#afostalfie :)

Pentru că Diana ne-a anunţat din timp şi pe toate căile că #vinealfie şi a şi relatat live, în timpul conferinţelor, eu vin cu povestea (mea) de după. 

La început tre' să recunosc că, deşi ştiam cine-i Alfie şi ce vrea el de la viaţă, nu l-am citit. De altfel abia acum i-a fost tradusă una dintre cele 12 cărţi şi în română, aviz amatorilor, că merită :). Când am aflat că vine să ţină la Bucureşti două conferinţe m-am bucurat (deşi mi-a luat ceva timp să mă şi decid să merg, din motive legate de drum - luuuung şi costisitor!). Dar am fost şi nu regret deloc (ok, regret puţin drumul de întoarcere, a fost destul de suprarealist).

Alfie a venit să vorbească despre subiectele lui dragi - sistemele de învăţământ şi parenting. În ambele domenii este un specialist reputat şi în ambele vine cu abordări mai puţin comode, contra tradiţionalismului şi-a mainstream-ului. Ce e deosebit la el faţă de alţii care-şi dau cu părerea pe aceleaşi subiecte e faptul că toate afirmaţiile lui au în spate studii serioase, cu rezultate de necontestat. Cumva asta ar trebui să prindă bine la poporul român, pentru care aproape orice are sens dacă vine de la "specialist" :D

Pentru că CFR-ul e cum îl ştiţi, dinspre Baia Mare spre Bucureşti e un singur tren, care ajunge dimineaţa la 6 şi-un pic, aşa că am avut ocazia să-mi încep ziua cu conferinţele foarte devreme. Am ajuns la Intercontinental pe la 8, cu Diana, aşa că ne-am putut ocupa locuri în faţă, să-l vedem şi să-l auzim perfect. Conferinţele au început puţin după ora 10 şi s-au terminat după 18, cu o pauză de prânz. Alfie s-a dovedit a fi un omuleţ slab şi simpatic, foarte pasionat de ce spune şi cu un simţ al umorului tare pe placul meu :)

Prima conferinţă a fost cea despre şcolile pe care le merită copiii noştri (paranteză: eu sunt încă sigură că varianta cea mai bună pentru copii (măcar unii dintre ei) este homeschooling-ul/unschooling-ul, dar dacă şcolile ar fi aşa cum le prezintă Alfie parcă n-ar fi aşa rău).

Mi-a plăcut foarte mult descrierea profesorului ideal - are urme de dinţi pe limbă :)))) - adică tace şi-i lasă pe copii să vorbească, să descopere, să propună, să vină cu idei şi nu să fie simpli receptori ai unor enunţuri fără niciun sens pentru ei. Ne-a povestit despre una dintre şcolile progresiste pe care a vizitat-o, unde copiii de şase-şapte ani au avut la dispoziţie trei zile! pentru a descoperi (singuri!) necesitatea unităţilor de măsură standardizate, în cadrul unei lecţii interdisciplinare. Abia după ce i-a lăsat timp de trei zile să testeze teorii învăţătoarea le-a introdus conceptul de unitate de măsură şi le-a prezentat instrumentele cu care se lucrează. Sună SF dacă ne gândim cam cum se petrec lucrurile pe la noi, nu? Da, într-o asemenea abordare se "pierde" mult timp la început, dar câştigul pe termen lung e acela că şcolarii înţeleg lucrurile în profunzime şi construiesc singuri (sau cu foarte puţin ajutor) semnificaţii, spre deosebire de a memora aiurea şi de-a regurgita informaţii atunci când sunt testaţi.

În şcolile bune (din punctul lui Alfie de vedere) copiii lucrează mult în grupuri, învaţă împreună şi unii de la alţii, în vreme ce profesorul este mai degrabă un îndrumător, nu deţinătorul adevărului absolut. Profesorul ideal tace si ascultă sau pune întrebări, nu "toarnă" cunoştinţe în capul elevilor. El se străduieşte să renunţe la controlul total, investindu-i pe copii cu putere de decizie în ceea ce-i priveşte. E de altfel extrem de logic, cum altfel să înveţi să iei decizii dacă nu luându-le? Ne-a prezentat aici un alt exemplu, de data aceasta dintr-o şcoală tradiţionalistă, unde profesorul jongla cu sistemul pentru a reuşi să lase totuşi şi elevilor o parte din control. Anunţaţi că vor avea parte de un test, elevii au răspuns că încă nu-s pregătiţi; profesorul i-a întrebat când vor fi pregătiţi şi au stabilit de comun acord o dată pentru testul respectiv. Copiii au fost apoi întrebaţi cum de n-au ales varianta "niciodată" atunci când li s-a cerut părerea cu privire la data examenului şi au răspuns cumva contrariaţi că n-ar face aşa ceva, pentru că profesorul îi respectă! SF din nou?

