De sezon

Troieniţi din toate zările, staţi liniştiţi, venim! Cu cântec, înainte marş!

După o săptămână

Fix acum o săptămână eram în Dortmund şi tocmai se anunţase că zborul nostru spre casă o să aibă o întârziere de aproape două ore. Oricum stăteam incomparabil mai bine decât cei ce zburat spre Katowice - lor li s-a anulat zborul.

Am ajuns în Cluj seara, pe la 7 şi ceva, zgribuliţi şi uimiţi de câtă zăpadă vedeam în faţa ochilor - şi eram încă în aeroport! Drumul spre casă a durat aproape 3 ore, tot drumul am venit pe câtiva centimetri de zăpadă, spre marea mea încântare (reminder) şi a culminat cu momentul în care ne-am împotmolit puţin în zăpadă în Coruia (am lăsat-o pe Alla direct la bunici). Dar na, trebuie să admit că nu e cu totul lipsit de romantism să împingi o maşina noaptea. În adidaşi.

De unde veneam? mai întreabă cei 1-2 care nu-s deja la curent :P. De la soareeeeeee şi de la nisip, tocmai din Gran Canaria. Bunicii de la Bistriţa s-au oferit să ne ia cu ei în concediul lor de iarna departe de zăpadă, cum să refuzăm aşa ceva? Două săptămâni fără să facem foc toată ziua, fără sa ieşim afară zgribuliţi şi fără chef de viaţă (eu), fără gătit, fără nici o grijă decât unde o fi nisipul mai fin şi valurile mai mângâietoare.

Aşa că am purces la făcutul bagajelor (şi ce fain să ai de selectat dintre pantaloni scurţi şi tricouri!). Cu toate precauţiile, pe mine m-a luat un început de răceală în noaptea de dinaintea plecării, care s-a agravat (în sens de nas ori foarte infundat, ori extrem de curgător) în noaptea petrecută în Germania, între zboruri. Drept pentru care am repetat experienta absolut oribilă pe care am avut-o acum vreo 5 ani la o altă aterizare, tot răcită. La aterizarea în Gran Canaria am crezut că mor de durere de urechi. E oribil, cine a păţit asta ştie despre ce vorbesc. Când începe aterizarea se porneşte o durere atroce (probabil din cauza imposibilităţii egalizării presiunii, ştiu eu?), care pe la 5000 de metri devine doar îngrozitoare, iar la aterizare numai tare. În următoarele 10-20 de ore e suportabilă - e mai mult o durere surdă, cu câte-un spike din când în când, şi-o senzaţie de ureche înfundată deranjantă. Am avut mari emoţii la întoarcere, când Alla era cea răcită. A avut însă norocul să nu aibă nasul înfundat, şi mai mult de un uşor disconfort nu a avut de suportat, ce uşurare!

Lăsând la o parte neajunsurile aterizării, soarele cald şi luminos care ne-a întâmpinat la ieşirea din aeroport ne-a crescut instantaneu pofta de viaţă. Drumul până la hotel (de cealaltă parte a insulei) a durat ceva mai mult de o oră, timp în care Alla a stat lipită de geam şi mi-a arătat toţi palmierii întâlniţi în cale :). Gran Canaria e destul de săracă din punctul de vedere al vegetaţiei - tot ce se vede verde e plantat şi irigat de mâna omului - în jurul fiecărei tufe, al fiecărui copac se văd furtunele de la sistemele de irigare! În schimb stau extrem de bine la autostrăzi - tare mă tem că au mai mulţi km ca noi (şi insula are 50 de km în diametru!). Ca să nu mai vorbesc de starea impecabilă a drumurilor - dar na, ei au scuza că n-au zăpadă, şi nici cine ştie ce precipitaţii (în două săptămâni am prins cam 5 minute de ploaie).

Hotelul în care am stat e cocoţat deasupra oceanului, aşa că am putut admira în voie de pe terasă apusul de soare în apă. Fiind construit pe stânci, drumul ajunge în spatele, hotelului, în partea lui superioară, ceea ce face ca recepţia să se afle la etajul 8, iar camerele la etajele 1-4. Pentru leneşii care nu voiau să coboare cei 900 de metri până la plajă (per pedes ori cu autobuzul care venea la anumite intervale speciale pentru cei ce voiau la plajă) existau două piscine mari şi calduţe pe terasa hotelului. Pentru copii, în afară de piscina dedicată, de care Alla a profitat la maximum, mai era clubul de copii, cu activitate vreo 4 ore pe zi, prilej de distracţie şi socializare pentru copiii de-acolo. Alla nu s-a lăsat oprită de barierele lingvistice şi s-a tot jucat cu câteva fetiţe :).

