Cinci petreceri şi-un examen

Cam ăsta ar fi fost programul meu în aceste zile, dacă azi n-aş fi aflat ca examenul n-o să mai fie marţi, aşa cum era stabilit, ci abia în 6 octombrie. Petrecerile nu se anulează şi nici nu se amână :D.

Am început seria ieri, cu ziua Allei. Continuăm azi cu ziua maică-mii (la mulţi ani!) şi dacă tot mergem la Bistriţa mai serbăm copilul o dată şi acolo. Mâine ne aşteaptă o nuntă, iar duminică şi luni zilele prietenelor Allei. Să petrecem, deci! Până-n 6 sigur îmi revin şi apuc să şi citesc ceva. Nu c-ar fi cazul, la ce curs jenant a fost.

Mă bucur că azi plecăm din Baia Mare, tocmai la timp să scăpăm de nebunie. Azi erau deja blocate câteva străzi (evident că alea pe care aveam eu drum cu maşina) şi a început aglomeraţia specifică. Cum castane nu prea sunt anul ăsta, n-am de ce să regret că lipsim. Expo Flora ar fi fost interesantă, dar cum Alla şi-a redescoperit pasiunea pentru flori mi-e că aş fi avut de alergat după ea, oprind-o din făcut CTC-ul aranjamentelor florale, aşa că mai bine fără.

Să ne-auzim deci cu bine!

4!

Cu patru ani în urmă, azi eram la spital, acomodându-mă cu o bucăţică mică (bine, nu chiar atât de mică :) ) de om.


Astăzi mă uit la ea şi nu-mi vine să cred cât e de mare.

Azi am sărbătorit-o cu prieteni mari şi mici, cu veselie şi bucurie. A fost un an în care a participat cu mare plăcere la pregătirile pentru musafiri, ne-a ajutat la aproape tot, draga de ea.
A fost anul în care a cerut flori de ziua ei. Şi a primit, multe şi frumoase, şi chiar s-a bucurat de ele.
Am avut o zi bună. A început cu un pui mic care a împlinit patru ani dormind.

Apoi s-a trezit şi s-a bucurat de primele cadouri.

M-a ajutat la bucătărit şi pe urmă s-a pregătit să-şi întâmpine prietenii.

Dupa care a urmat joaca. Cu mulţi decibeli :D

La multi ani, Alla draga!

Într-adevăr pentru copii?

Azi am ieşit în parc şi spre după-masă am zis că ar trebui să testez "evenimentul" ăsta (vorba ceea, dacă l-am promovat, să-l şi încerc). Am rămas cu un gust tare amar, cam la fel cum a fost de ziua copilului, când am făcut prima dată greşeala de-a participa la un aşa-zis eveniment pentru copii la mall.

Mult-afişatul eveniment din weekendul ăsta s-a desfăşurat cam aşa: am ajuns pe la 4 jumate în Gold Plaza, am stat până pe la 6 si-un sfert la cele două cozi, pentru baloane şi face painting, ne-am dat de două ori cu scările rulante şi am venit acasă.

Nu-i vorbă, Alla s-a simţit bine, a dansat şi s-a zbânţuit. E încă mică, lumea ei e încă frumoasă şi sper să rămână aşa pentru cât mai mult timp. Pentru ăştia mai mari e un pic mai trist. Pentru mine a fost o experienţă aproape umilitoare, şi n-aş fi stat acolo pentru nimic în lume dacă n-ar fi fost vorba de Alla. La baloane am rezolvat repede, în schimb la face painting...povestea e cu totul alta. Clovnul-pictor era aşezat într-un dreptunghi delimitat de benzi din acelea pentru ghidat cozile la aeroport ori bănci. În jurul dreptunghiului era "coada", respectiv o îngrămădeală lipsită de orice regulă. Cel puţin pentru o parte dintre cei care se înghesuiau cât mai în faţă - şi acum o să sune rău, însă majoritatea erau de etnie, ca să folosesc un eufemism, şi mulţi dintre ei erau îndesaţi în faţă de către aparţinătorii adulţi.

