Oameni care uită

Ieri am ieşit, noi fetele, la o plimbare în parc, unde ne-am întâlnit cu un băieţel-şoricel drag, pe care nu l-am mai văzut cam de mult. Copiii s-au jucat ce s-au jucat, s-au ciondănit cât s-au ciondănit (a mea nedormită, cine ştie, ştie!), apoi Alla a solicitat de mâncare.

Pentru că eram în parcul mare, la doi paşi de pensiunea unde mi-am mâncat ultimele luni, am zis că aş putea să o duc acolo, să vadă unde am tot plecat eu când ea ar fi vrut să rămân acasă. Zis şi făcut, am plecat împreună cu şoricelul şi tatăl lui şi am campat pe terasa pensiunii.

Pruncii au început să facă ce ştiu ei cel mai bine - să se joace, respectiv să se alerge unul pe celălalt pe terasă. Şi să se mai ciondănească, desigur. I-am mai temperat noi câte puţin, în ideea că ceilalţi trei clienţi erau fără copii şi poate n-aveau chef de distracţie piticească. Apropitarii pensiunii erau şi ei acolo, tot pentru cină.

După ce am terminat de mâncat am pornit cătinel spre casă. Nu inainte de a trece pe la şefi să-i salut şi să primesc nişte ... chestii, că nu le ştiu spune altfel, mascate să sune cumva a compliment. Mascate prost, desigur :D. Ceva de genu' "Cu cine seamănă aşa hotărâtă? E foarte sigură pe ea, câţi ani are?", cu urmarea "Ţi-a fi tare greu s-o stăpâneşti.".

Io, ca omu', zic: "Păi nici nu-i treaba mea s-o stăpânesc, că nu-i cal". "Eeee, nu-i aşa, nu-i aşa! Păi ce te faci când ieşiţi în societate şi face ca acuma? Nu zice nimeni de ea, că-i copil, da' de tineeeee....". Tre' să recunosc că pentru un moment am rămas interzisă, încercând să vizualizez soţietatea aşezată într-un semicerc acuzator, cu degetele întinse spre mine. După care m-a pufnit râsul (interior, pe dinafară încă nu-mi revenisem :D).

Am stat şi-am analizat. Da, mare dreptate au avut. Păi cine naiba să nu se uite urât la un copil care face următoarele lucruri inadmisibile: fuge, râde, se aşează pe scări (cu hainele curate, tztztz!), strigă după partenerul de joacă şi se uită cu o privire extrem de cruntă la adulţii care se bagă peste joaca lor şi-i întreabă tâmpenii ca: "Da' tu de ce eşti rău/rea?". Data viitoare ar trebui să pluseze cu un "Da' tu de ce eşti prost?" peste privirea aia. Grrrr.

Asta m-a făcut să mă gândesc un pic la cât de mulţi oameni faini am întâlnit totuşi în ăştia aproape patru ani. Oameni pentru care copiii au voie să fie copii fără să dea explicaţii, fără să trebuiască să "facă frumos" ca să fie băgaţi în seamă şi trataţi omeneşte. Pe de altă parte, există foarte mulţi care au uitat ce înseamnă de fapt copilăria, oameni care sunt atât de închişi în lumea lor fără culoare, centraţi pe lucruri mărunte şi meschine, oameni pe care nu-i mai bucură un zâmbet venit din inimă, oameni pentru care totul se traduce în bani şi/sau succes social. Oameni pe care eu nu mai am chef să-i întâlnesc şi să le ofer din timpul meu, că am altele mai bune de făcut.

Ce-i mai trist e că probabil o parte din oamenii ăştia mulţi nici măcar n-a ştiut vreodată câtă bucurie şi poftă de viaţă se poate ascunde într-un trup mic de copil. Sunt (din păcate) numeroşi cei pentru care copiii sunt doar nişte vietăţi care trebuie antrenate pentru a-şi găsi locul în lume, vietăţi care fără îndrumare, educaţie şi disciplină ar fi pierdute.

Eu mă bucur că i-am întâlnit pe ceilalţi, care mă fac să mă simt normală, apreciată, care-mi sunt aproape când am nevoie de ajutor (de oricare-o fi el), oameni care ştiu că viaţa nu trebuie să fie neaparat serioasă, fără gust/miros/culoare, care ştiu să se joace şi să fie şi oameni mari şi responsabili în acelaşi timp. Oameni care ştiu cât valorează cu adevărat omuleţii mici care-i împiedică pe alţii :D