Depresia de sărbători

O simt, vine, se strecoară tot mai aproape. O văd la coada de la promoţii, pe feţele obosite care cumpără că-i sezon şi aşa fac toţi. O văd pândind pe după oamenii grăbiţi care au uitat că este vorba de o sărbătoare a iubirii şi-a bucuriei, pentru care goana după cadouri a devenit o cursă în sine, fără nici un alt scop. O văd în oftaturile de "şi lor trebuie să le cumpărăm ceva? Da' de ce?", în cadourile alese după orice altceva decât după bucuria pe care ar putea-o face cuiva. O văd în scrisorile pe care copiii cuminţi trebuie să le scrie Moşului, căci, nu-i aşa, Mosul vine doar la copiii cuminţi. Ceilalţi vor primi în final şi ei ceva, după ce vor fi umiliţi şi ameninţaţi cu "da' e ultima oară, să ştii!"

O simt răsuflându-mi în ceafă. Îi place să-mi stea în spate, aşa-mi poate cânta cu degetele de gheaţă pe vertebre şi mă poate îmbrăţişa apoi sufocant de tandru. Mă pândeşte în nopţile când adorm greu şi-n dimineţile în care ţip pentru încă cinci minute de somn. Mă caută printre cuvinte urâte şi nervoase spuse sau auzite în fiecare zi. Se apropie profitând de lipsa zâmbetelor şi-a sclipirilor de bucurie din ochi. Anul ăsta a prins puteri suplimentare din praful ales de planuri în care am investit timp şi energie, aşa că poate să mă arunce într-un vârtej ameţitor de senzaţii şi gânduri triste şi neplăcute. Şi nu mai simt ca am cui să-i povestesc despre tristeţile mele, că nu găsesc în jur decât încrâncenare, dispreţ sau indiferenţă, în cel mai bun caz.

Vine, e-aici, prietena mea deja veche, singura pe care pot conta că va avea precizia unui ceasornic elveţian şi nu va lipsi de la nicio întâlnire. Mă găseşte în casa uşor friguroasă,  prea plictisită şi prea singură să-i pot face faţă. O să ne petrecem încă o iarnă lungă împreună, apoi va pleca puţin când inverzeşte iarba, să prindă puteri proaspete cu care să mă ţină în braţe.