marți, 19 noiembrie 2013

#afostalfie :)

Pentru că Diana ne-a anunţat din timp şi pe toate căile că #vinealfie şi a şi relatat live, în timpul conferinţelor, eu vin cu povestea (mea) de după. 

La început tre' să recunosc că, deşi ştiam cine-i Alfie şi ce vrea el de la viaţă, nu l-am citit. De altfel abia acum i-a fost tradusă una dintre cele 12 cărţi şi în română, aviz amatorilor, că merită :). Când am aflat că vine să ţină la Bucureşti două conferinţe m-am bucurat (deşi mi-a luat ceva timp să mă şi decid să merg, din motive legate de drum - luuuung şi costisitor!). Dar am fost şi nu regret deloc (ok, regret puţin drumul de întoarcere, a fost destul de suprarealist).

Alfie a venit să vorbească despre subiectele lui dragi - sistemele de învăţământ şi parenting. În ambele domenii este un specialist reputat şi în ambele vine cu abordări mai puţin comode, contra tradiţionalismului şi-a mainstream-ului. Ce e deosebit la el faţă de alţii care-şi dau cu părerea pe aceleaşi subiecte e faptul că toate afirmaţiile lui au în spate studii serioase, cu rezultate de necontestat. Cumva asta ar trebui să prindă bine la poporul român, pentru care aproape orice are sens dacă vine de la "specialist" :D

Pentru că CFR-ul e cum îl ştiţi, dinspre Baia Mare spre Bucureşti e un singur tren, care ajunge dimineaţa la 6 şi-un pic, aşa că am avut ocazia să-mi încep ziua cu conferinţele foarte devreme. Am ajuns la Intercontinental pe la 8, cu Diana, aşa că ne-am putut ocupa locuri în faţă, să-l vedem şi să-l auzim perfect. Conferinţele au început puţin după ora 10 şi s-au terminat după 18, cu o pauză de prânz. Alfie s-a dovedit a fi un omuleţ slab şi simpatic, foarte pasionat de ce spune şi cu un simţ al umorului tare pe placul meu :)

Prima conferinţă a fost cea despre şcolile pe care le merită copiii noştri (paranteză: eu sunt încă sigură că varianta cea mai bună pentru copii (măcar unii dintre ei) este homeschooling-ul/unschooling-ul, dar dacă şcolile ar fi aşa cum le prezintă Alfie parcă n-ar fi aşa rău).

Mi-a plăcut foarte mult descrierea profesorului ideal - are urme de dinţi pe limbă :)))) - adică tace şi-i lasă pe copii să vorbească, să descopere, să propună, să vină cu idei şi nu să fie simpli receptori ai unor enunţuri fără niciun sens pentru ei. Ne-a povestit despre una dintre şcolile progresiste pe care a vizitat-o, unde copiii de şase-şapte ani au avut la dispoziţie trei zile! pentru a descoperi (singuri!) necesitatea unităţilor de măsură standardizate, în cadrul unei lecţii interdisciplinare. Abia după ce i-a lăsat timp de trei zile să testeze teorii învăţătoarea le-a introdus conceptul de unitate de măsură şi le-a prezentat instrumentele cu care se lucrează. Sună SF dacă ne gândim cam cum se petrec lucrurile pe la noi, nu? Da, într-o asemenea abordare se "pierde" mult timp la început, dar câştigul pe termen lung e acela că şcolarii înţeleg lucrurile în profunzime şi construiesc singuri (sau cu foarte puţin ajutor) semnificaţii, spre deosebire de a memora aiurea şi de-a regurgita informaţii atunci când sunt testaţi.

În şcolile bune (din punctul lui Alfie de vedere) copiii lucrează mult în grupuri, învaţă împreună şi unii de la alţii, în vreme ce profesorul este mai degrabă un îndrumător, nu deţinătorul adevărului absolut. Profesorul ideal tace si ascultă sau pune întrebări, nu "toarnă" cunoştinţe în capul elevilor. El se străduieşte să renunţe la controlul total, investindu-i pe copii cu putere de decizie în ceea ce-i priveşte. E de altfel extrem de logic, cum altfel să înveţi să iei decizii dacă nu luându-le? Ne-a prezentat aici un alt exemplu, de data aceasta dintr-o şcoală tradiţionalistă, unde profesorul jongla cu sistemul pentru a reuşi să lase totuşi şi elevilor o parte din control. Anunţaţi că vor avea parte de un test, elevii au răspuns că încă nu-s pregătiţi; profesorul i-a întrebat când vor fi pregătiţi şi au stabilit de comun acord o dată pentru testul respectiv. Copiii au fost apoi întrebaţi cum de n-au ales varianta "niciodată" atunci când li s-a cerut părerea cu privire la data examenului şi au răspuns cumva contrariaţi că n-ar face aşa ceva, pentru că profesorul îi respectă! SF din nou?
În şcolile progresiste programa de studiu nu e dictată de minister, după nişte criterii seci şi standardizate ci este alcătuită în primele săptămâni de şcoală, împreună cu elevii, în funcţie de interesele lor. Nu se studiază subiecte separate, izolate artificial, ci se merge pe studiul interdisciplinar, integrator. Extrem de logic, din nou :)

