Şase ani de Alla

Şase ani de veselie, de trăit din plin, de învăţat, de râs, de plâns, de zâmbit, de exersat fericirea, de descoperit bucuria de-a fi, de negociat, de depăşit limite, de traversat greutăţi, de ridicat şi mers mai departe chiar când pare imposibil. Şase ani de viaţă frumoasă, interesantă, challenging :), creativă, minunată, desăvârşită în ciuda lucrurilor care întunecă uneori perspectiva. Şase ani plini şi de neschimbat cu Alla. La mulţi ani, minunată dragă!

În imagini

O, brad frumos!

Pentru cei 2-3 fani care mai rezistă fără cont de Facebook am decis să postez şi aici pozele cu bradul nostru pentru anul acesta. În caz că nu vă amintiţi, anul trecut am avut unul de carton. Pentru 2012 am trecut în revistă mai multe posibilităţi şi ne-am oprit asupra variantei de mai jos. Iniţial am vrut să folosim o scară mare, dar cum n-avem una de tipul ăsta şi cum n-am reuşit să facem rost la timp de una, am folosit scara mică pe care am avut-o pe lângă casă. Ajutorul meu de nădejde nu s-a dezis şi a lucrat cot la cot cu mine :) După ce am terminat şi am făcut primele poze, beculeţele au făcut un scurtcircuit şi au murit. Pentru că n-am mai avut nervi şi răbdare să luăm totul jos şi să-l redecorăm, am pus a doua ghirlandă luminoasă pe deasupra. Arată ok şi-aşa, zic eu :)

Ne-apucăm şi noi odată de treabă, măi mamă măi?

Before

And after :)

În deplina-i frumuseţe

(aproape)Christmas time

The Bradul:

cu un close-up

si cu making of-ul lui

Si ceva bun de astazi, ca si-asa am petrecut toata ziua in bucatarie (alea trei feluri de biscuiti nu vi le arat, da' va zic, is bune!).

Depresia de sărbători

O simt, vine, se strecoară tot mai aproape. O văd la coada de la promoţii, pe feţele obosite care cumpără că-i sezon şi aşa fac toţi. O văd pândind pe după oamenii grăbiţi care au uitat că este vorba de o sărbătoare a iubirii şi-a bucuriei, pentru care goana după cadouri a devenit o cursă în sine, fără nici un alt scop. O văd în oftaturile de "şi lor trebuie să le cumpărăm ceva? Da' de ce?", în cadourile alese după orice altceva decât după bucuria pe care ar putea-o face cuiva. O văd în scrisorile pe care copiii cuminţi trebuie să le scrie Moşului, căci, nu-i aşa, Mosul vine doar la copiii cuminţi. Ceilalţi vor primi în final şi ei ceva, după ce vor fi umiliţi şi ameninţaţi cu "da' e ultima oară, să ştii!"

O simt răsuflându-mi în ceafă. Îi place să-mi stea în spate, aşa-mi poate cânta cu degetele de gheaţă pe vertebre şi mă poate îmbrăţişa apoi sufocant de tandru. Mă pândeşte în nopţile când adorm greu şi-n dimineţile în care ţip pentru încă cinci minute de somn. Mă caută printre cuvinte urâte şi nervoase spuse sau auzite în fiecare zi. Se apropie profitând de lipsa zâmbetelor şi-a sclipirilor de bucurie din ochi. Anul ăsta a prins puteri suplimentare din praful ales de planuri în care am investit timp şi energie, aşa că poate să mă arunce într-un vârtej ameţitor de senzaţii şi gânduri triste şi neplăcute. Şi nu mai simt ca am cui să-i povestesc despre tristeţile mele, că nu găsesc în jur decât încrâncenare, dispreţ sau indiferenţă, în cel mai bun caz.

Vine, e-aici, prietena mea deja veche, singura pe care pot conta că va avea precizia unui ceasornic elveţian şi nu va lipsi de la nicio întâlnire. Mă găseşte în casa uşor friguroasă,  prea plictisită şi prea singură să-i pot face faţă. O să ne petrecem încă o iarnă lungă împreună, apoi va pleca puţin când inverzeşte iarba, să prindă puteri proaspete cu care să mă ţină în braţe.

Happy Halloween

Noi luăm lucrurile foarte în serios în Oraşul copiilor. Nu vă recomandăm doar locuri faine şi evenimente care ar putea fi interesante pentru copilaşi (mai mari sau mai mici), dar ne simţim obligaţi să mai şi verificăm din când în când.

Ăsta este de altfel singurul motiv pentru care am mers ieri la o petrecere de Halloween. Alla "nu şi nu, eu nu merg niciodată la petreceri, mie-mi pace doar acasă, să n-aud de distracţie" (cum sună? că-n fanteziile mele, foarte bine :D). Dar dacă i-am spus că e sarcină de serviciu, a înţeles :P.

