Maternităţi si maternitate

Am primit o nouă provocare din partea qbebe, şi anume să scriu despre naştere şi despre cum am ales locul în care să aduc(em) pe lume minunea mică.

Eu am o chestie cu spitalele. Nu-mi plac şi gata. Experienţele mele cu spitalele [de stat (româneşti, cu altele n-am avut de-a face)] pot fi sumarizate în cuvinte puţine: mirosuri urâte, aglomeraţie, lipsă de consideraţie pentru pacienţi. Nu spun că şi acum sunt toate la fel. Nu spun că nu există locuri în care să te duci cu inima uşoară, ştiind că vei fi tratat ca o persoană şi nu ca un caz sau, mai rău, ca un bancomat. Nici nu spun că dacă te duci dincolo, la privat, ai garanţia că toate-s bune şi frumoase, nuuu! Doar că deocamdată asta e percepţia mea.

După ce am făcut testul de sarcină şi a devenit evident că la un moment dat o să trebuiască să şi nasc, m-a luat o spaimă cruntă. Nu mă temeam de durere şi disconfort (nu că nu m-aş fi gândit şi la astea, printre altele), însă mă apuca groaza amintindu-mi de poveştile despre asistentele care nici nu se uită la tine până nu le oferi o măslină, o atenţie, ceva, ori despre tăticii care-şi puteau atinge copilaşii nou-născuţi doar printre gratiile care blocau coridorul de la maternitate (aşa era într-o vreme aici, la spitalul din Baia Mare; între timp se pare că s-au mai schimbat lucrurile).

Deja începusem să mă gândesc să merg la Cluj, apoi am aflat că este o clinică privată în Baia Mare, care avea şi maternitate proaspăt dată în folosinţă. Doctorul la care mergeam pentru urmărirea sarcinii lucra (numai) acolo, aşa că alegerea a fost destul de uşoară, în final. Trebuie să menţionez că n-a încercat nici o clipă să-mi bage pe gât variantă cu naşterea la clinica lui, de fapt nici nu mi-a pomenit de ea până n-am întrebat eu. Odată însă ce mi-am exprimat dorinţa mi-a oferit toate informaţiile cerute şi mi-a spus că pot merge oricând să vizitez maternitatea şi să-mi fac o părere la faţa locului.

Evident că am profitat de ofertă şi am vizitat amândoi maternitatea. Condiţiile erau civilizate, nu de lux, civilizate, aşa cum ar trebui să fie de fapt în toate maternităţile. Madamele de-acolo păreau drăguţe şi ne-au oferit informaţii complete despre ce înseamnă naşterea la Euromedica. Am rămas cu o impresie plăcută şi am hotărât că acolo rămânem. Exista o şansă să nu ne primească, în caz de complicaţii, însă nu mi-a trecut nici o clipă prin cap posibilitatea că ar putea apărea complicaţii, eram foarte pornită să iasă totul bine. Recunosc că un mare atu al acestei maternităţi a fost faptul că ştiam exact cât şi unde trebuie să plătim (preţul a fost absolut decent, faţă de ce auzisem că se practică în maternităţile private din Bucureşti, unde chiar e vorba de lux, luxul de a-ţi permite să naşti în condiţii umane; groaza mea cea mai mare vizavi de naşterea la spital era legată de momentul plicurilor, nu m-am priceput niciodată la asta şi de aceea am ales mereu locurile unde ştiam ce şi cui trebuie plătit). În plus, fapt ce a înclinat cu totul balanţa în favoarea acestei variante, puteam aduce pe cineva care să stea cu mine atât în timpul naşterii cât şi după, dacă aveam chef. Până la urmă, datorită faptului că am ales Euromedica, Dragoş a văzut-o pe Alla în prima ei clipă de viaţă afară din burtică :)

Sarcina a fost foarte faină, fără complicaţii, că aşa am vrut :P. Doctorul a fost draguţ de fiecare dată (eu eram gravida care scotea de fiecare dată lista de întrebări din geantă, tot timpul mi-a răspuns amabil şi complet, şi-a dat seama repede că-s de aia care are nevoie de informaţii din plin). Ne-a dat toate numerele de telefon la care poate fi găsit, ne-a spus că-l putem suna oricând - ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat, a fost nevoie să-l sun pe la 2 dimineaţa să-i spun că eu mă duc să nasc şi n-ar fi rău să vină şi el :D. Naşterea a fost uşoară şi rapidă, însă Alla s-a născut cu dublă circulară de cordon, era albastră bine, a fost nevoie să stea câteva ore sub oxigen şi sub observaţia neonatologului.

