Feedback, frate!

Mă super-enervează obiceiul alor noştri să nu dea feedback, nici măcar când e cerut (mă refer acuma la poporul ăsta minunat; nu mă îndoiesc că şi la alţii s-o fi întâlnind problema, dar întrucât cu alţii nu prea am contacte, mă mulţumesc să fac referire la românaşi; pe care, da, acum îi bag în aceeaşi oală, că-s supărată :D).

Cât de greu, e, frate, să-ţi setezi mailul să trimită un răspuns automat, dacă te dor degetele să tastezi singur ceva? În cele îndată nouă luni de când îmi caut de lucru am trimis cel puţin o sută de CV-uri. Ia să vedem, ghiciţi câţi potenţiali angajatori au catadicsit să răspundă (măcar cu mesajul ăla automat de care ziceam mai sus, un "mulţumim, vă contactăm noi dacă-i cazul)? Unul! Şi e vorba de unul care a primit sute de CV-uri, dar şi-a găsit timp să-mi dea un feedback.

Cât timp am lucrat în domeniul resurselor umane, n-am lăsat un singur candidat în voia soartei; mereu i-am anunţat dacă au trecut de prima selecţie sau nu. Şi da, uneori aveam de anunţat mulţi. Dar e de bun simţ să-i spui omului dacă e cazul să mai spere sau nu. Din păcate, bunul simţ cam lipseşte în cazul celor mai mulţi angajatori. Mai ales că e criză, doritori sunt...de ce să-şi bată capul?

Dar nu de la asta mă pornisem. Mă rog, nu neaparat. Când am citit povestea Bogdanei, întâi m-a pufnit râsul de absurdul situaţiei. Apoi m-a apucat enervarea, că doar am mai dat şi eu peste aberanţi dintr-ăştia. Povestea mea nu-i chiar aşa de top, doar că e frustrantă şi mâncătoare de neuroni.

Prin vară am descoperit nişte fete faine care aduceau de departe tot felul de bunătăţi greu de găsit pe-aici, în special pentru doritorii de hrană crudă (şi organică). Între timp şi-au deschis şi un magazin, Casa Rawz (link nu pun, că n-am chef să le mai fac reclamă). Am comandat de la ele unt de cacao, comanda a venit relativ repede (mă rog, au fost acolo nişte întârzieri în comunicare, dar mai bine mai târziu decât niciodată, cum a fost cazul acum).

La începutul lui ianuarie am mai făcut la ele o comandă. Tot unt de cacao, că-l folosesc des şi-l găsesc rar :D. Ei bine, de data asta nimic. Nici un mail de răspuns, nici o veste dacă mai au pe stoc unt sau nu. La vreo două săptămâni după, am scris să întreb de soarta comenzii. Din nou, nici un răspuns. Zilele trecute i-am scris doamnei Lăzărescu, exprimându-mi părerea de rău că se poartă aşa cu clienţii. La început păreau super drăguţe, au un blog fain cu tot felul de reţete şi idei pentru raw-işti. Probabil însă doar pentru unii :D Restul nu contează. Mi se pare trist că o asemenea atitudine de auto-suficienţă şi lipsă de respect a ajuns şi la micii comercianţi, ăştia care teoretic au nevoie de fiecare client să supravieţuiască, mai ales în condiţiile de azi. Sau no, poate că între timp s-au dezvoltat atât de tare, încât îşi permit să se poarte după dispoziţia de moment. Păcat :(.

Mămică prostuţăăă

Aşa m-a gratulat Alla azi-dimineaţă, pe când eu încercam s-o conving să mă lase să mai dorm (îmi fusese rău peste noapte) iar ea, ca-n fiecare dimineaţă (foarte de dimineaţă!) era cu bateriile încărcate la maximum şi cu chef de distracţie. Mi-a spus-o foarte Darby-like, de mi-a sărit tot somnul şi m-a pufnit râsul. Evident că nu ştia şi ce-i aia.