Sigur, lucrurile n-au stat chiar aşa. M-au pus păcatele să-i menţionez petrecerea miercuri. De-atunci am auzit în fiecare zi, de nenumărate ori pe zi întrebarea ucigătoare de neuroni: "Da' când mergem la Halloween?", cu mici variaţiuni.

În sfârşit, ieri s-a făcut duminică, drept pentru care am avut parte de întrebare la fiecare jumătate de oră. Când nu s-a mai putut, am îmbrăcat-o şi am mers să facem întâi câteva cumpărături, să mai uite de ora la care începea petrecerea. Ajunşi la locul faptei, respectiv la clubul Tzontzo, pentru cunoscători, zâna mea şi-a întâlnit verişorul pirat şi au pornit să exploreze.

Copiii au fost toţi costumaţi (ba chiar şi unii părinţi au intrat în joc şi s-au mascat) şi au părut că se distrează bine. Nu ştiu cât de impresionată a fost Alla de Halloween, povestea de groază a ratat-o că avea de se căţărat pe mese (mai bine, if you ask me :D), la tunelul groazei s-a speriat puţin dar cred că mai degrabă din spirit de solidaritate, că nu părea cine ştie ce impresionată. După ce s-a aprins lumina s-a dus să cerceteze cam care-i treaba pe-acolo şi-a venit c-o mână plină de baloane mici, că nu face să mergi undeva şi să te întorci cu mîna goală.

În schimb a profitat la maxim de jucăriile de-acolo, de piscina cu bile, de tobogane, de maşinuţe. Ar mai fi stat, de-abia am reuşit s-o duc acasă, cu promisiunea că ne întoarcem în altă zi (am câştigat la tombolă o oră de joacă).

Ce-i fain la locurile de joacă e că piticii au la dispoziţie tot felul de instalaţii şi chestii pe care nu le pot avea acasă (în afară de ăia care locuiesc în palate). Ce-i mai puţin fain, din punctul meu de vedere (şi din vasta mea experienţă cu locurile de joacă :P), în cazul petrecerilor e că animatorii au un program pe care ţin să-l respecte (no, pe undeva e de înţeles că există un termen  în care trebuie să se încadreze) şi-i cam adună pe copii, care poate ar avea chef să facă altceva. Probabil pentru copiii ceva mai mari, de la 5-6 ani în sus, e o strategie bună asta cu programul, cu diverse activităţi organizate să-i antreneze pe toţi. La ăştia mai mici însă, nici o şansă. Am văzut ieri că cei mai mărişori colaborau, părea să le facă plăcere, dar ăştia mici îşi vedeau în linişte de treburile lor de copii. Normal, adică.

Tot o idee mai puţin strălucită mi se pare aia cu concursurile. Ieri a fost concurs de costume (respectiv fiecare copil şi-a prezentat costumul, mai dirijat, mai împins de la spate) şi cică părinţii şi animatorii urmau să aleagă câştigătorii. Până la urmă i-au ales animatoarele, dar destul de haotic, nici nu erau toţi copiii prezenţi, nu mai aveau costumele întregi (normal, de altfel, nu se puteau juca în voie cu toate alea pe ei), unii nu păreau deloc interesaţi, pentru alţii ar fi fost probabil important să câştige. De asta nu-mi plac, le bagă celor mici în cap ideea de competiţie în loc să-i lase să se distreze în voie, că tare bine se descurcă la asta. Şi-aşa au o viaţa în faţă în care pot să concureze cât vor.

Dar gata, mai bine câteva poze :)

Şi un filmuleţ (de ce se presupune din start că la petrecerile de copii muzica trebuie să fie atît de tare încât să te doară urechile? Sunt copii, nu surzi).

La mulţi ani

Ele au sărbătorit cel mai bine. Întâi cu un ceai şi-o clătită făcute la bucătăria "de copii", cum îi spune Alla, apoi singure în cameră, vizionând desene animate. Singure nu că le-am fi neglijat noi, ci pentu că aşa voiau ele, să plecăm şi să le lăsăm să-şi vadă de treburi. Şi încă n-au patru ani :D

La mulţi ani, oameni buni!

 La miezul nopţii am ieşit să vedem artificiile. Anul trecut Allei nu i-au plăcut, s-a speriat şi a plâns, însă de data asta totul a fost bine. Probabil şi din cauza şampaniei pe care o aştepta de vreo câteva zile :)) (azi dimineaţă cu asta a început :D).

La începutul serii am avut parte şi de un mic dans. Din păcate n-am apucat să filmez mişcările cele mai elaborate, dar la cât de pasionată e, sigur o să mai am ocazia.



La mulţi ani!