În şcolile progresiste programa de studiu nu e dictată de minister, după nişte criterii seci şi standardizate ci este alcătuită în primele săptămâni de şcoală, împreună cu elevii, în funcţie de interesele lor. Nu se studiază subiecte separate, izolate artificial, ci se merge pe studiul interdisciplinar, integrator. Extrem de logic, din nou :)

Potrivit lui Alfie, şcolile ideale au câteva caracteristici comune:

1. Preocuparea principală este aceea de a-i ajuta pe copii să devină oameni buni, nu doar şcolari buni.

2. Profesorii se axează pe a găsi moduri interesante în care să-şi predea materia; învăţatul ar trebui să fie distractiv, să trezească interesul copiilor, să-i motiveze să afle mai mult, nu să-i facă să dorească să scape cât mai repede.

3. Accentul cade pe înţelegerea în profunzime, nu pe memorare şi reproducerea unor răspunsuri corecte. Profesorii buni se feresc să ofere soluţii, îi lasă pe elevi să le descopere (chiar şi în cazul unor materii în care chiar există răspunsuri corecte, cum e matematica). Totul se învaţă într-un context şi cu un anume scop. Aici a pus o întrebare la care, spune el, majoritatea profesorilor de matematică răspund greşit :) A intrebat ce e mai mare, 2/7 sau 3/19 - răspunsul corect fiind "cui îi pasă?" :)))) Asta nu înseamnă că la şcolile bune nu se învaţă fracţiile - dar se învaţă într-un context care îi ajută pe copii să înţeleagă!

4. Elevii construiesc activ înţelesuri, nu absorb pasivi informaţii.

5. Programa este axată pe proiecte şi probleme, nu pe fapte/deprinderi/discipline separate. Din nou, totul se întâmplă într-un context cu sens.

6. Se încearcă inducerea ideii de comunitate, de colaborare, procesul de învăţare se întâmplă "împreună", unii cu ceilalţi nu unii contra celorlaţi.

7. Elevii au destul de mult control asupra a ceea ce se întâmplă în clasă; ei iau decizii împreună (cu profesorul), nu urmează doar instrucţiuni.

În aceste şcoli ideale sunt şi câteva lucruri care lipsesc:
1. Dependenţa de manuale - există foarte puţine manuale speciale pentru materii (nu ca la noi, unde fiecare şcoală are manuale scrise de profesorii vedetă din cadrul respectivei şcoli - manuale care costă şi ele bani grei şi sunt însoţile de tot felul de caiete de lucru; sună cunoscut?).
2. Calificative sau note - aici a fost extrem de categoric; notele nu fac altceva decât să scadă motivaţia pentru învăţare, să determine elevii să aleagă calea mai uşoară (dacă au alternative) şi să-i facă să se oprească la un nivel superficial de înţelegere - suficient pentru notă.
3. Teste - mai ales cele standardizate. Conform studiilor, testele standardizate măsoară eficient doar două lucruri: statutul socio-economic al părinţilor şi abilitatea (de nişă) de a da teste :D Nu măsoară deloc eficient ce ştie într-adevăr elevul, ele sunt despre competiţie şi nu despre învăţare.
4. Competiţii - incluzând olimpiadele, concursurile, premiile de diverse tipuri. Competiţia are drept scop victoria, nu excelenţa. Într-o şcoală axată pe competiţie elevii se definesc in funcţie de eşecurile celorlalţi, nu de reuşitele lor. Studiile arată că se lucrează mult mai bine şi mai eficient în grupurile în care participanţii colaborează, nu sunt în competiţie unii cu alţii.
5. Teme! Singurul rol al temelor e de-a "ucide" curiozitatea naturală a copiilor, de a-i împiedica să se gîndească la ce au învăţat. Aici cred că absolut toţi elevii din lume i-ar da categoric dreptate :) Are sens, din nou - cum ar putea fi copiii motivaţi să înveţe dacă după o grămadă de ore petrecute la şcoală mai pierd câteva ore acasă, făcând exerciţii inutile? Faptul că repeţi de zece ori un tip de problemă nu te ajută să o înţelegi mai bine; e mult mai eficient ca profesorul să se asigure că elevii au înţeles cu adevărat despre ce este vorba (şi aici ne întoarcem la învăţarea intr-un anumit context şi cu un scop clar!) decât să-i pună să facă un exerciţiu golit de semnificaţii.