Din aceeaşi serie, ieri îmi spune: eu-s... (nu mai stiu exact cine, ca se schimba de cate trei ori pe zi) şi tu eşti o văcuţă. 
Păi, îi răspund eu, nu ştiu dacă mă încântă foarte tare să fiu văcuţă. 
Bine, atunci eşti vacă, a rezolvat ea rapid problema. Ca să mă învăţ minte altă dată :D

Cum n-o (mai prea) văd eu

Am (din păcate) în fiecare zi momente când realizez că n-o mai văd aşa cum ar trebui. Sunt momente multe (mult prea multe) în care, în loc să-mi las inima s-o cuprindă şi să se umple de ea, mă las copleşită de mărunţişuri. Am ajuns să-mi promit în fiecare seară că mâine o să fie altfel. Şi mâine, desigur, curge aşa cum deja m-am obişnuit.

 Am intrat aşa de mult într-un fel de rutină distructivă, că nu-mi mai e prea clar cum să ies din ea. Cum reuşesc să scot puţin capul la lumină, cum mă dărâmă un nou val mare şi negru. Îmi găsesc momente să plâng, îmi găsesc momente să mă căinez, îmi găsesc momente să mă îngrijorez până la extrem, însă-mi găsesc prea puţine momente în care să mă bucur. Cred că am şi uitat cum se face asta.

Câteodată îşi bagă capul pe după câte-o uşă şi-i văd codiţele şi ochii rotunzi şi mă loveşte: "ce mare-i!", de parcă n-aş vedea-o în fiecare zi, de parcă n-ar încerca mereu să mă atragă în jocurile ei simple şi frumoase. Uneori se caţără peste mine dimineaţa şi-şi lasă capul în jos să mă vadă (şi să mă trezească :D); e aşa de dulce, că-mi dă puteri, măcar pentru câteva ore. Însă până la urmă tot alunec departe, în mijlocul îngrijorărilor, frustrărilor şi neliniştilor mele.

Mă simt tare departe de toţi şi toate. În afară de clipele când reuşesc să-mi deschid ochii şi s-o văd pe ea, mă simt ca şi cum n-aş avea nimic. Nu fac nimic care să-mi facă plăcere. Până şi cititul a devenit o rutină care nu mă mai mulţumeşte. Nu mai ştiu cum să mă bucur, nu mai ştiu cum să râd; mă simt ca şi cum aş avea o sută de ani şi nimic drag rămas în jur.

Ştiu că port o mare parte de vină responsabilitate pentru felul în care mă simt (şi-i fac pe alţii să se simtă). La nivel teoretic sună tare frumos şi simplu, trebuie doar să vreau. E însă tare greu să te simţi singur(ă), să simţi că nu (prea) ai în jur oameni cu care chiar să rezonezi, cu care să-ţi facă plăcere să discuţi, să schimbi idei şi impresii fără să te aştepţi de la început să se termine totul fie cu o ceartă, fie cu un sentiment de inutilitate, fie cu ideea că n-ai reuşit să transmiţi nimic din ce ai fi vrut.

Mi se pare acuma că-s tare, tare departe de viaţa pe care mi-o visam, calmă, fericită, împlinită (da, ştiu, unii mi-ar spune că mă mulţumesc cu puţin, că m-aş scufunda în mediocritate, bla-bla-bla). Vreau să mă descopăr (cam târziu, nu?), să ştiu ce-mi place mie, să am voie să fiu mediocră dacă asta mi se potriveşte. Am fost aşa dependentă de câte cineva, de-a lungul vieţii, că n-am apucat să-mi dau seama cam cum sunt eu de fapt. Şi mi-e teama că nici n-o să mai descopăr vreodată, că o să mă îngrop tot mai adânc în cineva-ul cvasi-necunoscut care-s acum, şi mă cuprinde groaza. Groaza că n-o să reuşesc să mă adaptez cumvă şi să fiu până la urmă fericită no matter what şi groaza că aşa o să ajungă şi ea, căutându-se şi nereuşind să se găsească. Asta mă doare acuma cel mai tare. Şi oricât îmi promit să-i fiu un altfel de model, nu reuşesc.