Ducă-se învârtindu-se

Anul ăsta, adică. Mă bucur că e gata, îmi lasă speranţe pentru anul ce vine. Tre' să fie mai bun!
Aşa că la mulţi ani cu sănătate! Să ne auzim cu bine de mâine încolo.

Christmas time

 Am avut un Crăciun (pe cât se poate de) plăcut, deşi cu un colindător în minus. Ne-am adunat cu toţii şi ne-am simţit bine împreună, rememorând întâmplări de mult uitate şi făcându-ne promisiuni pentru viitor. Chiar m-am simţit bine, liniştită şi înconjurată de calm, chiar dacă atmosfera n-a fost la fel de "de sărbătoare" ca altădată.

Alla l-a aşteptat cu nerăbdare pe Moşu', pândindu-l pe lângă şemineu. Până la urmă Moşul n-a intrat pe-acolo (s-o fi speriat de câţi eram) ci ne-a lăsat cadourile sub brăduţul improvizat. Nu ne-a ieşit întocmai figura cu filmatul Allei, am vrut s-o trimitem singură să găsească cadourile şi să fie filmată pe ascuns, însă n-a vrut să se despartă de noi, probabil emoţionată de posibila întâlnire :)

Momentul aşteptat întreaga seară:

Şi ca să nu fiu optimistă chiar din prima, mă întreb pentru câţi copii Moşul a venit aşa cum trebuie, cu bucurie şi dragoste, şi câţi şi-au primit cadourile cu un nod în gât, însoţite de "dacă erai cuminte mai primeai şi..." sau "altă dată ai grijă cum te porţi" sau "de data asta ai primit cadourile, dar fii atent/ă că altădată....". Mă întreb câţi adulţi ar accepta un cadou însoţit de enunţuri moralizatoare, care să le taie toată bucuria şi încântarea. Mă întreb cât de amar ar fi gustul care le-ar rămâne după o astfel de întâmplare şi mă mir cât le e de uşor aceloraşi adulţi să uite cât de pură e bucuria copiilor şi cât de mult ar trebui lăsaţi să o simtă aşa cum le stă lor bine, cu toată fiinţa lor mică. Ar trebui să ne învăţăm copiii să-l aştepte pe Moş cu dragoste, fără spaime şi fără fricile induse, că ar putea rămâne fără cadouri. E crud şi inuman să-i faci să aştepte cu drag o surpriză, pe care apoi să o condiţionezi de-a dreptul absurd. Haideţi să dăruim din toată inima, atunci când dăruim, fără să aşteptăm nimic altceva în schimb decât bucurie şi fericire. Ştiu sigur că astea o să le primim doar privind în ochişorii mici şi strălucitori.

Crăciun fericit!

Rezumat pascal

Al meu:
Vineri - prestat prăjituri. Asta in special, o nebunie! Clar îmi place din ce în ce mai mult să fac prăjituri din astea care nu-mi dau emoţii (gen oare creşte? oare stă crema în/pe ea? şi altele asemenea).

Sâmbătă - cochetat puţin cu ideea de a aduce casa într-o formă decentă. Renunţat repede, demoralizată. Dacă şi-aşa nu urma să stăm pe-acasă... După-masă plecat cu căţel, cu purcel la Coruia, pentru întâlnirea cu prima jumătate de familie extinsă. Văzut nepoţel drăguţ, care, wow! începe să spună chestii :) Vagi umbre de depresie, cauzate de oboseală, încordarea tipică ce apare invariabil când nu suntem acasă şi tre' să încerc să anticipez chestii pe care le-ar putea face Alla :) plus oboseală. Am mai zis?

Duminică - mers teoretic la biserică, practic în parcul de lângă. Prins virtual de cap din cauza mamelor disperate că-şi murdăresc odoarele hainele (ce oroare!) sau, culmea culmilor, că le adie vântul prin păr. Drept pentru care le îndesau căciuli şi alte accesorii pe cap, să fie, acolo. Pe Alla au apucat-o căldurile, aşa că şi-a dat jos haina. Adevărul e că oricum nu putea face foarte bine târâş cu haina pe ea, clar trebuia dată jos. Restul zilei - mâncat cu intermitenţe. Ca de sărbători :D Recunosc însă cu mândrie că anu' ăsta n-am făcut excese de nici un fel. Cum ar veni, aproape nici n-am simţit că-i sărbătoare :)

Luni - la drum din nou, spre Bistriţa de data asta, la întâlnirea cu cealaltă familie extinsă. Din nou mese şi petreceri, dar scurt, că marţi a început lumea să se împrăştie. Luni am reuşit şi eu să mănânc UN ou roşu. A recuperat însă Alla, care a degustat într-o veselie ouă de toate culorile şi mărimile.