Cam asta s-a discutat în cadrul primei conferinţe. Mie mi s-a părut totul în total acord cu bunul simţ. Dar până la urmă degeaba vor şcolile progresiste să scoată oameni creativi, care pun întrebări şi-şi folosesc mintea dacă societatea vrea indivizi complianţi, care fac ce li se spune şi nu comentează. Deşi sper totuşi că nu e chiar aşa :D

Cea de-a doua conferinţă a fost cea despre parentingul necondiţionat - subiectul cărţii proaspăt traduse, cu acelaşi nume. Discuţia a început cu diferenţa de percepţie între un om "bun" (cinstit, empatic, amabil şi tot ce mai vreţi) şi un copil "bun" (care face ce i se spune şi nu deranjează adulţii). Bleah! Pe mine una mă scoate din minţi diferenţa asta şi orice referire la copiii "buni" sau "cuminţi". WTF, vorbim despre oameni ca şi noi, doar că mai mici de înălţime. Mi se pare absolut aberant cum toţi adulţii (ok, nu toţi, dar înţelegeţi ce vreau să spun) devin dintr-o dată bătuţi în cap când vine vorba de copii şi cum standardele se schimbă brusc. Şi tot nu m-a lămurit nimeni încă în care moment devin copiii demni de a fi trataţi ca nişte fiinţe umane, când tragi linia între "tratamentul" pe care-l aplici unui copil (în scopuri educative, desigur, pentru a face om! din el) şi modul în care te raportezi la un adult.

Parentingul necondiţionat este posibil în urma a trei schimbări de perspectivă. În primul rând e nevoie de a preda parţial controlul. Până la urma e logic şi de bun simţ ca pruncul, indiferent de vârstă, să aiba control asupra propriei sale vieţi. Atunci când părinţii controlează totul copilul poate ajunge în timp să fie hiper-compliant, să nu mai fie în stare să conteste nimic, să urmeze doar indicaţii. Poblema e că de la un moment dat încolo copilul nu va mai asculta neaparat de părinţi ci de alte persoane ce vor deveni semnificative în viaţa lui, de unde drama părinţilor ce-şi pierd copiii in faţa abuzurilor de diverse tipuri. Cine e de vină?

A fost foarte fain exemplul pe care Alfie l-a dat referitor la a lăsa copilul să decidă. A vorbit despre fata lui care la vârsta de 4 ani a trecut printr-o perioadă în care-i venea foarte greu să se pregătească la timp dimineaţa. După diverse tentative de a rezolva problema, Alfie a discutat cu ea şi au căutat soluţii. Ideea cu care a venit fetiţa a fost aceea de a dormi îmbrăcată, dat fiind faptul că îmbrăcatul îi lua cel mai mult timp dimineaţa. Zis şi făcut, au încercat metoda şi a funcţionat impecabil pe parcursul următorilor şapte ani :) E vreo problemă? E soluţia găsită de copil, soluţie care nu face rău nimănui (pentru că prin alte părţi copiii au voie să fie copii, nu e "ruşine" că ai hainele nescrobite şi necălcate la dungă :P, nici nu-şi "fac de râs" părinţii prin faptul că-s copii). Ideea e că atâta vreme cât nimeni nu e pus în pericol de o idee a copiilor, aceştia ar trebui să aibă dreptul să experimenteze. Greu, greu!