Potrivit lui Alfie, şcolile ideale au câteva caracteristici comune:
1. Preocuparea principală este aceea de a-i ajuta pe copii să devină oameni buni, nu doar şcolari buni.
2. Profesorii se axează pe a găsi moduri interesante în care să-şi predea materia; învăţatul ar trebui să fie distractiv, să trezească interesul copiilor, să-i motiveze să afle mai mult, nu să-i facă să dorească să scape cât mai repede.
3. Accentul cade pe înţelegerea în profunzime, nu pe memorare şi reproducerea unor răspunsuri corecte. Profesorii buni se feresc să ofere soluţii, îi lasă pe elevi să le descopere (chiar şi în cazul unor materii în care chiar există răspunsuri corecte, cum e matematica). Totul se învaţă într-un context şi cu un anume scop. Aici a pus o întrebare la care, spune el, majoritatea profesorilor de matematică răspund greşit :) A intrebat ce e mai mare, 2/7 sau 3/19 - răspunsul corect fiind "cui îi pasă?" :)))) Asta nu înseamnă că la şcolile bune nu se învaţă fracţiile - dar se învaţă într-un context care îi ajută pe copii să înţeleagă!
4. Elevii construiesc activ înţelesuri, nu absorb pasivi informaţii.
5. Programa este axată pe proiecte şi probleme, nu pe fapte/deprinderi/discipline separate. Din nou, totul se întâmplă într-un context cu sens.
6. Se încearcă inducerea ideii de comunitate, de colaborare, procesul de învăţare se întâmplă "împreună", unii cu ceilalţi nu unii contra celorlaţi.
7. Elevii au destul de mult control asupra a ceea ce se întâmplă în clasă; ei iau decizii împreună (cu profesorul), nu urmează doar instrucţiuni.

În aceste şcoli ideale sunt şi câteva lucruri care lipsesc:
1. Dependenţa de manuale - există foarte puţine manuale speciale pentru materii (nu ca la noi, unde fiecare şcoală are manuale scrise de profesorii vedetă din cadrul respectivei şcoli - manuale care costă şi ele bani grei şi sunt însoţile de tot felul de caiete de lucru; sună cunoscut?).
2. Calificative sau note - aici a fost extrem de categoric; notele nu fac altceva decât să scadă motivaţia pentru învăţare, să determine elevii să aleagă calea mai uşoară (dacă au alternative) şi să-i facă să se oprească la un nivel superficial de înţelegere - suficient pentru notă.
3. Teste - mai ales cele standardizate. Conform studiilor, testele standardizate măsoară eficient doar două lucruri: statutul socio-economic al părinţilor şi abilitatea (de nişă) de a da teste :D Nu măsoară deloc eficient ce ştie într-adevăr elevul, ele sunt despre competiţie şi nu despre învăţare.
4. Competiţii - incluzând olimpiadele, concursurile, premiile de diverse tipuri. Competiţia are drept scop victoria, nu excelenţa. Într-o şcoală axată pe competiţie elevii se definesc in funcţie de eşecurile celorlalţi, nu de reuşitele lor. Studiile arată că se lucrează mult mai bine şi mai eficient în grupurile în care participanţii colaborează, nu sunt în competiţie unii cu alţii.
5. Teme! Singurul rol al temelor e de-a "ucide" curiozitatea naturală a copiilor, de a-i împiedica să se gîndească la ce au învăţat. Aici cred că absolut toţi elevii din lume i-ar da categoric dreptate :) Are sens, din nou - cum ar putea fi copiii motivaţi să înveţe dacă după o grămadă de ore petrecute la şcoală mai pierd câteva ore acasă, făcând exerciţii inutile? Faptul că repeţi de zece ori un tip de problemă nu te ajută să o înţelegi mai bine; e mult mai eficient ca profesorul să se asigure că elevii au înţeles cu adevărat despre ce este vorba (şi aici ne întoarcem la învăţarea intr-un anumit context şi cu un scop clar!) decât să-i pună să facă un exerciţiu golit de semnificaţii.