Miercuri - casă, dulce casă! Cu o pauză de vreo oră pe drum, aproape de Baia Mare, din motive de rămas fără carburant :D. Până s-a dus Dragoş să aducă benzină, noi am făcut un picnic la marginea drumului, cum îi şade bine călătorului. În tot acest timp maşinile treceau pe drum liniştite, mai făcea lumea poze maşinii, da' n-a fost unu' să oprească. Să mă mir? Seara am reuşit să ajung şi la ora de tae-bo, cuminte de tot! Acum am oarece dureri musculare, dar mă aştept să scap de ele la ora de deseară :)

Al ei:
Mai agitată decât de obicei, parcă, şi mai puţin colaborativă. Dar ştiu de ce :(. Oboseala, drumurile, adulţii care aveau mereu câte ceva de făcut (din păcate de noi cam uită când ajungem la bunici/rude, altfel ne-am fi putut noi juca cu ea cum ar fi vrut), plus plasarea (nu neaparat voită) în rolul de "copilul mai mare" (aşa-mi displac categorisirile astea... de parca la un an sau la patru nu tot copii sunt; de parcă ar fi normal ca un copil să fie responsabil pentru alţii, orice vârstă ar avea). Relaţionarea ei cu Tudor (mai mic cu un an) a fost mult alfel decât eram obişnuită acasă - unde are, de asemenea, o parteneră de joacă cu un an mai mică. Prima întâlnire de data asta a avut loc la noi, deci pe teritoriul ei. L-a luat de mână, i-a oferit jucării, l-a atentionat că nu ştiu ce camion e foarte murdar (:D nu de la noi i se trage).

La Coruia însă, cu toată lumea pe cap, auzind din toate părţile lasă-l, nu face aia, nu face ailaltă, e apa lui, e farfuria lui, încet că doarme, nu vorbi tare, nu ţipa, nu pune mâna, lasă-i-o că-i a lui, dă-i şi lui treburile s-au cam schimbat. Drept pentru care numai jucăria din mâna lui T. era interesantă, iar jucăriile pe care le aranjase ea fix aşa trebuiau să rămână. Din păcate n-au avut ocazia să interacţioneze liber, aşa cum e Alla obişnuită, pentru că mereu exista cineva de pază. Acasă se mai întâmplă să fie pişcată/împinsă sau să se alieze cu prietena ei mai mare cu un an şi s-o mai bumbăcească pe cea mică, însă noi n-am intervenit decât rareori (in cazurile extreme :D); şi se pare că funcţionează aşa. Cred că sunt capabili singuri să-şi apere teritoriile şi să-şi găsească un loc comun (şi nu mă refer aici la bătaie!), trebuie doar să li se dea ocazia.

A avut loc şi-un incident soldat pentru Tudor cu buza spartă. Am tot povestit despre asta şi oricât i-am explicat ce şi cum s-a întâmplat, tot am rămas cu impresia că se crede oarecum responsabilă, probabil din cauza să fii atentă altă dată-urilor auzite. Bine-nţeles că a reuşit şi ea să facă rost de o barbă rănită, a sărit taman pe tăblia patului :((. La Bistriţa a avut şi-o noapte cu febră, probabil dată de toată agitaţia, că alte semne n-au fost.

Acuma începe să-şi reintre în ritm. Şi-a luat curtea în stăpânire şi ajută pe toată lumea, ca de obicei :)

Şi uite-aşa au trecut şi sărbătorile astea. Ne pregătim pentru Crăciun, da?
P.S. N-am făcut nici măcar o poză!

La multi ani!

La multi ani dragului meu! La multi ani, pentru ca stie sa rada si (cateodata) sa fie serios. Pentru ca reuseste, nu stiu cum, sa ma suporte zi de zi, cu bune, cu rele :) Pentru ca uneori reuseste sa ma faca sa pricep ca viata asta nu-i asa serioasa si lipsita de haz cum mi se pare mie. Pentru ca are suflet de copil, gata oricand sa porneasca intr-o noua aventura. Pentru ca are ochii veseli si mereu o gluma pe buze. Pentru ca o iubeste pe Alla mult-mult. Pentru ca-i place sa se joace. Pentru ca uneori e ca un copil mare. Pentru ca e ziua lui :) La multi ani, Dragos!
Deseara, pizza party :)

2009/2010

Am petrecut Revelionul cu prieteni, la un chef, nu acasa ca in ultimii doi ani. Desi nu credeam ca se poate inainte sa plece copila la facultate (if any :P). Si s-a putut, wow! Cu ea, care s-a distrat de minune pana pe la ora 1, cand a cerut la somn, cu maraielile de rigoare (cred si eu, era deja obosita bine). M-am simtit bine, am ras, am dansat (ia ghiciti cine a deschis dansul?) si am stat fix cat a trebuit ca sa nu ma simt prea obosita.
Declaram asadar deschis sezonul de petreceri cu Alla, ca vad ca se poate :)