În al doilea rând trebuie trecut de la "a-i face copilului ceva" (şi aici e vorba despre pedepse şi recompense, atât de dragi nouă!) la "a lucra cu copilul, a colabora". Alfie e categoric în a respinge atât pedepsele cât şi recompensele pentru a manipula comportamentul copiilor. It makes sense, again. După cum foarte bine spune el, pedepsele şi recompensele sunt două feţe ale aceleiaşi monede, monedă care nu cumpără tare mult. Sigur, pe termen scurt aceste metode se pot dovedi oarecum eficiente - părinţii obţin o oarecare complianţă de scurtă durată, dar se ignoră costul imens cu care vine această complianţă. De dragul unor momente de linişte, în care copilul "bun" să nu te deranjeze, îţi rişti toată relaţia viitoare cu el. Câţi dintre adulţi au o relaţie adevărată, de respect reciproc şi dragoste necondiţionată cu părinţii lor? Eu cred că sunt extrem, extrem de puţini. Atât pedepsele cât şi recompensele sunt contraproductive; nu fac decât să distragă atenţia copilului de la ce e important şi în timp fac copiii mai puţin empatici, mai centraţi pe sine.

Atât pedepsele cât şi recompensele fac parte din acelaşi continuum; pentru a fi cu adevărat părinţii pe care-i merită copiii noştri trebuie să ieşim cu totul din acest continuum şi să ne schimbăm radical modul de abordare. Sigur că pe termen scurt e mult mai uşor să procedezi aşa cum s-a procedat şi cu tine ("şi uite ce bine am ajuns!" - vă sună cunoscut? e în natura noastră să ne protejăm integritatea psihică - cât putem :P şi să nu recunoaştem că de fapt nu suntem chiar aşa de bine; similar, e normal ca şi părinţii să-şi spună cu maximă convingere că au făcut ce au ştiut mai bine, pentru că altfel ar deschide o cutie a Pandorei greu de gestionat).

Din păcate pedepsele şi recompensele sunt omniprezente în jur. Uneori mi-e groază de cât de firesc îmi vine şi mie să le folosesc, pentru că this is the easy way. Trebuie să am mereu în minte scopul pe termen lung - un copil fericit, capabil să ia decizii singur; şi nici aşa nu e mereu uşor, trebuie să lupt cu mine şi să rezist presiunilor din jur (care nici măcar nu-s mereu explicite).

În ultimul rând trebuie să facem trecerea de la condiţionat la necondiţionat. E extrem de important ca ai noştri copii să se simtă iubiţi no matter what; să nu fie niciodată ameninţaţi cu retragerea iubirii (revenim la pedepse, cu "iluminata" variantă a time-out-ului care nu e decât o retragere temporară a iubirii pentru că într-un fel sau altul copilul a făcut altceva decât am vrut noi. Cât de familiare vă sunt enunţurile de genul "dacă nu faci aia ma supăr", "nu-mi plac copiii răi" (wtf???)? Cât de mult gândesc adulţii în momentele în care scot aşa ceva pe gură? (că eu cred că nu prea mult :D). E greu să ne creştem altfel copiii, e greu să trecem de la "vrem ce-i mai bine pentru ei" la a face într-adevăr ce e mai bine pentru ei.

Discuţia despre pedepse şi recompense ori despre dragostea necondiţionată ar putea dura la nesfârşit. Studiile şi bunul simţ ar trebui să ne ajute :) Aşa că vă recomand cu încredere cartea lui Alfie (o pot împrumuta după ce o termin :) ). Şi ca să încheiem într-o notă (şi mai) pozitivă, vă las în compania lui Horton: "a person's a person, no matter how small" (o persoană e o persoană, indiferent cât e de mică). 

În jungla oraşului

În ianuarie a ajuns şi în Baia Mare o expoziţie de reptile. Ştiam că Alla va fi încântată, aşa că într-o zi după cursul de engleză a dus-o Dragoş la expoziţie. Evident, a venit acasă cerând să-i cumpărăm un şarpe :D (it's not going to happen soon).

Expoziţia a fost interesantă încă de la intrare, deoarece laptopul fetei care vindea biletele avea carcasă cu Jack din Nightmare before Christmas :)), Alla fiind deosebit de încântată de asta (şi fata fiind deosebit de încântată că ştie Alla de Jack).

