Disneyland Paris: experienţa noastră + chestii de ştiut

După cum am promis în postarea trecută, revin cu detalii despre ziua petrecută în Disneyland.

În primul rând, Disneyland nu e un parc, ie două - Disneyland clasic si Disney Studios. Ambele se află în Disney Village, un spaţiu imens ce cuprinde, pe lângă parcurile sus-menţionate, câteva hoteluri, restaurante, cinematografe. Întregul complex se află la vreo jumătate de oră (hai 40 de minute) de mers cu trenul de Paris. Cei mai mulţi vizitatori ai Disneylandului cumpără pachete in Disney Village - nu ies de-acolo decât eventual pentru o tură de cumpărături la super-mall-ul din apropiere, Val d'Europe. Având cazare la hotelurile din zonă, ajung uşor în parc şi au biletele de intrare incluse în preţul sejurului. Mie nu-mi sună prea bine varianta asta pentru că: 1. Dacă stai acolo, şansele să te trambalezi până-n Paris scad destul de mult, nu vezi practic nimic din oraş; 2. Mi se par cam scumpe (în aprilie, când căutam eu variante de mers la Paris/Disney găsisem o ofertă pentru 2 nopţi şi 3 zile de vizitat parcurile, pentru noi două, la peste 800 de euro; la asta trebuia să adăugăm biletele de avion şi transportul la/de la aeroport; scump, dom'le, scump!).

Noi am mers în Disneyland, Disney Studios nu prezintă în momentul de faţă interes pentru Alla, aşa că n-ar fi avut rost să luăm bilete şi pentru el. În funcţie de interese şi de disponibilitate, biletele se pot achiziţiona în diverse combinaţii: bilet de o zi/un parc, bilet de o zi/două parcuri (greu realizabil!), două zile/două parcuri, până pe la cinci zile/două parcuri. Există şi trei variante de bilet anual, care permit intrarea între 280 şi 365 de zile/an (pentru fanii înrăiţi). Biletele se pot cumpăra atât direct la intrarea în parc, cât şi online (recomandabil). Dar există niste tips and tricks-uri pe care e bine să le ştiţi. Dacă vreţi să cumpăraţi biletul direct de pe site-ul Disneyland Paris e bine să alegeţi limba franceză, respectiv regiunea Île-de-France, pentru că aşa aveţi acces şi la biletul Francilien care nu mai apare în celelalte variante şi care costă 35 euro/persoana (pentru o zi într-unul din cele două parcuri), spre deosebire de 59 de euro/persoană dacă simţiţi că nu vă puteţi baza pe franceza învăţată la şcoală. Biletul Francilien nu e disponibil la intrarea în parc, se vând doar un anumit număr de bilete pe zi, de aceea e bine să-l cumpăraţi din timp, e valabil doar pentru data cumpărată iar in weekend sau în zilele de sărbătoare preţul creşte la 41 de euro. Însă v-aş recomanda puternic să evitaţi week-end-urile şi sărbătorile (ba chiar şi miercurea, zi liberă pentru şcolarii francezi). Noi am cumpărat biletele online de la Fnac şi pentru un euro în plus le-am primit prin e-mail aşa că le-am tipărit de acasă, să nu mai avem de stat la coadă la casa de bilete ori să avem de căutat prin Paris vreun Fnac de unde să le ridicăm.

În parc se poate intra cu mâncare şi apă (nu că acolo n-ar fi, dar sunt la preţuri destul de mari), precum şi cu cărucioare, dacă aveţi. Dacă nu aveţi dar presimţiţi c-o să fie greu să vă deplasaţi cu pruncu-n spate o bună parte din zi, există varianta cărucioarelor de închiriat de-acolo - am văzut parcul plin de ele.

Noi am pornit la drum din Savigny pe la 8 jumătate, şi trei trenuri mai târziu eram ajunse în parc, chiar la ora deschiderii (10). Pentru că am ajuns chiar la început, la primele atracţii n-am avut de stat deloc la coadă, însă pe măsură ce parcul se aglomera, au crescut şi timpii de aşteptare. Există însă soluţii şi pentru asta. La atracţiile cele mai solicitate există varianta Fast Pass-ului - este un bilet care-ţi oferă trecere prioritară la atracţia respectivă într-un anumit interval de timp. Procedeul este următorul: în locaţiile unde există posibilitatea de-a lua un FP sunt nişte automate care-ţi listează un bilet pe care e trecut intervalul de timp în care te poti prezenta ca să intri fără să stai la ditamai coada. Fast Pass-urile astea sunt gratuite şi le obţii scanându-ţi biletul de intrare. În general poţi să vii cam după o jumătate de oră pentru a intra la atracţia respectivă (dacă mergi la 2 să-ţi iei un FP pentru Star Tours, de exemplu, o să primeşti un tichet care-ţi permite intrarea intre 2.30 şi 3; posesorii de FP intră prin altă parte decât ceilaţi şi au de aşteptat eventual vreo 5 minute faţă de 30-40 la coada normală).

