Despre doule, in saptamana lor

Mi-am tot propus sa scriu despre experienta de la workshopul cu Michel Odent si Liliana Lammers de indata ce am ajuns acasa, insa cumva n-am reusit. Intai am asteptat sa mi se sedimenteze bine cele patru zile extrem de intense si emotionante, apoi mi s-a parut ca oricum n-as fi reusit sa gasesc cuvintele potrivite pentru a transmite exact ceea ce as fi dorit. 

Dar astazi, in ultima zi din Saptamana Doulelor, trebuie sa scriu cate ceva (mai ales ca m-a provocat si draga de Diana). Oricat de cheesy ar suna, toamna trecuta am trecut printr-o experienta intensa, de genul celor care te zguduie si te fac sa te gandesti la ce esti si ce ti-ai dori sa fii si sa faci. Eu vreau sa fiu (si) doula.

Cand am intalnit prima data cuvantul "doula" am priceput ca este ceva legat de nastere, dar cum nu ma preocupa deloc subiectul, am trecut peste, pastrand informatia bine ascunsa intr-un coltisor al creierului. Dupa nastere am inteles mult mai bine despre ce este vorba. De fapt nu, nu dupa nastere, ci la cativa ani dupa nastere, cand mi-am dat seama cum a fost si cum (mai bine) ar fi putut sa fie.

N-am avut parte de o doula (daca nu-l punem la socoteala pe Dragos, care pana la urma tocmai rolul asta l-a cam jucat, chiar daca nu stia), atunci nici nu stiam ca se poate (teoretic, habar n-am daca spitalul ar fi permis, sper insa ca permite macar de-acum incolo) si nici nu cunosteam pe nimeni care sa practice aceasta meserie. Acum ma pot lauda, cunosc doule tot una si una :).

Am aflat ulterior ce importanta joaca prezenta unei astfel de persoane in "rezultatul" unei nasteri, ce diferente poate sa faca mai ales in cazul mamicilor care dau nastere primului copil si pentru care totul este nou, emotionant, zguduitor, intens, mamici care sunt cu atat mai vulnerabile la "tratamentele" rutiniere si pe alocuri dezumanizante care se practica in spitale (fie ele private sau de stat).

Posibilitate de a alege sa fii insotita la nastere de o doula ar trebui sa fie accesibila oricarei viitoare mamici. Prezenta unei astfel de persoane intr-un spital ar trebui nu doar tolerata, ci incurajata, sustinuta de personalul medical, pentru ca, pana la urma, si lor le este mai usor cand au de-a face cu mamici calme, care stiu ce li se intampla, care au incredere in ele si-n trupurile lor perfect create pentru a creste si a naste bebelusi.

Orice viitori parinti ar trebui sa stie ca prezenta unei doula alaturi de ei in timpul travaliului, nasterii si eventual al primelor zile post-partum are rolul de-a reduce anxietatea, de-a face mama sa se simta in siguranta, de-a crea si mentine o atmosfera calma, ferita de adrenalina, hormon ce poate interfera foarte usor cu procesul fiziologic al nasterii. Ce ar trebuie de asemenea sa stie este ca doula nu este nici medic, nici moasa, nu poate participa activ la nastere. Ea este acolo in primul rand pentru mama, pentru a o proteja (emotional si uneori fizic) si a o reasigura ca poate da nastere, ca este suficient de puternica si de pregatita.

Fara a avea nevoie de studii speciale, doula este o femeie (de cele mai multe ori mama si ea) cu un mare respect pentru procesul nasterii, care stie cat de important este pentru o viitoare mamica sa se simta in siguranta, neobservata, inteleasa si acceptata cu toate "manifestarile" pe care le pot provoca emotiile si efortul nasterii.

Sigur ca se poate naste si fara doula. Sigur ca se poate naste in continuare ca pe banda rulanta, fara ca personalul medical sa cunoasca nimic despre mama, uneori nici macar numele. Sigur ca pentru medici, moase si asistente asta este aspectul cel mai putin important al "problemei" - ei sunt acolo pentru a se asigura de rezultatul fizic pozitiv al intregului proces. Se uita insa ca rezultatul emotional are o importanta la fel de mare, pentru mama nasterea ei este unica, nu este doar una dintre zecile de nasteri ce au loc intr-o zi in spital. Personalul medical uita nasterea aproape imediat (daca nu este una "cu probleme") insa femeia o tine minte pentru toata viata, indiferent cat de minunata sau ingrozitoare a fost. Si-atunci nu este de dorit sa incercam sa facem tot ce putem pentru ca amintirea aceasta sa fie una pozitiva, de care mama sa pomeneasca cu drag si mandrie?