Plaja pe care ne-am tot făcut veacul se cheama Amadores. Foarte plăcută şi destul de intimă, niciodată nu ne-am simţit aşa de înghesuiţi ca la noi la mare. În fiecare zi ajungeam la ocean pe la 9 jumate, şi de multe ori eram printre primii acolo. Pe la pranz, când porneam înapoi, era cel mai aglomerat, dar nici atunci nu se atingeau proporţiile de Mamaia :P. În plus, era linişte. Nu tu radio dat la maximum, nu tu DJ dornici de afirmare, nu tu vânzători ambulanţi. Doar pescăruşi, soare, apă, combinaţia perfectă pentru o zi de iarnă :P.

Tot datorită bunicilor am ajuns şi în Tenerife, la Loro Parque, un fel de grădină zoologică extraordinar de frumoasă. Conceput iniţial ca un adăpost pentru diferite specii de papagali, de unde şi numele, azi Loro Parque găzduieşte animale diverse - maimuţe, papagali, pinguini, rechini, pume, aligatori, flamingo, delfini, lei de mare, orci. Am asistat la reprezentaţiile oferite de leii de mare, delfini şi balenele ucigaşe - au fost spectaculoase. Deşi ziua respectivă a fost foarte lungă - am plecat de la hotel dimineaţa înainte de 7 şi ne-am întors după 10 seara, Alla a rezistat eroic, entuziasmată de noutăţi - printre care şi traversarea cu bacul. A avut vreo două reprize de somn în microbuz şi pe bac, aşa că s-a mai odihnit câte puţin când a fost cazul. Oricum la hotel am ajuns cu ea adormită în braţe, am bagat-o-n pat şi-a dormit până dimineaţă neîntoarsă. Tenerife ne-a impresioant prin vegetaţie - mare diferenţă faţă de Gran Canaria, deşi le despart numai vreo 40 de km, cred.

Am avut o vacanţă destul de statică, spre deosebire de alte vacanţe ale noastre - în afară de călătoria în Tenerife am mai fost doar în ceva orăşele mici din apropierea staţiunii - Puerto de Mogan şi Faro de Maspalomas. Până la Maspalomas am mai făcut un drum într-una din ultimele zile pentru a ne distra în Aqualand - Alla a fost din nou încântată şi a încercat toate atracţiile adrenalinice posibile (adice cele la care puteau intra şi copiii peste un metru).

Pentru mine a fost o experienţă faină şi mi-am încărcat din plin bateriile ca să nu mă depresez la întoarcere. Deocamdată e ok, dar nu a trecut decât o săptămână :)) A fost primul all-inclusive pentru noi. Partea bună e că aşa nu te stresezi cu nimic, totul e asigurat şi la îndemână. Partea mai puţin bună e că, aflat printre munţii de mâncare, ai tendinţa să mănânci mai mult decât e cazul. În plus, hotelurile all-inclusive sunt de obicei destul de izolate, nu-s neaparat în oraşe, ceea ce face explorarea ceva mai dificilă. Dar no, în general cine merge acolo merge la odihnă şi relaxare, nu neaparat la explorat. De ce-am profitat din plin au fost activităţile pentru copii - miniclubul unde crăftuiau zilnic câte ceva şi minidiscoteca din fiecare seară, unde am dansat şi noi aştia mari din plin, că era nevoie şi de ajutorul părinţilor la unele piese :P. Alla s-a împrietenit cu una dintre animatoare, Manuela, foarte drăguţă şi atentă la copii. Alla încă face spectacole în care joaca rolul animatoarei, iar noi suntem copiii care dansează după instrucţiuni :)).

Aş putea s-o ţin într-o poveste până mâine, mai bine las câteva poze, întru aducere aminte :)
Hotelul

Playa de Amadores (cam aşa era la vremea prânzului)

Soare, cald şi relaxare

Loro Parque

Puerto de Mogan

Minidisco & miniclub Riuland

Cu Manuela :)

Plimbare

(aproape)Christmas time

The Bradul:

cu un close-up

si cu making of-ul lui

Si ceva bun de astazi, ca si-asa am petrecut toata ziua in bucatarie (alea trei feluri de biscuiti nu vi le arat, da' va zic, is bune!).

Trio Strad la Baia Mare

Am ajuns de curand acasa, dupa inca un concert de suflet. De aceasta data, Trio Strad, cu un program Very Classic (ca pentru melomanii baimareni). Nu ma pricep la muzica pe cat mi-ar placea (si desi o sa mai pierd o tura de admiratori, ca dupa leapsa cu filmele :P o sa marturisesc ca de multe ori mi se pare mai pe gustul meu asocierea dintre muzica si cuvinte decat muzica "goala"; in timp ce tocmai scriam asta mi-am adus aminte de orele de muzica din scoala generala, unde una din note era reprezentata de un test de recunoaste a unor bucati clasice; am luat intotdeauna 10 la testul asta, dar numai pentru ca atunci cand faceam auditiile imi traduceam muzica in cuvinte si notam tot ce-mi aducea in minte bucata respectiva. Daca fac un efort, cred ca-mi pot aminti si azi ce-am scris despre Muzica focurilor de artificii a lui Haendel).

