Paternitatea termenului „tango” este de asemenea neclară. Există teorii care susţin că termenul provine de la stilul de muzică cântat în acele vremuri în Spania, deşi tangoul, aşa cum îl ştim astăzi, are puţine asemănări cu genul muzical din care se presupune că provine. Alte teorii vorbesc de influenţa populaţiei de origine africană din Buenos Aires, termenul de „tango” făcând referire la tobele (tambor) folosite de dansatorii şi cântăreţii africani.
Nu se ştie prea multe nici despre originea tangoului ca dans. Nu cu foarte mult timp în urmă, dansul presupunea o coregrafie atentă, cuplurile atingându-se doar la nivelul mâinilor. La începutul secolului 19 în Europa valsul a început să se răspândească tot mai mult, urmat apoi de polcă – ambele dansuri revoluţionare la acea vreme, deoarece presupuneau o intimitatea nemaiîntâlnită până atunci între un bărbat şi o femeie în timpul dansului. Este posibil ca valul masiv de imigranţi europeni din Buenos Aires să fi adus cu ei această nouă modă. Ceea ce deosebea însă tangoul de vals şi polca era improvizaţia, lipsa unor secvenţe fixe de paşi care conduceau dansul până la sfârşit.
Cei mai mulţi istoriografi ai tangoului par să fie de acord că acest stil de dans a apărut în cadrul păturilor sărace ale Buenos Airesului. Se vorbeşte chiar de naşterea tangoului în bordeluri, deşi ar putea fi mai degrabă vorba de o răspândire a acestui dans ŞI în bordeluri, nu exclusiv acolo. Probabil bordelurile au fost locurile în care membrii clasei de mijloc şi ai clasei superioare a Buenos Airesului au venit în contact cu tangoul la început.
În acele vremuri populaţia Buenos Airesului era majoritar masculină, ceea ce făcea din prostituţie o afacere de succes. Proprietarii bordelurilor au început să angajeze cântăreţi de tango care să întreţină clienţii ce-şi aşteptau rândul. Probabil că în timp ce aşteptau, bărbaţii-şi exersau mişcările de dans – de aceea se spune că la începuturi tangoul era dansat de către doi bărbaţi. Un alt efect al numărului scăzut de femei a fost concurenţa acerbă dintre băbaţi. Unul dintre puţinele moduri în care bărbaţii se puteau apropia de femei era prin dans, ori pentru aceasta trebuiau să fie cei mai buni, să se asigure că femeile îi vor prefera altora.
Tangoul a luat amploare în cadrul cartierelor sărace, unde populaţia locuia în conventillos, case tip vagon în care puteai întâlni oameni din toate colţurile lumii. Bărbaţii purtau adevărate „bătălii” în paşi de dans, pentru a se asigura că femeile vor dori să danseze în continuare cu ei. Nu conta atât de mult tehnica şi figurile spectaculoase cât faptul de a face femeia pe care o ţineau în braţe să se simtă specială, să se simtă bine dansând, astfel încât să nu-i refuze data viitoare. Din cartierele sărace şi din bordeluri tangoul a ajuns încet la clasele superioare, unde era prezentat în forma sa simplificată, „decentă”, pentru că era adesea dansat în familie.
La începutul secolului 20 tangoul a ajuns în Europa, probabil prin intermediul tinerilor de familie bună trimişi la studii. 1913 a fost anul tangoului peste tot în Europa. Se organizau ceaiuri dansante, femeile au început să-şi adapteze îmbrăcămintea astfel încât să poată dansa libere de constrângeri, comerţul cu articole legate de tango (pantofi, ciorapi, rochii, pălării) a devenit înfloritor. Abia după succesul tangoului în Europa (şi mai cu seamă în Paris) acest dans a fost cu adevărat acceptat de clasa superioară a Buenos Airesului. Îşi pierde însă puţin semnificaţia iniţială, aceea de a transpune în dans întreaga viaţă a dansatorului. “Un porteño care dansează un tango o face ca o meditaţie asupra propriului destin, sau pentru a exprima gânduri, de regulă nu optimiste, referitoare la condiţia umană în general” (Ernesto Sabato).
Evoluţia tangoului nu a fost una lină ci, dimpotrivă, plină de suişuri şi coborâşuri. Epoca de tinereţe a tangoului a durat până prin anii 1920, când acest dans a fost „importat” de lumea bună a Argentinei. Deşi interzis atât de Papă cât şi de Kaizerul Wilhelm I, tangoul supravieţuieşte şi se dezvoltă în continuare, mai cu seamă în timpul Primului Război Mondial, când lumea avea nevoie de ceva care să-i distragă atenţia de la ororile războiului. Urmează etapa de mijloc, până în anii 40, muzica de tango devenind un fenomen de masă, rafinând şi diversificând gustul publicului. Între anii 1940 şi 1950 tangoul a cunoscut perioada sa de glorie. Peste tot se cânta şi dansa tango, cele mai populare cântece erau înregistrate pe vinil, în baruri şi cafenele orchestrele cântau la cererea clienţilor cântecele lor favorite. În anii 50 însă lovitura de stat care l-a înlăturat pe generalul Péron a adus schimbări majore şi pentru tango. Noul guvern militar nu aprecia tangoul, nu dansa tango şi respingea tot ce fusese aprobat şi popular în timpul lui Péron. Paranoia guvernanţilor a dus la interzicerea tangoului, pentru că, în mintea lor, singurul scop al oamenilor care se strângeau în grupuri mari nu era dansul, ci înlăturarea guvernului prin uneltiri politice. Epoca neagră a tangoului a durat până în 1983, timp în care foarte puţini oameni mai învăţau să danseze tango. Dansul nu a dispărut, însă a intrat într-un con de umbră, încercând să se strecoare pe lângă legile rigide şi aberante. Căderea juntei militare la începutul anilor 80 a dus la renaşterea acestui stil. Problema era însă că puţini mai ştiau să danseze. Treptat însă cei care dansaseră tango în timpul Epocii de Aur au început să iasă din umbră şi să „predea” tangoul tinerei generaţii. Au început să apară diferite stiluri de tango, acesta ducând uneori la neînţelegeri majore între adepţii diferitelor tipuri de dans.