Odata ce am pornit cu Alla pe drumul intarcarii mi-am dat seama ca mi-as dori sa pastrez inca in amintire momentele prin care am trecut si ca mi-ar placea foarte mult sa ajut si alte mamici sa treaca peste barierele sociale si peste cele pe care ni le punem singuri si sa asculte cu mai mare atentie ce au copiii lor sa le spuna. Am inceput formarea ca educator prenatal Lamaze (vine examenul in curaaaand!) anul trecut si-am avut deja prilejul sa lucrez cu cateva cupluri de parinti. De cand insa am participat la workshopul de asta toamna, mi-am dat seama ca vreau mai mult de atat; nu ajunge sa ofer doar informatii, vreau sa ofer sprijin, incredere, ajutor daca e nevoie. Vreau sa fiu si doula, vreau ca mamicile sa stie ce anume le poate ajuta in timpul travaliului si nasterii, vreau sa fiu alaturi de ele si sa praticip, din nou si din nou, la miracolul pe care-l reprezinta fiecare nastere in parte.

Biciclim, biciclim

Ieri, într-o frumoasă zi de primăvară nu mai rece de minus 4 grade Celsius, ne-am îmbrăcat bine, am verificat bicicletele (unii dintre noi :P) şi-am pornit într-o plimbare lejeră de 37 de km. O nimica toată, aţi zice, dacă n-aţi şti ce sedentară-s eu, mai ales sub 20-22 de grade.

Primii cîţiva kilometri, până la ieşirea din oraş, au trecut relativ uşor; apoi am început să urcăm Dealul Groşilor (pentru cunoscători), cu ditamai panta, unde acum câţiva ani, la primul drum cu broscuţa proaspăt achiziţionată, maşina n-a mai vrut să colaboreze şi-a pornit la vale, cu spatele. Deşi cu vreo două opriri, am reuşit să mă ţin vitejeşte pe bicicletă şi-am ajuns în vârful pantei, unde ne-am făcut câteva fotografii doveditoare, că nu-i ceva ce se întâmplă în fiecare zi (şi nici în viitorul foarte apropiat, ar zice fundul meu, dacă l-ar întreba cineva).

Următoarea porţiune de drum a fost o coborâre lejeră unde am testat frânele şi-am avut grijă să-mi ţin picioarele pe pedale. Frumos, plăcut, singurele gânduri mai puţin senine erau legate de drumul înapoi (că de dus te duci, da' mai trebuie să te şi întorci...).

Am mai avut apoi câţiva kilometri de drum drept, cu o pantă chiar la final, şi iată-ne ajunşi la Coruia, la bunici, unde i-am făcut Allei surpriza de a apărea pe neanunţate :). După o pauză de 3-4 ore (şi-o masă gustoasă, pentru reîncărcarea bateriilor) am pornit spre casă. Pe alt drum, pentru că n-aş mai fi urcat pantele de pe drumul pe care veniserăm. În varianta de-acum urma să avem o singură pantă, serioasă, ce-i drept, dar una :D.

Am mers destul de susţinut, cu puţine opriri (majoritatea pentru suflat nasurile). Mărturisesc că, la urcare am făcut vreo 30-40 de metri pe lângă bicicletă; de, e greu la deal cu boii bicicleta de oraş, cu puţine viteze ajutătoare!

Dar am reuşit! Am ajuns acasă întregi, cu dureri de mâini/picioare/fund, după caz, un pic obosiţi, dar vii şi nevătămaţi :). După-masa am petrecut-o cu prieteni şi jocuri faine şi puţin după apus am iesit la vânătoare de comete, din păcate fără succes, iluminatul public şi norii n-au ţinut cu noi, dar ne-am consolat la gândul că n-o să ratăm cometa din noiembrie, care se va vedea şi ziua.