In ciuda faptului ca nu ma pricep si gusturile mele ar putea face linistite pensionul, simt. Mult, intens, cu pasiune. In seara asta asa am simtit, intens, colorat, frumos. M-am lasat purtata de muzica, am dat la o parte ganduri, stres, neplaceri si am ascultat. Si-as mai fi ascultat mult si bine, dar trebuiau si oamenii sa mearga sa se odihneasca, turneul abia a inceput :P

Ieri am fost sa-l vad pe Alexandru Tomescu, pe care am avut onoarea sa-l cunosc cu ocazia concertului din primavara, cu ajutorul Sabinei. I-as fi spus multe, dar fiindca era grabit sa plece la repetitii, in combinatie cu lipsa mea de exercitiu intr-ale haituitului oamenilor (nu-i nimic, repetitio mater studiorum est!) am sfarsit prin a nu spune nimic. Dar probabil mesajele au fost transmise prin privirea deosebit de inteligenta :))

Joi am urmarit concertul de la Bistrita, transmis live pe internet, asa ca am avut o saptamana plina de muzica. Nu se compara totusi un concert urmarit pe un ecran cu unul la care esti chiar acolo, in sala, la doi pasi de artisti, martor la fiecare tresarire, la fiecare zambet spre public, la secundele de liniste perfecta dintre piese sau parti. De aceea regret ca in Baia Mare concertele se tin in general doar la liceul de arta, intr-o sala micuta, care transforma fiecare eveniment intr-o adevarata aventura din punctul de vedere al procurarii biletelor. Dar totul spre binele nostru, asa ne mentinem tineri si in forma :D

Revenind la asta-seara, ma bucur ca am avut inca o ocazie sa ascult muzica frumoasa cantata cu mult sentiment, traita si pe scena si in sala. Ma bucur ca am ascultat-o intre oameni dragi. Multumesc.

Doar un sms. 848. De mâine

Câţi dintre voi aţi trimis sms-uri pentru concurenţii de la Dansez pentru tine? Câţi dintre voi aţi trimis mesaje pentru susţinerea vreunui concurent de la Românii au talent, de la Vocea României şi alte asemenea concursuri? Câţi dintre voi aveţi cont pe vplay, serialepenet sau orice alte site-uri la care plătiţi abonamentul printr-un sms? Aşa-i că-i simplu? Pui mâna pe telefon, apeşi câteva taste şi totul e rezolvat.

Dacă aţi făcut deja asta cel puţin o dată până acum, vă rog eu s-o mai faceţi măcar o dată. De data asta n-o să salvaţi nici o pereche, n-o să faceţi fericit nici un concurent, n-o să vedeţi nici un serial. În schimb o să-l ajutaţi pe Bibi să se apropie cu încă un pas de o viaţă normală.

Toţi cei cărora vă vine să leşinaţi când vedeţi un ac sau o perfuzie (me included), gândiţi-vă că Bibi face lunar transfuzii. Şi e un copil de doi ani. Luaţi telefonul şi ajutaţi-l să scape de ele. Nu-i nimic dacă nu aveţi telefon, puteţi dona direct în conturile deschise pentru el.

Aveţi o săptămână în care puteţi trimite sms-ul. Din 10 pana in 16 decembrie, trimiteti un mesaj la 848. Pentru Bibi. Aţi văzut ce ochi albaştri şi mari are?




*De pe 10 pana pe 16 decembrie, printr-un SMS la 848 (numar valabil in retelele Vodafone, Orange si Cosmote) se doneaza 2 euro;
*la Romtelecom, tot intre 10-16 decembrie, puteti dona:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

Mai trebuie aproximativ 100.000 de euro. Un sms e 2 euro. Nu vă gândiţi că o să trimită mesajul alţi 50.000 de oameni. Oricum trebuie mai multe mesaje, pentru că nu toţi banii vor ajunge la Bibi, din păcate, o parte se vor opri la operatorii de telefonie. Dacă vreţi să evitaţi asta, donaţi direct. Dar ajutaţi-l. 


Dacă vă vine greu să daţi pur şi simplu banii (ştiu că e greu pentru mulţi şi nu judec pe nimeni!) cumpăraţi cadouri pentru cei dragi de pe pagina lui de Facebook. Sau pândiţi donaţiile de pe blogul Bogdanei, puteţi găsi lucruri interesante şi acolo, iar banii ajung toţi la Bibi. Orice picătură contează pentru Bibi.   

Filme ba şi filme da

Am primit o leapşă despre filme, cum să nu mă supun? (cu ceva întârziere, totuşi, dar mai bine mai târziu decât niciodată :P). Oricum, n-am pierdut vremea degeaba până acum, m-am tot gândit la filme pe care nu le-aş mai revedea de bunăvoie şi nesilită de nimeni niciodată.

