Salut, Adi!

Pe Adi Ciupei l-am cunoscut acum vreo 7-8 ani, era de Sărbătoarea Castanelor şi ne-am întâlnit în faţa cofetăriei Maramureş. Îl mai văzusem înainte în câteva fotografii de-ale lui Dragoş, singurele pe care le avea din armată - cu ei doi jucându-se cu nişte câini. Ştiam din poveşti că Adi fusese singurul om normal pe care a avut norocul să-l aibă alături în Motru, în cele câteva luni petrecute acolo, singurul cu care putea povesti despre muzică, despre cărţi, despre lucruri frumoase care să-i mai facă să uite de faptul că-s departe de casă, printre oameni mici, cu ochelari de cal.

Era spre seară când ne-am întâlnit, dar primul lucru pe care l-am văzut la el au fost ochii - mari, albaştri si foarte foarte luminoşi şi plini de viaţă. Recunosc că mi s-a părut un pic prea... exaltat, să spunem, părea prea încântat că ne întâlnim, ne privea prea insistent, ne zâmbea prea mult. Aveam să-mi dau seama mai târziu că aşa era el, privea viaţa-n faţă plin de optimism, cu mult drag de lume, şi bucuria din ochii lui era de fiecare dată sinceră. Am simţit atunci, şi de fiecare dată când ne-am mai întâlnit, că-i era drag de Dragoş şi că dragul ăsta s-a extins oarecum şi asupra mea.

Din păcate nu ne-am văzut foarte des. Ne întâlneam întâmplător când şi când, mai schimbam câte-un cuvânt pe messenger (în ultima vreme am avut de mai multe ori impulsul să-i spun ceva, doar că de fiecare dată apărea ca ocupat, available doar pentru X-ulescu, şi m-am ferit să-l deranjez). Cred că a trecut mai bine de un an de când l-am întâlnit ultima oară, era în Real, ne-a povestit (iar :) ) despre cum merge prin mine şi peşteri căutând flori de mină şi aur.

O dată ne-a dus acasă la el, în Băiuţ. Era toamnă, cred, îmi amintesc de lumina aurie, plăcută, însă nu ţin minte să ne fi topit de cald. Am pornit de dimineaţă, cu gând să bem o cafea in Cavnic. Azi, din nou în drum spre Băiuţ, mi-am amintit de călătoria de-atunci, şi-am râs amintindu-mi de cafea. Am oprit atunci în centrul oraşului, cu gând să căutam o cafenea deschisă dimineaţa. Tot învârtindu-ne prin zonă, am observat vreo doi localnici intrând într-o casă cu aer de crâşmă - ziceam noi, cu uşa de sticla, direct din stradă. Hotărâţi, am traversat şi am dat să intrăm şi noi - ne-am blocat însă la vederea pantofilor frumos aliniaţi pe hol şi-a hainelor din cuier :)). Noroc că am avut destulă prezenţă de spirit să închidem uşa repede, înainte să se sesizeze locatarii că dăm buzna peste ei în casă :)). Până la urmă am izbutit să găsim cafeaua mult căutată, într-un fel de...discotecă, să-i  spunem, care păstra încă vestigiile chefului nemaipomenit din seara precedentă sub forma unui dansator ostenit tare, adormit cu capul pe masă.

Azi am fost la Băiuţ fără Adi, el ne aştepta deja acolo, înconjurat de mulţi, mulţi prieteni, motociclişti şi iubitori de pietre, marile lui pasiuni. Toţi trişti, pentru că nu înţelegeau de ce a ales Adi să plece acum; tocmai el, care părea mereu optimist, care găsea mereu un cuvânt de îmbărbătare pentru fiecare, care nu părea să se lase doborât de nimic. N-o să-i cunoaştem niciodată motivele, însă o să lipsească multora. Chiar şi celor ca mine, care l-au cunoscut prea puţin.

Am fost tristă de sâmbătă încoace, de când am auzit de el, poate pentru că am pierdut-o de curând pe bunica, poate pentru că e a patra înmormântare la care merg din decembrie, poate pentru că mi-am adus aminte de vremurile faine în care l-am cunoscut, când imi era uşor să fiu fericită şi să găsesc lângă mine puterea să zâmbesc şi să iau viaţa uşor. Salut, Adi! Să-ţi fie bine acolo unde eşti acum.