Cam asta s-a discutat în cadrul primei conferinţe. Mie mi s-a părut totul în total acord cu bunul simţ. Dar până la urmă degeaba vor şcolile progresiste să scoată oameni creativi, care pun întrebări şi-şi folosesc mintea dacă societatea vrea indivizi complianţi, care fac ce li se spune şi nu comentează. Deşi sper totuşi că nu e chiar aşa :D

Cea de-a doua conferinţă a fost cea despre parentingul necondiţionat - subiectul cărţii proaspăt traduse, cu acelaşi nume. Discuţia a început cu diferenţa de percepţie între un om "bun" (cinstit, empatic, amabil şi tot ce mai vreţi) şi un copil "bun" (care face ce i se spune şi nu deranjează adulţii). Bleah! Pe mine una mă scoate din minţi diferenţa asta şi orice referire la copiii "buni" sau "cuminţi". WTF, vorbim despre oameni ca şi noi, doar că mai mici de înălţime. Mi se pare absolut aberant cum toţi adulţii (ok, nu toţi, dar înţelegeţi ce vreau să spun) devin dintr-o dată bătuţi în cap când vine vorba de copii şi cum standardele se schimbă brusc. Şi tot nu m-a lămurit nimeni încă în care moment devin copiii demni de a fi trataţi ca nişte fiinţe umane, când tragi linia între "tratamentul" pe care-l aplici unui copil (în scopuri educative, desigur, pentru a face om! din el) şi modul în care te raportezi la un adult.

Parentingul necondiţionat este posibil în urma a trei schimbări de perspectivă. În primul rând e nevoie de a preda parţial controlul. Până la urma e logic şi de bun simţ ca pruncul, indiferent de vârstă, să aiba control asupra propriei sale vieţi. Atunci când părinţii controlează totul copilul poate ajunge în timp să fie hiper-compliant, să nu mai fie în stare să conteste nimic, să urmeze doar indicaţii. Poblema e că de la un moment dat încolo copilul nu va mai asculta neaparat de părinţi ci de alte persoane ce vor deveni semnificative în viaţa lui, de unde drama părinţilor ce-şi pierd copiii in faţa abuzurilor de diverse tipuri. Cine e de vină?

A fost foarte fain exemplul pe care Alfie l-a dat referitor la a lăsa copilul să decidă. A vorbit despre fata lui care la vârsta de 4 ani a trecut printr-o perioadă în care-i venea foarte greu să se pregătească la timp dimineaţa. După diverse tentative de a rezolva problema, Alfie a discutat cu ea şi au căutat soluţii. Ideea cu care a venit fetiţa a fost aceea de a dormi îmbrăcată, dat fiind faptul că îmbrăcatul îi lua cel mai mult timp dimineaţa. Zis şi făcut, au încercat metoda şi a funcţionat impecabil pe parcursul următorilor şapte ani :) E vreo problemă? E soluţia găsită de copil, soluţie care nu face rău nimănui (pentru că prin alte părţi copiii au voie să fie copii, nu e "ruşine" că ai hainele nescrobite şi necălcate la dungă :P, nici nu-şi "fac de râs" părinţii prin faptul că-s copii). Ideea e că atâta vreme cât nimeni nu e pus în pericol de o idee a copiilor, aceştia ar trebui să aibă dreptul să experimenteze. Greu, greu!

În al doilea rând trebuie trecut de la "a-i face copilului ceva" (şi aici e vorba despre pedepse şi recompense, atât de dragi nouă!) la "a lucra cu copilul, a colabora". Alfie e categoric în a respinge atât pedepsele cât şi recompensele pentru a manipula comportamentul copiilor. It makes sense, again. După cum foarte bine spune el, pedepsele şi recompensele sunt două feţe ale aceleiaşi monede, monedă care nu cumpără tare mult. Sigur, pe termen scurt aceste metode se pot dovedi oarecum eficiente - părinţii obţin o oarecare complianţă de scurtă durată, dar se ignoră costul imens cu care vine această complianţă. De dragul unor momente de linişte, în care copilul "bun" să nu te deranjeze, îţi rişti toată relaţia viitoare cu el. Câţi dintre adulţi au o relaţie adevărată, de respect reciproc şi dragoste necondiţionată cu părinţii lor? Eu cred că sunt extrem, extrem de puţini. Atât pedepsele cât şi recompensele sunt contraproductive; nu fac decât să distragă atenţia copilului de la ce e important şi în timp fac copiii mai puţin empatici, mai centraţi pe sine.