Îmi place să mă uit la filme (nu chiar la fel de mult cât îmi place să citesc, dar în ultima vreme filmele se dovedesc mult mai uşor de menegiuit decât cărţile). Nu cred că există vreun gen de filme pe care să nu-l înghit deloc, fiecare are părţi bune şi mai puţin bune. Dacă e totuşi să fac o ierarhie, aş pune în frunte Sf-ul, fantasy-ul, horror-ul, musical-ul, în vreme ce romance-urile s-ar afla mai către coada topului.

Oricâtă aplecare aş avea pentru horror, trebuie să spun că sunt filme pe care le evit din start. Dacă e cu killing sprees şi curge sânge încă din generic, cel mai adesea îl las nevăzut (asta în cazul în care ştiu de la început despre ce e vorba, că am mai avut şi surprize...). Nu mă deranjează dacă apare vreun monstru care hăcuie totul în jur, începe în schimb să mă deranjeze când monstrul e om. Dacă are măcar două capete, colţi de juma' de metru ori îşi croieşte drum prin diverse măruntaie, it works for me. Dacă e om şi începe să se înarmeze cu fierăstraie, acizi, cuie şi cine ştie mai ce (din pur psihotism, fară să fie şi chestii misterioase la mijloc, ca într-un Shinning, de exemplu), sorry, I'll pass.

Acestea fiind zise, am câteva filme pe care le-am văzut şi la care n-o să mă mai uit vreodată (fiind în deplinătatea facultăţilor mintale şi fizice).

Seven - lasă că-i cu psihopaţi, dar mai e şi cu Brad Pitt pe deasupra.

Fargo - nu că m-aş fi aşteptat la cine ştie ce de la fraţii Coen (au totuşi şi chestii faine), dar despre ăsta auzisem numai de bine. Mi s-a părut că am pierdut o oră jumate din viaţa mea absolut degeaba. Puteam face sex în timpul ăla...

1984 - brrr. (link direct spre film, pentru amatori). Poate că eram eu într-o perioadă prea veselă pe vremea aia, însă mi-a lăsat aşa un gust amar, de neajutorare, că nu mă mir că m-am bucurat enorm când s-a terminat cursul ăla de engleză din anul întâi când l-am văzut. Bine, poate în starea de acum mi-ar chiar plăcea :D, dar nu cred să încerc, totuşi. Nu zic că nu e un film bun (cartea mi-a plăcut mult), zic însă că nu aş mai vrea să retrăiesc sentimentele pe care le-am avut când l-am văzut.

Cândva în generală am văzut un film pe care nu mai ţin minte cum îl chema, ceva cu o fosilă descoperită undeva; care nu prea era fosilă, din moment ce sugea creierele oamenilor (prin ochi...). Poate l-a mai văzut cineva şi ma luminează. Nu l-aş mai revedea pentru că din câte ţin minte a fost destul de prost, plus că vreo lună după ce l-am văzut nu m-am putut duce noaptea la baie decât dacă aprindeam toate luminile în drum. Just in case. (Între timp m-am lămurit, era Expresul groazei, încă nu l-am găsit pe IMDB).

Last year at Marienbad - se poate să fie un film extraordinar, însă eu n-am înţeles nimic-nimic din el. În afară de cazul în care erau toţi morţi, it makes sense then, dar mă îndoiesc totuşi că despre asta era vorba.

Mulholand drive - nu-s mare făniţă a lui David Lynch, Twin Peaks mi-a plăcut dar în rest n-am găsit altceva ce să înţeleg. Drept e că nici n-am căutat foarte mult, că nu m-a convins foarte tare.

Cidade de Deus - tocmai întoarsă după 6 luni de Portugalia, m-am îngrozit de câte înjurături am auzit în filmul ăsta. Plus violenţa absolut gratuită (există, ştiu, dar nu ţin neaparat s-o şi văd).

Pulp fiction - am văzut jumătate, mi-a ajuns, never again. Tot pe-acolo se încadrează Kill Bill.

I know what you did last summer a fost o surpriză cu totul şi cu totul neplăcută de pe vremea liceului. Eu şi prietena mea voiam să mergem la un film uşor, de vară, ceea ce şi părea ăsta. Şi unde nu începe hăituiala cu captain Hook, de ne-a stat toată distracţia în gât.

Dacă aş sta să mă gândesc, sigur aş mai găsi o mulţime de filme pe care nu le-aş mai revedea (again, nu pentru că n-ar fi bune, ci pentru că mi-a ajuns mie să le văd o dată). Astea mi-au venit în minte destul de repede. Poate mai updatez lista pe parcurs.

Am însă şi filme la care m-am uitat cu plăcere de mai multe ori.

În topul vizionărilor (la vârsta asta nu mai e neaparat şi în topul preferinţelor, dar pe vremea aia eram adolescentă şi-l adoram pe Robert de Niro; I still do), văzut de vreo 10 ori, cred, e Cape Fear. Mamă, Robert!

Un altul revăzut de câteva ori, cu plăcere de fiecare dată (şi acum sper să nu decad în ochii admiratorilor) e Şapte mirese pentru şapte fraţi. Mă distrează aşa de bine de fiecare dată, că nu pot să nu-l menţionez. E relaxant, are muzică faină şi nişte clişee de anii 50 de-a dreptul adorabile.