Mi-au povestit amândoi despre cât de frumoase (...) erau exponatele - tarantule, şerpi veninoşi şi neveninoşi, un miriapod uriaş şi diverşi gândaci de vreo 10 cm (brrrr). Alla s-a mândrit cu faptul c-a ţinut în mână un şarpe catifelat, roşu cu alb şi a insistat întreaga dupămasă că vrea şi ea un şarpe sau măcar o tarantulă, ceva.

Ieri m-a convins şi pe mine să merg cu ea la expoziţie (deşi reptilele nu-s tocmai animalele mele preferate). Daaaaar...n-a fost rău :). Am văzut animale interesante, un crab arlechin foarte frumos, un caiman mic, un scorpion, tarantule şi câţiva şerpi. Un terariu era liber şi Alla a vrut să ştie de ce nu-i nimic acolo. Băieţii cu expoziţia i-au spus că pregătesc terariul pentru un piton, aşteaptă să aducă cineva nişte crengi, să-i creeze condiţii. Apoi i-au arătat şarpele, dacă au văzut-o aşa interesată. Era o femelă de piton, un pui încă; Alla a fost mega încântată, a petrecut vreo 10 minute punând întrebări despre şarpe. Băieţii au fost foarte de treabă, au avut răbdare şi i-au răspuns la toate întrebările (eram doar noi acolo atunci).

Las pozele acum, că altceva nu mai am de zis :)
A, ba da: expoziţia mai ţine până sâmbătă, sigur le-ar plăcea copiilor, aşa că dacă sunteţi din Baia Mare mergeţi cu ei.

Scris-cititul Allei

Alla a avut astăzi prima conversaţie adevărată pe messenger. Mai scria ea una-alta când nu eram eu prin zonă să răspund, dar de obicei se limita la "Alla mama" (explica foarte pe scurt că suntem amândouă acasă, dar ea e mai aproape de calculator :P).
Azi însă discuţia a fost mai lungă şi mai complexă, o redau aici:

verdeorizontal: alla

verdeorizontal: mama nu s-a (aici suspectez ajutorul lui Dragoş :) )

verdeorizontal: mama nu satrezit (aici probabil s-a corectat ea :D)

adana mat: buna alla

adana mat: sunt adana

verdeorizontal: pupic

adana mat:

adana mat: te joci?

verdeorizontal: am facut o felicitare

adana mat: ce bine e sa scriu cu tine

adana mat: sunt impresionata

verdeorizontal:

adana mat: pentru cine e felicitarea ?

verdeorizontal: o fetita rebeca

adana mat:

adana mat: e ziua ei?

adana mat: alla, eu o sa plec.

adana mat: la revedere

adana mat: mi-a facut placere

adana mat: sa scriu cu tine

Şi puţin mai târziu 

verdeorizontal: alla teiubesc 

adana mat:

adana mat: pentru alla

adana mat: care mi-a facut ziua asta frumoasa de dimineata

verdeorizontal: dece ai pus trei puisori (puişorii sunt emoticoanele de la messenger, aşa le numeşte ea)

adana mat: de mult drag

Spre fericirea mea, mica a început să fie interesată de litere foarte devreme, la doi ani ştia deja să le recunoască pe toate şi să le reproducă pe cele mai uşoare. Bine-nţeles că am mers numai şi numai în ritmul ei, nu i-am ţinut niciodată "lecţii" (cine-o cunoaşte ştie că nici nu s-ar putea :D), ne-am jucat cu literele când avea chef şi i-am răspuns întotdeauna la întrebări. O vreme n-a mai făcut niciun progres (vizibil; probabil că neuronii nu stăteau chiar dijeaba) în direcţia asta, însă acum câteva luni a devenit iarăşi foarte interesată de citit şi, de data asta, şi de scris. Am observat că începe să scrie cuvinte scurte pe toate hârtiile lăsate la îndemână (din nou, fără absolut nicio dirijare din partea noastră, încă pe undeva m-am simţit într-o vreme prost că nu mă mai implic la fel de mult ca înainte de doi ani, cumva am lăsat-o să se descurce de una singură; şi s-a descurcat de minune, aproape de la o zi la alta scria tot mai bine).