Parcul e împărţit în câteva zone: Main Street, Fantasyland, Frontierland, Discovery land şi Adventure land. De jur împrejur circulă un trenuleţ care are patru staţii pe parcurs (mai puţin în Adventure land) şi cu care vă puteţi deplasa (gratuit) de la o zonă la alta (nu că pe jos ar fi greu). Peste tot răsună o muzică de desene animate, care după o vreme vă poate da dureri de cap; noroc că nu-i foarte tare! În fiecare dintre aceste zone există atracţii specifice. Unele dintre ele au restricţii legate de înălţime (de la 80 de cm la 134 de cm). Din păcate din această cauză noi am ratat un montagne russe pe care ne-ar fi plăcut să-l încercăm.

Am ajuns prin toate zonele (am avut timp, am petrecut în parc 10 ore!!!); pe Main Street sunt multe magazine de souvenir-uri, cam aceleaşi peste tot şi la aceleaşi preţuri (mari :P) peste tot, aşa că nu pierdeţi prea mult timp prin ele. În zonele tematice mai găsiţi de cumpărat şi unele obiecte cu specific (de ex. costume de piraţi în Adventure land). Alla a vrut neaparat cordeluţa de Mickey Ucenicul Vrăjitor (m-am bucurat că n-a ales una cu muuuulte paiete roz, bleah!) pe  care din păcate am pierdut-o vineri, în drum spre aeroport. Deci nu uitaţi, dacă mergeti la Disney spuneţi-ne, că vrem o cordeluţă!

N-am apucat să încercăm chiar toate atracţiile (unele nu ne-au interesat, la altele n-am avut acces) însă am avut o zi destul de plină. La cele care ne-au plăcut mai mult am mers de mai multe ori (trenuleţul Big Thunder Mountain ori Piraţii din Caraibe). Alla a fost deosebit de încântată de Casa Bântuită şi în general de orice avea măcar un craniu/schelet. Drept amintire şi-a ales o vedere cu Jack Skeleton din Nightmare before Christmas :)). Ne-au mai plăcut Peter Pan, ceşcuţele Pălărierului, Labirintul lui Alice, It's a small world... în general cam toate pe care le-am încercat. La unele nu se "întâmplă" nimic, doar vizitezi (Casa Robinsonilor, Insula Piraţilor) - de aceea nici nu sunt cozi.

Urechileeee.....

Alla şi vrejul de fasole

 Trenuleţul care înconjoară parcul

Bucătăria Robinsonilor

Palatul lui Aladin

În vizită la Pălărierul Nebun şi ceşcuţele sale de ceai

În Labirintul lui Alice

Aştepând entuziasmate să pornim într-o nouă tură pe montagne russe

Singura paradă pe care am prins-o (sunt câteva pe parcursul zilei)

La Star Tours - Allei nu i-a prea plăcut că era cam zbuciumat drumul; în schimb i-au plăcut roboţeii, printre care Wall E şi C3PO



It's a small world





Pe la 5 jumate-6 eu am început să mă cam satur şi-am tot încercat s-o conving pe Alla să mergem, fără succes. N-a fost de acord să plecăm decât pe la vreo 8, când deja era frântă de oboseală (cred şi eu, dupa 10 ore de mers şi alergat de colo-colo!). A cerut în braţe, noroc că am avut la mine un pouch şi-am putut-o pune în el. Speram eu că o s-o duc aşa până la RER (foarte aproape), dar ştiţi povestea cu socoteala de-acasă şi cea de la faţa locului, nu? În staţie s-a dat jos, am aşteptat împreună trenul, însă după primele 3-4 staţii am văzut că mai are foarte puţin până să adoarmă. Întrucât aveam de schimbat 3 trenuri, am luat-o înapoi în pouch, n-aş fi avut cum să fac altfel. Aşa am sfârşit cărând copilul adormit (plus rucsacul!) timp de mai bine de o oră şi jumătate. Kilometrul de la staţia din Savigny până la casa prietenilor noştri a fost crunt, mai ales că era şi în pantă. Am urcat cam o jumătate de oră, sprijinindu-mă de pereţii caselor şi ţinându-mă de spatele ce stătea să cedeze, bietul. Alla s-a trezit fix în momentul în care am intrat în cameră, numai bine cât s-o pot schimba în pijama; a adormit de cum a atins patul, a trebuit s-o împing eu la locul ei şi s-o învelesc, ea era ruptă de oboseală.