Aş vedea oricând orice film făcut de Hitchcock. Domnilor, se pot face filme horror şi fără să curgă râuri de sânge. Spaimele ascunse din sufletele telespectatorilor pot fi stârnite şi fără atentate la bunul gust. Poţi vedea un film care să te facă să tremuri şi dacă nu ţi-i greaţă cinci zile după aia.

Mi-a plăcut mult O brother, where art thou, o Odisee a la fraţii Coen (de data asta un film bun). Turturro rulz!

Usual suspects - Kevin Spacey e un alt favorit de-al meu (de văzut şi The life of David Gale ori K-Pax) - mi-a plăcut pentru mind-games-urile lui.

Câteva din filmele făcute după Stephen King (încă mare amatoare a cărţilor lui) - Închisoarea îngerilor, Culoarul Morţii, Shinning, Needful things.Nu întotdeauna filmele lui sunt la fel de faine ca şi cărţile după care sunt făcute, astea mi s-au părut ok. Tot dintr-ale lui, mi-am adus aminte în urma "conversaţiei" cu Moni de Stand by me. Fain, fain, fain.

Mi-e clar că topul ăsta e făcut foarte la repezeală (de fapt nici nu e un top, am scris ce mi-a venit în minte, fără mari eforturi). Ştiu că au rămas filme foarte bune pe dinafară, şi nu prea cred să vină vremea în care voi reuşi să fac o selecţie riguroasă de filme da şi filme ba - aici am trecut doar câteva în revistă şi-s conştientă că e o listă cu mari lipsuri. Dar decât să fac ca şi cu leapşa de la Mamiţuni, rămasă nefăcută de mai bine de un an (ruşine, huooo!), mai bine aşa, cu lipsuri. Cine mai doreşte să scrie despre filme, să preia leapşa, eu o sa citesc cu drag.

Mâţa 3D şi o vizită nocturnă

Ieri am avut vizitatori neaşteptaţi (pentru Alla, surpriza a fost pentru ea), de la Cluj - unchii ei, cum zice mai nou. S-a bucurat mult şi, deşi habar n-avea că urmau să vină, le-a tot declarat că abia-i aştepta :)

Când vin ei, noi nu prea mai existăm, nu ne vrea prin preajmă, ba chiar uneori ne trimite de-acolo cam ferm :D. Pentru că aveam deja nişte planuri pentru ieri (am sărbătorit un prieten mic, Andrei-şoricelul) am lipsit vreo două ore de-acasă. Spre deosebire de alte vizite, de data aceasta a acceptat extrem de repede să ne întoarcem, pentru că ştia cine-o aşteaptă. Am găsit deci soluţia pentru adus copilul acasă din vizite :)), să vedem acuma cum ne descurcăm cu logistica, ăia 150 de km de la Cluj nefiind chiar aşa uşor de făcut.

Aseară am ajuns până la urmă la mall, la cinema - pentru Alla prima experienţă de felul ăsta. Direct la 3D (la Motanul încălţat), să nu ne încurcăm cu mărunţişuri. N-a fost cine ştie cât de impresionată, la un moment dat au şi deranjat-o ochelarii. Plus că după ditamai stacana de suc (pahare cu miorlăitoarele, desigur) a şi făcut vreo trei drumuri la baie. Şi ghiciţi a cui voce se tot auzea din când în când in sală? :P. Bine, în sală (mai puţin de un sfert plină, de altfel) erau în cea mai mare parte copii, se mai auzeau şi alţii, dar a noastră are o sirenă model deosebit, cunoscătorii ştiu :).

Când a venit vremea somnului, a declarat că ea doarme cu Gina şi Flo, ceea ce a şi făcut. Cândva pe la 2-3 am auzit uşa, m-am trezit năucită şi i-am făcut loc în pat, dar mi-a spus că a venit doar în vizită, îi spusese lui Flo că se întoarce imediat, şi "nu ştii că nu-i frumos să minţi?". Cândva spre 5 am văzut lumina aprinsă în camera lor, apoi a venit să doarmă de tot cu noi. Am întrebat-o de lumină şi mi-a spus că s-a jucat puţin, da' Gina şi Flo dorm. Mda, ca la Gestapo, cu lumina-n ochi :D.

După toate astea, ghiciţi cine s-a trezit prima din toată casa? Ceva mai devreme de 7 jumate? Exact, Alla :). Care s-a dus înapoi în camera unchilor şi s-a jucat "cu ei" până pe la 10, chit că ei dormeau duşi :D.

Mâine mergem într-o altă vizită, şi eu mă gândesc la strategii de venit acasă când o fi vremea. Asul din mânecă s-a duuus....