Acum e la faza în care reuşeşte să descifreze aproape toate cuvintele (când are chef :D) şi scrie într-una felicitări, scrisorele şi liste de cumpărături. Azi văd că s-a lansat şi pe messenger ;)

Pentru mine asta este încă o dovadă că de fapt copiii nu au nevoie de instituţionalizare şi uniformizare, că-i important să fie lăsaţi în ritmul lor şi că aşa au cele mai mari şanse să descopere la ce sunt buni, ce pot face cu pasiune şi interes mai târziu. Mi-am propus să scriu mai multe despre de ce am ales noi să n-o şcolim, sper să şi reuşesc :)

Lecţia de arheologie

De vreo două săptămâni Dragoş lucrează pe un şantier arheologic în Centrul Vechi al oraşului, lângă Turnul Ştefan. Turnul face parte dintr-o veche biserică, în aceeaşi zonă există acum încă două biserici şi cândva se pare că au mai existat două, tot acolo, pe care le-au descoperit acum, săpând. Din cauza multitudinii de biserici din zonă, săpătorii descoperă acum şi multe schelete umane, din cimitirele adiacente bisericilor.
Când a auzit Alla ca-i rost de săpat şi de găsit oase, a tot cerut să mergem şi noi la şantierul arheologic (pronunţă foarte fain şantierul arheologic, să-l diferenţieze de celălalt şantier unde lucrează Dragoş, tot în Centrul Vechi, viitoarea crâşmă de jazz :) ).

Vineri am ajuns în sfârşit şi noi acolo (eu mai fusesem într-o zi fără ea, că era în Coruia), pe la 3 dupămasă, însă şantierul era deja închis. Ne-am întâlnit cu Dragoş la Muzeul de Istorie (când noi am ajuns la şantier ei tocmai ajunseseră în curtea muzeului cu roaba de oase, am trecut unii pe lângă alţii pe drumuri paralele). Am intrat în cartierul general al celor de-acolo. Lumea Allei, erau vreo 20 de cutii de oase acolo :D, plus Oana, prietena ei de la muzeu :). Şeful secţiei de arheologie a început să-i explice una-alta despre oase, Alla l-a ascultat foarte atentă şi implicată.

Am primit cheile de la şantier, să vadă şi ea săpăturile. A fost încântată, n-a ratat niciun oscior, pe toate ni le-a arătat. De cioburile de vase a fost mai puţin interesată :)). Ar fi vrut să şi coboare în săpătură, nu s-a putut însă. Data viitoare luăm casca de acasă, să fim pregătite ;). Înapoi la muzeu şefu' i-a arătat o parte din comorile găsite - bucăţi de monede, un inel, piese de cupru folosite la haine (moşi şi babe, pentru cunoscători). Am mai vizitat biroul unuia dintre muzeografi, care face replici de bijuterii si diferite alte obiecte (fibule, monede), i-a plăcut şi acolo.

 Grinzile pe care a fost construit oraşul vechi (din motive de mlaştină :D)

Mama, uite scheletul!

Tu l-ai dezgropat, tata?

Vreau să văd mai bine

Şi ce face Marius aici?

Mi-e cam mare inelul ăsta

Mi se pare important ca un copil interesat de un anumit domeniu (la un moment dat), să poată avea acces la informaţii actuale din domeniul respectiv, să poată primi informaţii la prima mână, de la cei implicaţi direct. Cred că dacă în locul orelor de istorie extrem de plictisitoare din şcoală am fi mers să vizităm măcar câteva dintre locurile despre care doar citeam, azi aş fi ştiut ceva mai multă istorie decât ştiu acum (adică mai deloc, spre ruşinea mea, însă chiar nu m-a atras deloc-deloc!). Mă bucur că avem destul de multe oportunităţi de a-i satisface Allei curiozitatea într-un mod interactiv şi interesant  pentru ea. Îmi place când poate pune mâna pe ce-o interesează, poate primi explicaţii pertinente, e perfect când întâlnim oameni care înţeleg curiozitatea unui copil şi ştiu cât de important e ca ea să fie satisfăcută. Aş vrea ca tot mai mulţi oameni să înţeleagă asta şi să nu mai vadă în şcoală singurul mod de educare a unui copil.