Am ţinut-o în braţe pentru prima oară la aproape 4 ore după ce s-a născut, micuţă şi roşie, cu ochii abia întredeschişi, cu pumnii mici strânşi bine. Am alăptat-o, şi era aşa dulce şi caraghioasă cum se repezea să caute cu guriţa sânul, ca şi cum nimic n-ar fi existat pe lume.

Mi-ar plăcea să spun că de-atunci am fost nedespărţite, însă n-a fost aşa. Prima noapte am petrecut-o separat, politica spitalului (politică nebătută în cuie, însă pe vremea aceea eram prea ameţită şi copleşită să cer altceva) era ca în prima noapte să aibă ei grijă de nou-născut, să-şi revină mama după naştere. Dacă ar fi să mai trec prin experienţa asta o dată, nici o politică nu ne-ar mai ţine departe. Şi ar mai fi şi altele care s-ar petrece diferit - cel puţin legat de alăptare. Asistentele mi-au arătat cum s-o pun la sân, însă au fost la fel de prompte în a-mi da lapte praf atunci când m-am plâns că nu se satură. Ce ştiam eu pe-atunci?

Mi-ar fi fost de mare ajutor dacă m-aş fi informat pe larg ce se întâmplă după naştere. Până la naştere toate îmi erau clare, ştiam ce se întâmplă, la ce să mă aştept, n-aveam mari nelinişti. Însă (şi dau vina pe hormoni, de obicei sunt mai deşteaptă :D) era ca şi cum cu naşterea s-ar fi terminat totul. Parcă nu mai exista nimic după. Nu pot să-mi explic cum exact mă gândisem eu la vremea aceea că o să fie după ce ne întoarcem acasă, cred că nici măcar nu mi-am pus problema. Dar s-a pus ea singură, nici o grijă :D Şi am avut apoi ocazia să învăţ în direct că n-ai cum să te pregăteşti din timp pentru noianul de senzaţii noi care apar, că nici o informaţie nu te pregăteşte pentru ce înseamnă de fapt să fii părintele unei mogâldeţe urlătoare care nu ştie ce-s alea amânări, orare şi grafice. Trebuie doar să fii acolo, pregătită să înveţi, pregătită să te laşi în cu totul alt ritm, pregătită să iubeşti. Pare destul de uşor, deşi nu e întotdeauna :)

Bunica de la Năsă

La Năsă mi-am petrecut toate vacanţele copilăriei. De altfel acolo am şi stat până spre 6 ani, şi până să plec la Cluj Năsăudul a fost întotdeauna acasă pentru mine.

De ieri nu mai am acasă-ul copilăriei, pentru că s-a dus şi bunica. Şi fără niciunul din ei oraşul îşi pierde farmecul. Nu ne aşteptam să se întâmple, pentru că a reuşit mereu să treacă peste toate bolile diverse suprapuse peste boala mare, pe care-o ducea de aproape 50 de ani. Doar că toate zecile de ani de medicamente au reuşit până la urmă să-i doboare de tot sistemul imunitar şi să n-o mai lase să lupte cu pneumonia de acum.

Dacă e să mă gândesc cum mi-o amintesc cel mai pregnant, e râzând. Ştia să spună glume ca nimeni alta, şi să povestească întâmplări hazlii (de care a avut din plin parte şi pe care şi le-a creat singură tot din plin) care ne făceau să râdem cu lacrimi. Acuma tot cu lacrimi suntem.

Nici nu pot spune cât de bine îmi pare că acum două săptămâni, întorcându-ne de la Cluj, am hotărât să facem un ocol şi să trecem pe la ea. Bucuria pe care i-am făcut-o mă mângâie puţin, puţin. Ştiu că o să-mi fie dor de ea, de râsul ei (deşi în ultima vreme l-am auzit mai rar), de bătăile la cap pe care le cunosc probabil toţi nepoţii :), de telefoanele ei "doar să vă aud, să vorbesc cu Alla". Ştiu că tristeţea de acum o să mai pălească în timp. O să-mi lipsească, o să ne lipsească mult.