Depresia de sărbători

O simt, vine, se strecoară tot mai aproape. O văd la coada de la promoţii, pe feţele obosite care cumpără că-i sezon şi aşa fac toţi. O văd pândind pe după oamenii grăbiţi care au uitat că este vorba de o sărbătoare a iubirii şi-a bucuriei, pentru care goana după cadouri a devenit o cursă în sine, fără nici un alt scop. O văd în oftaturile de "şi lor trebuie să le cumpărăm ceva? Da' de ce?", în cadourile alese după orice altceva decât după bucuria pe care ar putea-o face cuiva. O văd în scrisorile pe care copiii cuminţi trebuie să le scrie Moşului, căci, nu-i aşa, Mosul vine doar la copiii cuminţi. Ceilalţi vor primi în final şi ei ceva, după ce vor fi umiliţi şi ameninţaţi cu "da' e ultima oară, să ştii!"

O simt răsuflându-mi în ceafă. Îi place să-mi stea în spate, aşa-mi poate cânta cu degetele de gheaţă pe vertebre şi mă poate îmbrăţişa apoi sufocant de tandru. Mă pândeşte în nopţile când adorm greu şi-n dimineţile în care ţip pentru încă cinci minute de somn. Mă caută printre cuvinte urâte şi nervoase spuse sau auzite în fiecare zi. Se apropie profitând de lipsa zâmbetelor şi-a sclipirilor de bucurie din ochi. Anul ăsta a prins puteri suplimentare din praful ales de planuri în care am investit timp şi energie, aşa că poate să mă arunce într-un vârtej ameţitor de senzaţii şi gânduri triste şi neplăcute. Şi nu mai simt ca am cui să-i povestesc despre tristeţile mele, că nu găsesc în jur decât încrâncenare, dispreţ sau indiferenţă, în cel mai bun caz.

Vine, e-aici, prietena mea deja veche, singura pe care pot conta că va avea precizia unui ceasornic elveţian şi nu va lipsi de la nicio întâlnire. Mă găseşte în casa uşor friguroasă,  prea plictisită şi prea singură să-i pot face faţă. O să ne petrecem încă o iarnă lungă împreună, apoi va pleca puţin când inverzeşte iarba, să prindă puteri proaspete cu care să mă ţină în braţe.

Happy Halloween

Noi luăm lucrurile foarte în serios în Oraşul copiilor. Nu vă recomandăm doar locuri faine şi evenimente care ar putea fi interesante pentru copilaşi (mai mari sau mai mici), dar ne simţim obligaţi să mai şi verificăm din când în când.

Ăsta este de altfel singurul motiv pentru care am mers ieri la o petrecere de Halloween. Alla "nu şi nu, eu nu merg niciodată la petreceri, mie-mi pace doar acasă, să n-aud de distracţie" (cum sună? că-n fanteziile mele, foarte bine :D). Dar dacă i-am spus că e sarcină de serviciu, a înţeles :P.

Sigur, lucrurile n-au stat chiar aşa. M-au pus păcatele să-i menţionez petrecerea miercuri. De-atunci am auzit în fiecare zi, de nenumărate ori pe zi întrebarea ucigătoare de neuroni: "Da' când mergem la Halloween?", cu mici variaţiuni.

În sfârşit, ieri s-a făcut duminică, drept pentru care am avut parte de întrebare la fiecare jumătate de oră. Când nu s-a mai putut, am îmbrăcat-o şi am mers să facem întâi câteva cumpărături, să mai uite de ora la care începea petrecerea. Ajunşi la locul faptei, respectiv la clubul Tzontzo, pentru cunoscători, zâna mea şi-a întâlnit verişorul pirat şi au pornit să exploreze.

Copiii au fost toţi costumaţi (ba chiar şi unii părinţi au intrat în joc şi s-au mascat) şi au părut că se distrează bine. Nu ştiu cât de impresionată a fost Alla de Halloween, povestea de groază a ratat-o că avea de se căţărat pe mese (mai bine, if you ask me :D), la tunelul groazei s-a speriat puţin dar cred că mai degrabă din spirit de solidaritate, că nu părea cine ştie ce impresionată. După ce s-a aprins lumina s-a dus să cerceteze cam care-i treaba pe-acolo şi-a venit c-o mână plină de baloane mici, că nu face să mergi undeva şi să te întorci cu mîna goală.

În schimb a profitat la maxim de jucăriile de-acolo, de piscina cu bile, de tobogane, de maşinuţe. Ar mai fi stat, de-abia am reuşit s-o duc acasă, cu promisiunea că ne întoarcem în altă zi (am câştigat la tombolă o oră de joacă).

Ce-i fain la locurile de joacă e că piticii au la dispoziţie tot felul de instalaţii şi chestii pe care nu le pot avea acasă (în afară de ăia care locuiesc în palate). Ce-i mai puţin fain, din punctul meu de vedere (şi din vasta mea experienţă cu locurile de joacă :P), în cazul petrecerilor e că animatorii au un program pe care ţin să-l respecte (no, pe undeva e de înţeles că există un termen  în care trebuie să se încadreze) şi-i cam adună pe copii, care poate ar avea chef să facă altceva. Probabil pentru copiii ceva mai mari, de la 5-6 ani în sus, e o strategie bună asta cu programul, cu diverse activităţi organizate să-i antreneze pe toţi. La ăştia mai mici însă, nici o şansă. Am văzut ieri că cei mai mărişori colaborau, părea să le facă plăcere, dar ăştia mici îşi vedeau în linişte de treburile lor de copii. Normal, adică.