Atât pedepsele cât şi recompensele fac parte din acelaşi continuum; pentru a fi cu adevărat părinţii pe care-i merită copiii noştri trebuie să ieşim cu totul din acest continuum şi să ne schimbăm radical modul de abordare. Sigur că pe termen scurt e mult mai uşor să procedezi aşa cum s-a procedat şi cu tine ("şi uite ce bine am ajuns!" - vă sună cunoscut? e în natura noastră să ne protejăm integritatea psihică - cât putem :P şi să nu recunoaştem că de fapt nu suntem chiar aşa de bine; similar, e normal ca şi părinţii să-şi spună cu maximă convingere că au făcut ce au ştiut mai bine, pentru că altfel ar deschide o cutie a Pandorei greu de gestionat).

Din păcate pedepsele şi recompensele sunt omniprezente în jur. Uneori mi-e groază de cât de firesc îmi vine şi mie să le folosesc, pentru că this is the easy way. Trebuie să am mereu în minte scopul pe termen lung - un copil fericit, capabil să ia decizii singur; şi nici aşa nu e mereu uşor, trebuie să lupt cu mine şi să rezist presiunilor din jur (care nici măcar nu-s mereu explicite).

În ultimul rând trebuie să facem trecerea de la condiţionat la necondiţionat. E extrem de important ca ai noştri copii să se simtă iubiţi no matter what; să nu fie niciodată ameninţaţi cu retragerea iubirii (revenim la pedepse, cu "iluminata" variantă a time-out-ului care nu e decât o retragere temporară a iubirii pentru că într-un fel sau altul copilul a făcut altceva decât am vrut noi. Cât de familiare vă sunt enunţurile de genul "dacă nu faci aia ma supăr", "nu-mi plac copiii răi" (wtf???)? Cât de mult gândesc adulţii în momentele în care scot aşa ceva pe gură? (că eu cred că nu prea mult :D). E greu să ne creştem altfel copiii, e greu să trecem de la "vrem ce-i mai bine pentru ei" la a face într-adevăr ce e mai bine pentru ei.

Discuţia despre pedepse şi recompense ori despre dragostea necondiţionată ar putea dura la nesfârşit. Studiile şi bunul simţ ar trebui să ne ajute :) Aşa că vă recomand cu încredere cartea lui Alfie (o pot împrumuta după ce o termin :) ). Şi ca să încheiem într-o notă (şi mai) pozitivă, vă las în compania lui Horton: "a person's a person, no matter how small" (o persoană e o persoană, indiferent cât e de mică). 

6 comentarii:

Luthelo spunea...

Ai structurat impecabil ambele conferinte. Nu as fi reusit asta intr-o mie de ani. Cu permisiunea ta voi da link in stanga si in dreapta, caci in naivitatea mea vreau sa cred ca oamenii se pot schimba, macar de dragul copiilor :)

Pe mine m-au tulburat conferintele. Dupa a doua, privind parentingul neconditionat am fost praf ...dar praf...

Ralu' spunea...

Ce, e naivitate sa crezi ca se mai pot schimba pe ici pe colo? :))) Ok, I'm with you then :))

Proiectul Jester spunea...

Va invit sa sustineti un proiect cultural pentru copii. "Povestea lui Jester" este un site de unde puteti descarca gratuit povesti bogat ilustrate si cu texte accesibile varstei. Cu ajutorul unei imprimante obisnuite obtineti o colectie de carticele numai bune de citit si de colorat. Textele si ilustratiile sunt puse la dispozitie de scriitori, traducatori si ilustratori care demonstreaza ca pot face si ceva din suflet, nu doar pentru bani.

Va rugam sa ne vizitati siteul si sa ne sprijiniti descarcand povesti. Adresa proiectului este http://www.povestealuijester.ro . Va multumim.

Eliza spunea...

si iata cum ma faci tu sa ma duc sa-l mai pup inca o data pe mos :))

Ralu' spunea...

Daca merita...cum sa nu-l pupi? :)))

Maria spunea...

Un articol fara cuvinte ,te ajuta foarte mult ca parinte sa vezi lucrurile si din alt punct de vedere,astfel realizezi unde anume gresesti in cresterea copilului tau.