Oameni care uită

Ieri am ieşit, noi fetele, la o plimbare în parc, unde ne-am întâlnit cu un băieţel-şoricel drag, pe care nu l-am mai văzut cam de mult. Copiii s-au jucat ce s-au jucat, s-au ciondănit cât s-au ciondănit (a mea nedormită, cine ştie, ştie!), apoi Alla a solicitat de mâncare.

Pentru că eram în parcul mare, la doi paşi de pensiunea unde mi-am mâncat ultimele luni, am zis că aş putea să o duc acolo, să vadă unde am tot plecat eu când ea ar fi vrut să rămân acasă. Zis şi făcut, am plecat împreună cu şoricelul şi tatăl lui şi am campat pe terasa pensiunii.

Pruncii au început să facă ce ştiu ei cel mai bine - să se joace, respectiv să se alerge unul pe celălalt pe terasă. Şi să se mai ciondănească, desigur. I-am mai temperat noi câte puţin, în ideea că ceilalţi trei clienţi erau fără copii şi poate n-aveau chef de distracţie piticească. Apropitarii pensiunii erau şi ei acolo, tot pentru cină.

După ce am terminat de mâncat am pornit cătinel spre casă. Nu inainte de a trece pe la şefi să-i salut şi să primesc nişte ... chestii, că nu le ştiu spune altfel, mascate să sune cumva a compliment. Mascate prost, desigur :D. Ceva de genu' "Cu cine seamănă aşa hotărâtă? E foarte sigură pe ea, câţi ani are?", cu urmarea "Ţi-a fi tare greu s-o stăpâneşti.".

Io, ca omu', zic: "Păi nici nu-i treaba mea s-o stăpânesc, că nu-i cal". "Eeee, nu-i aşa, nu-i aşa! Păi ce te faci când ieşiţi în societate şi face ca acuma? Nu zice nimeni de ea, că-i copil, da' de tineeeee....". Tre' să recunosc că pentru un moment am rămas interzisă, încercând să vizualizez soţietatea aşezată într-un semicerc acuzator, cu degetele întinse spre mine. După care m-a pufnit râsul (interior, pe dinafară încă nu-mi revenisem :D).

Am stat şi-am analizat. Da, mare dreptate au avut. Păi cine naiba să nu se uite urât la un copil care face următoarele lucruri inadmisibile: fuge, râde, se aşează pe scări (cu hainele curate, tztztz!), strigă după partenerul de joacă şi se uită cu o privire extrem de cruntă la adulţii care se bagă peste joaca lor şi-i întreabă tâmpenii ca: "Da' tu de ce eşti rău/rea?". Data viitoare ar trebui să pluseze cu un "Da' tu de ce eşti prost?" peste privirea aia. Grrrr.

Asta m-a făcut să mă gândesc un pic la cât de mulţi oameni faini am întâlnit totuşi în ăştia aproape patru ani. Oameni pentru care copiii au voie să fie copii fără să dea explicaţii, fără să trebuiască să "facă frumos" ca să fie băgaţi în seamă şi trataţi omeneşte. Pe de altă parte, există foarte mulţi care au uitat ce înseamnă de fapt copilăria, oameni care sunt atât de închişi în lumea lor fără culoare, centraţi pe lucruri mărunte şi meschine, oameni pe care nu-i mai bucură un zâmbet venit din inimă, oameni pentru care totul se traduce în bani şi/sau succes social. Oameni pe care eu nu mai am chef să-i întâlnesc şi să le ofer din timpul meu, că am altele mai bune de făcut.

Ce-i mai trist e că probabil o parte din oamenii ăştia mulţi nici măcar n-a ştiut vreodată câtă bucurie şi poftă de viaţă se poate ascunde într-un trup mic de copil. Sunt (din păcate) numeroşi cei pentru care copiii sunt doar nişte vietăţi care trebuie antrenate pentru a-şi găsi locul în lume, vietăţi care fără îndrumare, educaţie şi disciplină ar fi pierdute.

Eu mă bucur că i-am întâlnit pe ceilalţi, care mă fac să mă simt normală, apreciată, care-mi sunt aproape când am nevoie de ajutor (de oricare-o fi el), oameni care ştiu că viaţa nu trebuie să fie neaparat serioasă, fără gust/miros/culoare, care ştiu să se joace şi să fie şi oameni mari şi responsabili în acelaşi timp. Oameni care ştiu cât valorează cu adevărat omuleţii mici care-i împiedică pe alţii :D