Tot o idee mai puţin strălucită mi se pare aia cu concursurile. Ieri a fost concurs de costume (respectiv fiecare copil şi-a prezentat costumul, mai dirijat, mai împins de la spate) şi cică părinţii şi animatorii urmau să aleagă câştigătorii. Până la urmă i-au ales animatoarele, dar destul de haotic, nici nu erau toţi copiii prezenţi, nu mai aveau costumele întregi (normal, de altfel, nu se puteau juca în voie cu toate alea pe ei), unii nu păreau deloc interesaţi, pentru alţii ar fi fost probabil important să câştige. De asta nu-mi plac, le bagă celor mici în cap ideea de competiţie în loc să-i lase să se distreze în voie, că tare bine se descurcă la asta. Şi-aşa au o viaţa în faţă în care pot să concureze cât vor.

Dar gata, mai bine câteva poze :)

Şi un filmuleţ (de ce se presupune din start că la petrecerile de copii muzica trebuie să fie atît de tare încât să te doară urechile? Sunt copii, nu surzi).

Moms night out!

Deşi mai corect ar fi moms evening out, că de fapt aşa a fost. Dar, dincolo de nume (căci, vorba poetului, what's in a name?) rămâne un singur lucru: am ieşiiiiit! Noi! Fără copiii din dotare, rămaşi cu taţii personali acasă.

După o documentare prealabilă de aproape două săptămâni (căci, nu-i aşa, nu poţi lăsa lucrurile chiar la voia întâmplării cu aşa ocazii speciale!) am reuşit să ne mobilizăm, noi, trei mămici şi-o aspirantă, şi să ne facem de cap în oraş. Iuhuuu!

Mi-e puţin jenă (să declar :P), da' m-am simţit cam ca prima dată când am mers la discotecă :D. Ceva emoţii, ceva chills, ceva întrebări (retorice) privitoare la outfit, scotocit după farduri (am descoperit că mai am...), apoi la drum!

N-am stat mult, dar a fost tare fain (pentru prima dată. Că avem de gând să mai facem asta!). Am râââââs mult şi-a fost bine, bine de tot. Sper că n-o să repetăm experienţa după câţiva ani. Până la următoarea ieşire tre' să vedem ce locuri de dansat mai există în Baia Mare. Aşa că dacă într-o seară (de weekend, sa nu exageram) în oraş daţi de patru femei faine, care se distrează şi se simt bine, that's us.

Sursa foto

Marea încercare: înţărcarea

Nu, nu, nu s-a întâmplat minunea. Uneori cred că nici n-o să se întâmple vreodată, alteori, când dă optimismul pe dinafară, realizez că n-o să dureze la nesfârşit :)

Înainte de naştere aveam o idee foarte vagă şi totalmente greşită despre viaţa cu un bebeluş, alimentată la greu de modelele din jur (şi când zic jur, imaginaţi-vă reviste, tv, vedete, forumuri, medici, cunoştinţe, tot tacâmul). Era cam aşa, de-a dreptul idilic: bebeluş îmbrăcat tot în alb, dormind cu-n zâmbet angelic pe faţă în pătuţ, o briză mişcând uşor perdelele din cameră, bebeluş sugând regulamentar câte 15 minute odată la 3 ore, ore pe care mama senină le are pentru ea. Mai o cină gustoasă pentru familie, mai o cafea cu prietenele, mai un film relaxant, înţelegeţi voi.

Aham, try this: bebeluş care nu ştie ce-s alea grafice de creştere, hrănire la program, curăţenie ori altă mâncare decât ţâţa. Bebeluş care cere hrană în momentul în care i se face foame, şi cere imperios, nu aşa, oricum. Bebeluş care n-are de gând să renunţe şi să aştepte până bate gongul prescris de medici. Filme văzute cu bebeluşul agăţaţ de sân, pentru că alea 15 minute or fi funcţionând în teorie, da' nu ştiu cum se face că la noi n-au mers niciodată. Călcat de haine cu bebe în wrap, ocazional dansând în acelaşi timp, ca să adoarmă odată (bine, m-am lăsat repede de călcat, am rămas doar cu plimbatul şi dansatul după o vreme).

