

Si mi-am amintit de "Profetul" lui Kahlil Gibran

"Bucuria este tristeţea fără mască
Şi însăşi fântâna din care a ţâşnit râsul vostru, a fost adesea plină de lacrimi.
Şi cum ar putea să fie altfel?
Cu cât mai adânc vă sapă-n fiinţă tristeţea, cu atât mai multă bucurie veţi cuprinde în voi.
[...]
Unii dintre voi spun: „Bucuria este mai mare decât tristeţea”, iar alţii zic: „Nu, tristeţea este mai mare decât bucuria”.
Ci, iată, eu vă încredinţez că ele sunt de nedespărţit.
Împreună sosesc în casa voastră şi, când una se aşează cu voi la masă, nu uitaţi, cealaltă în patul vostru s-a şi culcat.
Într-adevăr, sunteţi în cumpănă, asemenea unei balanţe, între bucuriile şi tristeţile voastre.
Numai când sunteţi goliţi de voi înşivă, talerele sunt nemişcate şi în echilibru.”

Doamna Bufnita spunea...

Hug >:D< !

Ralu' spunea...

@Alina: :))) Te-am si vazut in postura Baronului Munchausen, care cica s-a extras cu tot cu cal dintr-o mlastina tragandu-se de par :))) M-am distrat :)

@Ananda: Ai foarte multa dreptate. Stiu si eu, la nivel teoretic. Practica ma mai omoara, da' pana la urma oi face ceva :) Multu!

@SDM: Multumesc. Face tare bine :)

scufi spunea...

Off..Alla draga...poate ar fi mai bine sa nu mai gandesti deloc, sa nu mai incerci sa te regasesti, sa nu mai astepti minunea care te va scoate din starea asta, sa nu te mai gandesti cum sa fii o mama mai buna, SA NU MAI PUI ATATA PRESIUNE PE TINE. Mi se pare ca te incarci prea mult, ai asteptari prea mari. renunta la ganduri de genul: "de maine ma schimb, de maine voi fi mai buna". Stii...un om care crede ca e nebun, nu e nebun tocmai pentru simplul fapt ca-si pune problema. cred ca tot gandindu-te te afunzi mai rau. lasa-te in voia sortii. daca azi ai chef sa te joci, joaca-te, daca azi ai chef sa plangi, plangi, daca azi ai chef sa stai tolanita, stai. daca iti acorzi mai mult timp pentru tine nu cred ca esti o mama rea. din contra. te pastrezi sanatoasa pentru copilul tau. fa ce te taie capul fara remuscari. eu ma duc si fumez enshpe tigari iar copilului ii dau ceva de facut cat sa ma lase in pace macar 30 min. si nu ma simt vinovata. cand ma intorc la ea sunt mai relaxata si ne putem juca in voie. nu-i o crima, nu poti sa fi nonstop in fundul copilului fara sa o iei razna. poate ar trebui sa-mi fie rusine ca gandesc asa dar nu-mi e. tu mereu ai incercat sa o cresti pe Alla cat mai bine, si e normal. pentru mine esti o mamica model. dar totusi cred ca ai nevoie acum sa te mai relaxezi! Alla este o scumpa, este un copil foarte echilibrat, foarte destept si talentat. ti-ai atins si depasit scopul! poate meriti o perioada de relax!
poate n-am inteles eu prea bine starile prin care treci, si imi fac mea culpa de pe acum in cazul asta, dar sper sa te fi ajutat putin

Ralu' spunea...

Scufi, merci :) Stiu ca am nevoie de cate-un pic de time off, pot sa-mi iau din cand in cand cate-o pauza, scurta. Mai trebuie sa gasesc sa fac si altceva (ma rog, pe langa lucrul ala pe care mi-l caut de luni bune, ar trebui sa fac chestii dragute pentru mine). Si probabil ca as fi mai relaxata atunci si mai ok cu amandoua :)

Anonim spunea...

Draga Ralu, sunt Gabi sotzul Ionelei, m-au miscat cele scrise de tine, si eu am sentimente asemanatoare, descoperite sau nu. personal am un sentiment ciudat cand ma gandesc la mama mea care s-a stins din viata asta inainte de craciun si in sufletul meu e un gol care imi spune ca eu sunt eu si nu mai pot sa ma bazez pe cineva, sfaturi nu mai am din atatea parti ca si inainte chiar daca erau bune sau rele, adica maturizarea mea trece intr-o alta etapa si vrand nevrand chiar daca vreau sau nu fara sprijin din exterior devin EU.

Ralu' spunea...

Draga Gabi, imi pare rau pentru mama ta (a murit in aceeasi zi cu bunicul meu :(). Din (alta) experienta stiu ca pana la urma durerea si debusolarea de la inceput se atenueaza; trebuie insa sa treaca ceva timp. E un moment care te face sa-ti pui (mai multe) intrebari (decat de obicei), si e tare dureros. Stiu prin ce treci si stiu cum te face sa te simti. Partea buna e ca se termina (candva) si intr-un fel te ajuta sa te descoperi un pic altfel. Cred ca ne trebuie si ceva rabdare pentru noi. Si timp mai bun cu ceilalti.