Istoria tangoului ca dans nu poate fi separată de istoria tangoului cântat. La începuturi tangoul se dansa pe muzică live, în cartierele sărace şi cafenelele de la periferie de la sfârşitul secolului 19 nu se găseau discuri. Oamenii profitau de muzică acolo unde o întâlneau. Nu era neobişnuit să vezi oameni dansând la colţ de stradă ori în faţa cafenelelor. Repertoriul era destul de restrâns şi interpreţii cântau în general despre lucrurile cunoscute lor, despre viaţă aşa cum o vedeau ei. Odată cu apariţia partiturilor şi înregistrărilor, situaţia se schimbă, tangourile ajung mai repede la public. Unul dintre primele tangouri celebre, El Choclo, este scris în 1905 de către Villoldo, unul dintre primii artişti de început despre care se ştie câte ceva. Puţin după aceea pe scena tangoului este introdus bandoneonul, instrumentul specific acestui gen muzical, probabil adus din Germania. În 1912 îşi începe cariera muzical Carlos Gardel, El Rey del tango, Regele, care a schimbat perspectiva asupra tangoului. În scurta sa cariera a înregistrat peste 500 de melodii şi a jucat în câteva filme. În 1917 înregistrează unul dintre cele mai cunoscute tangouri, La Cumparsita, melodie pe care se dansează şi astăzi, de obicei la sfîrşitul unei milonga (petrecere), cu o persoană specială. În anii 30 tangoul capătă accente dramatice, sentimentale, odată cu ascensiunea lui Enrique Santos Discépolo. Epoca de Aur a adus o adevărată explozie a tangoului cântat; în această perioadă s-au remarcat compozitori şi interpreţi precum Anibal Troilo, Carlos Di Sarli, Miguel Caló, Lucio Demare, Alfredo De Angelis sau Osvaldo Pugliese. Odată cu intrarea tangoului în conul de umbră impus de junta militară, noi genuri muzicale au început să prindă teren în Argentina - precum rock and roll-ul şi jazz –ul. În anii 50 un tânăr bandoneonist, Astor Piazzolla (aici o înregistrare a unui concert) a adăugat elemente de jazz tangoului, creînd ceea ce se cheamă nuevo tango. Primit la început cu neîncredere, acest stil a ajuns totuşi să cunoască o mare dezvoltare, Piazzolla devenind celebru – cine nu ştie Libertango? Lucrările lui Piazzolla sunt interpretate astăzi de mari muzicieni din zona jazz-ului – precum Richard Galliano (aici un concert) sau Al Di Meola. Tangoul se cântă şi astăzi, există trupe care-l ţin în viaţă şi-l duc mai departe, precum Gotan Project sau Otros Aires (pe care-i puteţi de altfel vedea sâmbătă la Cluj!).
De-a lungul timpului tangoul a apărut în numeroase filme (unele dedicate în exclusivitate acestui stil de dans/muzică, altele pigmentând doar povestea cu ajutorul tangoului), ceea ce dovedeşte că tangoul era deja un fenomen. Absolut aleatoriu:
Mr. and Mrs. Smith
Easy virtue
Scent of a woman
Take the lead
Shall we dance?
Je ne suis pas la pour etre aime
Moulin rouge
Some like it hot
Chicago
Frida
Pirates of the Carribean
Love and other disasters
Upside down
Never say never again
It takes two to tango
Tango
Four horsemen of the apocalypse
True lies
Assassination tango
Adams family
Rent
Step up 3D
Mack the knife
Death on the Nile
Underground
Indochine
Captain's Corelli mandolin
Soldaat van Oranje
The City Hall
Purple house
Sara
Schindler's list
Asăzi tangoul este mai mult decât doar muzică sau doar dans. Dacă nu trăieşti tangoul, dacă nu-l înţelegi, probabil nu-l vei putea dansa. Dacă nu eşti gata să te „predai” muzicii, ritmului, propriului tău trup, dacă nu eşti pregătit să te deschizi, să-l laşi pe cel cu care dansezi să între în lumea ta pentru cele două-zece-treizeci de minute de dans, nu vei reuşi să simţi cu adevărat tangoul. În cadrul cursurilor de dans de societate se pune mare accent pe poziţii - fiecare dans începe cu poziţia standard. Tangoul argentinian, adevăratul tango, care nu e cel văzut la concursuri, începe cu o îmbrăţişare. Nu spune asta tot? Este vorba despre apropiere, despre a simţi muzica împreună, de a merge împreună spre ceva, nu de a ajunge la o destinaţie. Pentru unii tangoul poate fi terapie – suntem atât de setaţi pe noi înşine astăzi încât nu e mereu uşor să învăţăm să ne deschidem. Tangoul ajută (şi la asta). Petrecerile unde se dansează tango, milongas, sunt adevărate evenimente unde atât femeile cât şi bărbaţii dau ce-i mai bun din ei – începând cu felul în care sunt îmbrăcaţi şi aranjaţi până la maniere şi la implicarea totală în dans. Deşi pare că vorbesc despre altă lume, nu-i aşa. Tangoul e printre noi, poate chiar în noi, trebuie doar să-i deschidem uşile sufletelor.
Shall we tango?
