Bunica de la Năsă

La Năsă mi-am petrecut toate vacanţele copilăriei. De altfel acolo am şi stat până spre 6 ani, şi până să plec la Cluj Năsăudul a fost întotdeauna acasă pentru mine.

De ieri nu mai am acasă-ul copilăriei, pentru că s-a dus şi bunica. Şi fără niciunul din ei oraşul îşi pierde farmecul. Nu ne aşteptam să se întâmple, pentru că a reuşit mereu să treacă peste toate bolile diverse suprapuse peste boala mare, pe care-o ducea de aproape 50 de ani. Doar că toate zecile de ani de medicamente au reuşit până la urmă să-i doboare de tot sistemul imunitar şi să n-o mai lase să lupte cu pneumonia de acum.

Dacă e să mă gândesc cum mi-o amintesc cel mai pregnant, e râzând. Ştia să spună glume ca nimeni alta, şi să povestească întâmplări hazlii (de care a avut din plin parte şi pe care şi le-a creat singură tot din plin) care ne făceau să râdem cu lacrimi. Acuma tot cu lacrimi suntem.

Nici nu pot spune cât de bine îmi pare că acum două săptămâni, întorcându-ne de la Cluj, am hotărât să facem un ocol şi să trecem pe la ea. Bucuria pe care i-am făcut-o mă mângâie puţin, puţin. Ştiu că o să-mi fie dor de ea, de râsul ei (deşi în ultima vreme l-am auzit mai rar), de bătăile la cap pe care le cunosc probabil toţi nepoţii :), de telefoanele ei "doar să vă aud, să vorbesc cu Alla". Ştiu că tristeţea de acum o să mai pălească în timp. O să-mi lipsească, o să ne lipsească mult.