A doua zi pe mine m-a durut un picior (nu neaparat din cauză că am purtat-o pe Alla, dar după alergatul încoace şi-ncolo timp de 10 ore, plus scările urcate c-o zi înainte...), aşa că plimbarea prin Montmartre a fost mai scurtă decât mi-aş fi dorit. Dar nu asta contează, e important că am avut o mini-vacanţă frumoasă, că Allei i-a plăcut experinţa; mă bucur că am ajuns să vedem Disney-ul acum, când e la vârsta la care o impresionează palatele şi aventurile magice, poate mai încolo nu ar fi fost la fel. Până la urmă, şi mie mi-a plăcut, deşi avusesem aşteptări destul de reduse; dar cum să nu te bucuri şi să nu te simţi bine când vezi ochişori veseli şi bucuroşi uitându-se cu drag peste tot?

Întâlniri neprevăzute

Stăm foarte aproape de parcul municipal, avantaje din plin când avem chef de plimbare. Tot prin parc trece şi drumul meu înspre/dinspre pensiune. Merg cu bicicleta, mi-e mai comod când mă întorc la ore târzii şi ajung acasă în cinci minute în loc de 10, pe jos.

Săptămâna trecută am fost în tura de dimineaţă, asta însemnând că treceam prin parc în jurul orei 7. Aproape în fiecare dimineaţă m-am întâlnit cu veveriţe care ronţăiau diverse chestii printre copaci. Prietenoase, nu se speriau când treceam pe lângă ele. Era chiar frumos dimineaţa prin parc, linişte, ciripit de păsărele, veveriţe, aer curat, câte-un alergător ici şi colo. Singurul minus - coşurile de gunoi erau invariabil răsturnate, cu conţinutul împrăştiat pe jos. Sincer, mă gândeam că mizeria e făcută de grupurile de tineri teribilisto-beţivi care-şi fac veacul prin parc până noaptea târziu.

Săptămâna asta am înţeles totuşi că nu-i chiar aşa, că vinovaţii-s alţii, respectiv mistreţii :D, care coboară din pădure în căutare de mâncare, probabil. Ieri noapte stăteam pe terasă, într-un moment de relaxare după plecarea clienţilor, şi povesteam cu colegii (de fapt ei povesteau, diverse aventuri de la pensiune, eu râdeam cu lacrimi doar). Şi-atunci am văzut mistreţul (deşi întâi l-am auzit doborând coşurile de gunoi). Mai mare şi mai deschis la culoare decât îmi închipuiam eu c-ar fi.

A stat destul de mult în parc, eu am plecat la vreo 20 de minute după ce l-am văzut (şi am ocolit jumătate de parc pentru că se postase fix în drumul meu!), am înţeles că până la urmă au venit poliţiştii comunitari şi l-au ghidat spre pădure; măcar nu l-a împuşcat nimeni, ca pe amicul lui care defila prin faţa pensiunii acum vreo trei săptămâni.

Aseară am mers cu mare atenţie prin parc, am pornit când coşurile de gunoi erau încă la locul lor şi am ciulit urechile la orice zgomot. Da' o fi fost prea devreme pentru mistreţi :) O să văd săptămâna viitoare cum găsesc dimineaţa coşurile :))

Să ne batem joc de copii, că-s mici şi proşti

Da' să o facem subtil, să nu se prindă toată lumea :D

Mi-e ciudă de mor pe spaţiile de joacă din centrele comerciale. Poate că o să ajung să le apreciez, dar sigur nu mai devreme de o jumătate de an, respectiv cât mai are Alla interdicţie pe-acolo.

La toate cu care ne-am intersectat, limita minimă de vârstă e de trei ani. Ca şi cum înainte de trei ani copiii nu-s în stare să se joace şi, mai ales, nu-şi pot dori să se ducă într-un loc în care îi văd pe alţii distrându-se. Ce, au sub trei ani? Păi să rabde, dom'le! Să-şi vadă de treburi şi să nu-i încurce pe alţii. Doar nu-i ca şi cum ar fi persoane adevărate, să sufere că ei nu pot. Urlă puţin şi gata, au uitat.