Am scris de mai multe ori de norocul incredibil pe care l-am avut de-a găsi pe forumuri mămici bine informate şi gata să ajute cu-n sfat, c-o idee, cu-n articol lămuritor, cu-n studiu de specialitate. Sunt foarte sigură că fără sprijinul lor alăptarea ar fi fost cu totul altfel pentru noi. Sau n-ar fi fost aproape deloc, mai degrabă. Datorită lor am ajuns să citesc foarte mult despre alăptare, despre mecanismele ei, despre cât de importantă e (şi nu doar pentru bebeluş). Datorită lor am avut parte de sprijin atunci când credeam că nu mai pot. Ele au avut întotdeauna răbdare să-mi arate şi să-mi explice ce nu fac bine şi cum aş putea schimba lucrurile astfel încât alăptarea să decurgă lin. Fără ele aş fi renunţat demult.

Bine, chiar şi cu ele am avut de multe ori momente în care aş fi făcut orice altceva, numai să nu mai am de alăptat. Nopţi de groază în care aş fi dat orice să nu mai aud "'ţiţaaaa" de 5-7-12 ori pe noapte. Mi-a trecut de multe ori prin cap că poate după înţărcare ar fi venit în sfârşit nopţile dormite integral (din fericire am auzit destule poveşti de-ale mamelor care au înţărcat numai că să trebuiască să pregătească apoi sticluţe cu formulă la miezul nopţii, aşa că am renunţa la idee). Nopţile de somn au venit ele până la urmă, ceva mai tîrziu decât le aşteptam eu :D, dar au venit. Mai sunt şi acum treziri, în principal pentru oliţă, dar de aproape fiecare dată adoarme singură apoi, nu mai are nevoie de "ajutor" pentru asta.

Ori de câte ori m-au bătut gândurile de înţărcare am renunţat pentru că efectiv n-aş fi ştiut cum s-o fac. Am exclus din start metodele atât de populare pe forumuri ori prin parcuri/grupuri de mămici, alea cu plasture/cariocă/muştar/piper/ketchup (!!!) pe sân, menite să traumatizeze copilul în aşa hal încât să-i piară pe vecie pofta de a mai cere lapte de la mama. Din aceeaşi serie de înţărcări traumatizante face parte detaşarea copilului la bunica/mătuşa/vecina binevoitoare care să-l ţină câteva zile, până uită de ţâţă. Groaznic, nu? Pe lângă că dispare sânul, punctul de reper al copilului în primele luni de viaţă, ce ştie el cel mai cald, mai aproape şi mai alinător la îndemână, dar mai dispare şi persoana ataşată de sân, cu al cărei miros şi atingeri e obişnuit de când se ştie.

Ar fi mers poate varianta cu o înţărcare empatică, însă cu o altă mamă, nu subsemnata. Una cu infinite rezerve de răbdare şi dragoste, care să poată explica la nesfârşit, care să accepte mult mai multe decât sunt eu gata s-o fac. Dar asta nu-i despre mine, să revenim. Am ales deci varianta cea mai ok pentru amândouă, şi anume întărcarea condusă de copil - sau baby led weaning - (care încă o mai conduce, nu ştie nici ea până când!). Deşi în primele luni, când stătea ore întregi la sân, mi se părea că n-o să se mai desprindă niciodată, că sunt sortită să mor cu ea de ţâţă, uite că minunea se întâmplă. De mult, în mod constant. Sunt din ce în ce mai multe zile în care nici nu mă mai gândesc la mine ca la o mamă care alăptează. Dacă ar fi să lucrez cu medii, la început aveam probabil 10 ore de supt pe zi (nu, nu e o greşeală!) pentru ca astăzi să avem poate 5 minute. Cel mai adesea cere la culcare, uneori când se loveşte şi din când în când noaptea, dacă se trezeşte mai amărâtă şi nu adoarme repede la loc. Probabil nu va mai dura mult până să avem zile întregi fără supt (vise?).

Chiar dacă parcursul nostru n-a fost întotdeauna lin, senin (şi asta din motive ce ţin exclusiv de mine, de neputinţa mea de-a lăsa lucrurile neplanificate, nearanjate, să se întâmple pur şi simplu natural) sunt convinsă că alăptarea de durată şi înţărcarea condusă de copil sunt unul dintre cele mai bune lucruri care i se pot întâmpla. Nu, nu este extremism; nu, laptele nu se face apă după 6 luni/un an/doi ani; nu, nu va dormi mai bine dacă va fi înţărcat sau înfundat cu formulă şi cereale; nu, alăptarea nu te transformă în maimuţă, cel mult dă un sens faptului că suntem mamifere; nu, alăptarea nu te transformă exclusiv în mamă, anulând tot ce altceva ai putea fi. Şi da, un foarte mare da, alăptarea ar trebui să vină natural, nu impus. Ar trebui s-o faci pentru că simţi/înţelegi că aşa e mai bine pentru copil, nu pentru că e obligatoriu (pentru că nu e).

Mulţumesc, Andrei Mateescu, nu

Care-l cunoaşteţi pe băiatul ăsta insistent? De câteva zile şterg într-o veselie mailuri de la el, mailuri prin care mă invită la nu ştiu ce concurs unde-mi pot croi drum spre muntele de premii.
Dacă vreţi să participaţi, voi fi bucuroasă să-l asmut  redirecţionez spre voi. Anyone?