M-am săturat de oameni preocupaţi de nimicuri (deci da, şi de mine), care nu mai pot găsi nimic pentru care să merite să lupte. Oameni care  în loc să construiască, demolează şi lasă locuri goale. Oameni care în loc să profite de orice rază mică de lumină, îi trântesc uşa în nas, ca să se poată plânge liniştiţi în continuare.

Vreau oameni dragi cu care să mă simt bine, care să mă lase să fiu eu, care să mă ajute (dacă vor) să ies de tot din groapă. Vreau s-o văd în fiecare zi, aşa cum e ea, minunată şi perfectă. Vreau să fiu mama pe care-o merită, mama care să-i arate cât de frumoasă poate fi lumea asta, în ciuda crizelor de orice fel.

La dentist

Ieri a fost ziua cea mare, pregătită de multe luni, poate că şi de-un an, de când am început s-o luăm pe Alla cu noi la dentist. Acum aproximativ un an am observat că are o carie (care între timp s-a adâncit şi s-a mărit :( ) însă n-aveam ce să facem atunci. Între timp au mai apărut două mititele, însă de ieri una e deja rezolvată :)

După o doză de filmuleţe instructive văzute pe youtube, desigur, ieri am mers la dentist. Programarea am făcut-o miercuri, şi de-atunci Alla ne tot întreba: "azi e sâmbătă? azi mergem la Emese?". Intenţionam să fie o vizită pregătitoare, în care Alla să se (re)familiarizeze cu atmosfera de "la dentist", însă ne-am schimbat planurile pe parcurs, în acord cu dorinţele "pacientei".

Am fost foarte aproape să lăsăm totul baltă pentru că vineri noaptea Alla a avut febra (deşi era taaare vioaie şi entuziasmată că "wow, mâine mergem la Emese!")

Pentru că era sâmbătă, am fost singuri în cabinet (de fapt de asta ne-a şi programat sâmbătă, să avem timp de joacă). Am început cu aproximativ 40 de minute de explorat instrumentele şi de jucat cu scaunul. Atracţia zilei a fost chiuveta mică, îi plăcea mult să tot umple paharul cu apă şi apoi să-l goloească cu aspiratorul pentru salivă :D

După ce a văzut cum gâdilă frezele degeţelele, a fost de acord să încerce "periuţa" de dinţi. Fiind deja obişnuită cu spălatul pe dinţi (şi mare amatoare de pastă :D), ăsta a fost un pas bun pentru a vedea cam care-i senzaţia când îţi bâzâie ceva în gură. N-a fost impresionată neplăcut, aşa că n-a fost mult până să-i propunem şi freza, pe care de altfel şi-a ales-o singură :).

A fost incredibil de cooperantă şi răbdătoare, mai ales că erau senzaţii cu totul noi pentru ea. I-a curăţat şi plombat una din cariile mici. Bine-nţeles că a ajutat foarte mult şi faptul că Emese e o drăguţă şi-o finuţă care a lăsat-o să se joace în voie şi i-a explicat ce face fiecare instrument în parte. Aşa că dacă aveţi de mers cu copilu' la dentist, noi o recomandăm din toată inima :)

Miercuri avem programare pentru restul. Dacă e la fel ca ieri, aleluia!
Avem şi filmuleţe, doar nu era să lăsăm nedocumentată ditamai experienţa :)

La mulţi ani

Ele au sărbătorit cel mai bine. Întâi cu un ceai şi-o clătită făcute la bucătăria "de copii", cum îi spune Alla, apoi singure în cameră, vizionând desene animate. Singure nu că le-am fi neglijat noi, ci pentu că aşa voiau ele, să plecăm şi să le lăsăm să-şi vadă de treburi. Şi încă n-au patru ani :D

La mulţi ani, oameni buni!

 La miezul nopţii am ieşit să vedem artificiile. Anul trecut Allei nu i-au plăcut, s-a speriat şi a plâns, însă de data asta totul a fost bine. Probabil şi din cauza şampaniei pe care o aştepta de vreo câteva zile :)) (azi dimineaţă cu asta a început :D).

La începutul serii am avut parte şi de un mic dans. Din păcate n-am apucat să filmez mişcările cele mai elaborate, dar la cât de pasionată e, sigur o să mai am ocazia.



La mulţi ani!