În ultima vreme am reuşit, din fericire, să evităm să dăm cu ochii de spaţiul de joacă de la Real. Ultima dată s-a agăţat mica de plasa care înconjoară locul de joacă şi preţ de vreo 10 minute ne-a tot spus că vrea acolo, să se joace. Mi s-a rupt sufletul s-o văd agăţată acolo ca un copil al nimănui, privindu-i cu ochi mari pe cei câţiva fericiţi care-şi făceau de cap înauntru.

Bine-nţeles că am încercat s-o duc, însă cerberiţa (bleah) de la intrare nici nu s-a uitat la noi. Era destul de tinerică şi cred că n-avea copii, ceea ce-i doresc şi în continuare. Acuma, dacă stau bine să mă gândesc, aş putea pretinde că are trei ani, la cât de bine vorbeşte şi la cum arată. Ia să încercăm data viitoare!

Pe lângă locurile astea de joacă, mai sunt în magazine maşinuţele alea cu fise, sigur le ştiţi. Altă distracţie pentru când mergem la cumpăraturi :). Măcar acolo e voie, na! Asta, dacă porneşti de la premiza că aparatele se pot folosi şi fără să te târăşti ca un şarpe prin spatele lor, să vezi dacă-s băgate în priză sau nu.

Aşa am păţit ieri, tot la Real, desigur :D. După ce am terminat cumpărăturile, Alla a vrut să se dea cu maşinuţa. Am pus-o înauntru, am bagat monedele şi am aşteptat să pornească. Degeaba. Am schimbat mijlocul de locomoţie, am urcat-o în elicopter. Aici trebuia apăsat un buton după introducerea monedelor. Aia am şi făcut, însă tot degeaba. Până la urmă culoarea naturală a părului s-a făcut simţită şi m-am uitat la priză - nici unul din cele trei aparate nu era băgat în priză :(

Cât de răuvoitor tre' să fie cineva să le scoată şi să le lase aşa? Mai ales că era şi dificil de ajuns la priza respectivă. M-am târât cum am putut şi le-am băgat, însă după atâtea încercări nereuşite rămăsesem fără nici o monedă. Din păcate, ca prin farmec, nimeni nu avea monede la magazinele din jur, aşa că am plecat. Norocul meu că am o copiliţă tare înţelegătoare, draga de ea. Ce să facem, o să recuperăm...

Parcuri bucureştene

Deja avem vechime-n ele, suntem la a treia vizită :P Aşa, după încă o doză de Bucureşti, am ajuns la concluzia că la noi în parcuri nu-i chiar aşa rău cum mi se părea mie (e drept că nici n-am mai fost de mult, o să văd eu zilele astea). Însă totuşi lumea e mai calmă (deh, ardeleni) şi parcă nu sar toţi pe copii chiar aşa.

Am vazut o tanti în Romniceanu (deci dau nume de parcuri, nu aşa, oricum!) care-şi hrănea fetiţa (de vreo 3 ani) cu struguri. Cu furculiţa, ca să nu o atace microbii. Alla, învăţată cu cerşitul încă de-acasă, evident că s-a înfiinţat lângă caserolă. Deşi plină de microbi, a primit totuşi struguri, dar fără furculiţa după care se întinsese, văzând că în Bucureşti se mănâncă elegant :)). Ei, pe tanti respectivă am reţinut-o pentru că era tare neprietenoasă, brrr! O bunică îi dădea de mâncare nepoţelei la groapa cu nisip (era ora gustării, ce vreţi?) ameninţând-o că dacă nu mănâncă (şi fetiţa n-avea nici cea mai mică intenţie) vine nenea şi-i dă notă proastă în catalog (era vorba de-un nene care se tot învârtea prin zonă c-o agendă în mână şi care altă treabă n-avea decât să intre în jocurile prosteşti ale bunicii; i-o fi fost făcând curte, ce ştiu eu?).

În parcul ăsta am avut totşi parte şi de lucruri plăcute, ne-am întâlnit cu un băieţel drag şi mămica lui frumoasă :). Măcar de două ori pe an să se întâlnească şi copiii aştia, nu?





Data trecută rămăseserăm tare dezamăgiţi de parcul Tineretului, unde n-am găsit decât nişte tobogane ponosite şi vai de ele. Ca să ne şteargă impresia asta, Adriana (matuşa Allei, hihi) ne- dus în noul parc de lângă Palatul Copiilor. No, ăla da! Amenajat frumos, mare, cu locuri de joacă pentru copiii de toate vârstele (inclusiv a treia :P), cu ponei (pe care Alla n-a vrut nicicum să se plimbe; poate vrea sa-i cumpărăm unu' acasă). Bine-nţeles, ca să nu fie totul roz, există şi neajunsuri. Cum ar veni, frumos parc, păcat că-i populat; de ăia cărora le este lene să-şi întindă mâna cu cojile de seminţe sau ţigările până la coşul de gunoi lipit de bancă şi preferă să le arunce pe jos. Muriţi! vorba caţavencului.











Allei i-a placut, după cum se vede. S-a căţărat peste tot, a vrut să încerce totul, a luat o trântă de zile mari (filmată pentru posteritate) de pe-o saltea de sărit pentru copii mai mari, s-a dat pe tobogane (victorie, de câteva luni refuza să se dea, se urca doar până sus şi de acolo cerea în braţe. Vedem cum o fi de-acum înainte).

Frumos copil. Da' pe cand urmatorul?

De buna seama ca nu numai pe noi ne intreaba lumea asta. Si de buna seama ca nu doar noua ni se pare aberant. Dar pentru intrebatori e cel mai natural lucru din lume. Ca si cum ar fi perfect normal ca un strain sau chiar o ruda (desi faptul ca ai o relatie - pe care n-ai ales-o - cu cineva nu-i da dreptul sa se amestece in viata ta mai mult decat un oarecare de pe strada) sa stie ce e cel mai bine pentru familia ta. Ca doar experienta, dom'le, experienta...!

E o intrebare care ma enerveaza. Mai ales daca e continuata cu "nu se poate doar unul!". Ma enerveaza pentru ca porneste clar de la ideea "eu stiu cel mai bine ce va trebuie; ascultati voi la mine, ca...".

Pot purta o conversatie pe tema asta (desi ma pot gandi la o sumedenie de alte subiecte de discutie mult mai putin intruzive) atata vreme cat interlocutorul nu-si impune punctul de vedere. Pot suporta intrebari de genul "mai vreti si alti copii?" sau afirmatii ca "eu cred ca/pentru mine e mai bine cu doi; sau trei, sau cinci". Dar imi vine sa plec trantind usi (virtuale, cand nu e cazul de altele) cand aud "categoric nu doar unul! Asculta aici la mine".

Nu reusesc sa inteleg cum lumea nu-si da seama cat de intima e decizia de a avea (sau nu) un copil. E ceva ce tine mai mult decat orice doar de doua persoane, de cuplul care STIE CEL MAI BINE, dincolo de aparente, dincolo de pareri si impresii. E ca si cum ai intra in casa unor oameni si ai cere sa le vezi dormitorul. Si odata ajuns acolo incepi sa-i indrumi, sa le arati cum ar fi cel mai bine sa faca dragoste ca sa iasa ca la carte. Eventual sa te oferi sa le tii lumanarea - pentru atmosfera romantica, desigur. Vedeti-va de treaba, oameni buni! S-au rezolvat toate problemele Pamantului si altele mai arzatoare n-au aparut inca?

Copilul se ia in brate strict numai daca are o problema

Enuntul de mai sus l-am auzit acuma cateva zile de la mama unui baiat de nici doi ani. Enunt afirmat cu siguranta si cu zambetul pe buze si intarit imediat de tata, cu "astia mici sunt niste escroci, cum se prind ca te pot manipula cum nu mai scapi". Sa povestesc despre nodul mare si amar care mi s-a pus in gat? Sau despre cum m-am dus si-am luat-o pe Alla in brate (desi nu avea nici o problema)?

N-o sa pricep niciodata cum parintii (ca sa-i lasam deoparte pe ceilalti oameni, care chiar n-au de unde sa stie, cica) isi pot considera proprii copii altceva decat fiinte umane care merita respect. Si n-a reusit nimeni sa ma faca sa inteleg cand exact devin si amaratii de ei persoane: la 5 ani? la 10? la 18? Cand anume se face trecerea de la "eu te-am facut, eu te omor"? Doar pentru ca sunt mici si (uneori par) neajutorati, avem dreptul sa-i tratam ca pe niste inferiori? Sa ne batem joc de ei sub pretextul ca-i educam si-i pregatim pentru lume?

N-o sa fiu ipocrita si sa sustin ca noi suntem parintii perfecti. Facem greseli, poate chiar in fiecare zi. Dar macar stim ca sunt greseli si ne dam silinta sa le reparam. N-am crezut niciodata in "lasa ca e mic(a) si uita", la fel cum n-am crezut in faptul ca bebelusii si copiii sunt niste manipulatori de cea mai joasa speta (cum aud in orice parc ma duc). Nu e usor sa-i dai copilului dragoste, respect si intelegere cand nici tu nu le-ai primit, stiu. Nu e usor sa-ti aduci aminte de intamplari de mult uitate, pe care mogaldeata mica ti le readuce in fata. Nu e usor sa fii parinte, nu intotdeauna, dar nu merita orice efort? Nu merita sa incerci, stiind ca efortul tau va face lucrurile mult mai usoare pentru copilul tau, atunci cand ea sau el va deveni parinte, la randu-i? Eu cred ca da.

Nazista de parc

O stiti, desigur, e o subspecie a autoritarului care detine adevarul absolut. E aceea al carei glas se aude din toate colturile parcului, urmarind copilul care incearca sa se distreze cum ii place. Exista in fiecare parc cate una (dar de cele mai multe ori se aduna in grupuri, se simt una pe alta si fac front comun impotriva micilor odiosi care le fac viata grea).

Cea despre care vreau sa vorbesc acum e bona unui copil ceva mai mare de 2 ani. Si inca e o bona cautata, are referinte buna si nu mai pridideste cu treaba. Ma intreb daca parintii care-si dau copiii in grija ei au auzit vreodata cum le vorbeste sau cum ii disciplineaza. Ori poate tocmai de asta are asa referinte bune?

Azi, in parc: apar la orizont bona si Tudor, care vine mandru pe tricicleta. Intra in parc, pe pavelele acoperite cu pietris. "Tudor, jos; aici nu se poate merge". Tudor, nimic, pedala (greu, dar inainta) in continuare. "Tu iar nu auzi ce-ti spun? Tudor, jos! Acuma te dai pe tobogan, ca de aia am venit in parc". Ok, Tudor coboara, "parcheaza" tricicleta si urca ascultator treptele toboganului. "Nu asa, Tudor, nu te grabi. Incet, ca-ti rupi capul!" (pentru efectul complet, ar trebui sa auziti ce glas strident are; nici macar nu trebuie sa tipe pentru a se auzi peste tot, n-ai cum sa te ascunzi de vocea ei). Peste putina vreme, din nou: "Asa se face, prostanacule? Uita-te, dom'le, parca vrea sa-mi faca in ciuda!" - incet, catre o ascultatoare plina de intelegere (bona, de asemenea). "Nu sta jos, Tudor, te murdaresti!". Cu chiu cu vai, Tudor termina perioada de timp alocata toboganului, asa ca e chemat jos si indreptat frumos si disciplinat spre urmatorul obiect de joaca: leaganul. Se urca amandoi (era si Alla acolo). "Tanti" incepe sa-i dea. Tudor vede pe cineva apropiindu-se de tricicleta lui si vrea jos. Madam il tine cu mana. "Acuma ne-am urcat, unde vrei sa mergi?". "M-am saturat!" - isi incearca Tudor norocul. "Ba eu m-am saturat de tine. Stai aici ca ne dam pe leagan!".

Primeste totusi invoire sa se joace si de capul lui putin. Alearga deci spre tricicleta. "Nu acolo, Tudor, ti-am spus ca nu merge in parc. Gata, maine sa crezi tu ca o mai aducem cu noi. Lasa ca vezi tu!". Ok, aia nu-i buna. Hmmm...poate ar merge sa se joace cu alti copii? Da, uite unul are o lopatica frumoasa, o vrea si Tudor (caruia ii si apartine, de fapt). "Tudor, mana jos! De ce esti egoist? Lasa copilul sa se joace! Cum vrei sa ai prieteni? N-o sa se joace nimeni cu tine daca nu-ti imparti jucariile! Ei, o sa vezi tu cum o sa ramai singur!".

Cam asta aude Tudor zi de zi in parc (si cine stie ce-o fi auzind acasa). Dar na, trebuie educat, sa nu fie un salbatic care se joaca nedisciplinat in parc, ca, Doamne fereste, ar putea chiar sa-i placa! Parcul nu e pentru distractie, e pentru aer curat si socializat controlat cu alti copii.