Lăsând asta la o parte, pentru că stilul ăsta de comportament de coadă le/ne este caracteristic în majoritatea cazurilor, am fost extrem de supărată/jignită/întristată de comportamentul animatorilor de-acolo şi al organizatorilor. Dar să detaliez. De fapt despre pictor n-am multe de zis, el picta la foc automat, cât de repde se putea, şi-şi făcea treaba fain. Clovniţa responsabilă de baloane a modelat cam pentru toată lumea (deşi extrem de plictisită şi fără chef de viaţă; înţeleg că stătea de-o vreme acolo, însă nu cred s-o fi forţat nimeni să se implice în domeniul ăsta, să lucreze cu copiii). Într-o vreme, când stăteam deja de aproape o oră jumate la coadă la face painting, timp în care au intrat cel puţin zece copii (ori împinşi de mămici şi bunici, ori aproape-adolescenţi care se descurcă şi singuri cu împinsul) peste rând, clovniţa s-a sesizat că debandada trebuie rânduită puţin şi-a dat milităria jos din pod. Adică a început să ţipe la copii şi la părinţi, să facă ordine şi să dirijeze succesiunea doritorilor de decorare. Lucru lăudabil în sine, însă maniera şi momentul au lăsat mult, mult de dorit. I-a aranjat pe copii în rând şi-a început să-i bage la pictat în ordinea vârstei, ceea ce i-a făcut pe unii cărora aproape le venise rândul, după zeci de minute de stat aiurea-n tramvai la coadă, să dea înapoi destul de mult. Aici norocul nostru a fost că Alla are "aproape 4 ani", după cum declară cu mândrie chiar ea, aşa că i-a venit rândul destul de repede. Mi-a fost însă milă de cei mai măricei care au stat cuminţi la rând, uitându-se neputincioşi cum alţii le intră în faţă. Atâta lipsă de consideraţie faţă de copii din partea cuiva care cică lucreaza cu/pentru copii n-am mai văzut de mult. Se vede că respectiva domnişorică nu are copii (şi sper să nici n-aibă foarte curând) şi face meseria asta pentru că probabil alta n-a găsit. Trist.

Dincolo de cele de mai sus, sunt şi mai supărată pe organizatori. Afişul suna foarte bine, şi-mi şi închipuiam tot felul de activităţi antrenante pentru copii. Da, da' ar trebui să fie şi cine să le animeze...că doi oameni la câteva zeci (?) de copii, timp de 4 ore sună mai degrabă a bătaie de joc. Ba, pardon, mai era un domn cu laptopul care punea muzică, ăla o fi fost momentul de dans, karaoke şi multă voie bună. Cât despre atelierul "Săculeţul de creioane al lui Pluş", acesta a constat într-o mână de markere şi carioci împrăştiate pe scenă, cu care nu ştiu ce exact se făcea. In teorie evenimentele astea sună bine şi frumos, însă ca să şi aibă efectul scontat, să facă omuleţii (şi părinţii lor, care rămân pe urmă la cumpărături, că doar ăsta e adevăratul motiv, nu?) pentru care cică se organizează să se simtă bine, trebuie ceva mai multă implicare decât un afiş frumos colorat şi muzica dată tare.

În weekendul cu ziua copilului lucrurile s-au desfăsurat cam la fel, multă înghesuială şi lipsă de consideraţie şi chef din partea animatorilor (aceiaşi, dacă nu mă însel). E oare atât de greu pentru organizatori să mai pună câteva benzi de-alea şi să ghideze rândul? E un minim de efort, cu rezultate probabil destul de mari. Da' no, nu-i mai bine fără bătaie de cap? Că gloata vine oricum... o vreme. Mai puţin io, nu mă mai duc nici tăiată la "evenimente" de-astea. M-am convins ce înseamnă de fapt, merci şi la revedere.

A job, a job! My kingdom for a job!

Cam aşa am început eu să strig cu vreun an jumate în urmă, când găsirea unei slujbe a devenit din ce în ce mai stringentă, din motive de supravieţuire, nu de altceva. O foarte lungă bucată de timp am strigat în zadar, Baia Mare nu e tocmai un paradis din punctul de vedere al locurilor de muncă. Nici măcar n-aveam pretenţia să găsesc ceva în domeniul resurselor umane, aşa că am mers la interviuri pentru tot felul de slujbe, însă nu s-a concretizat nimic.

În primăvară m-am înscris la cursuri de calificare şi perfecţionare la AJOFM, măcar să profit de statutul de şomer şi să mă mai instruiesc pe ici pe colo. Astfel am devenit eu administrator de pensiune turistică (pe diplomă, măcar) şi am ajuns să lucrez timp de aproape trei luni într-o pensiune de aici din oraş. Nu zic, munca a fost interesantă, cu totul altceva decât eram eu obişnuită, am cunoscut oameni faini, am râs muuuult, mai mult decât râsesem în anul de dinainte; cumva am reuşit să mai dau la o parte din stresul acumulat şi să las lucrurile să curgă în voia lor.

După o vacanţă de câteva zile la Azuga (ce fain a fost!) urma să mă angajez la pensiunea respectivă full time (de fapt foarte full time, în alimentaţie publică şi servicii 8 ore/zi ţin de domeniul science-fictionului :D). Spre marea mea fericire şi uşurare, cu puţin înainte de a pleca în mini-vacanţă am primit o propunere de colaborare care mi se potrivea ca o mănuşă. Urma să lucrez de acasă, part-time, făcând ceva interesant, în plus. Şi uite-aşa mi-am găsit dream-jobul. În Oraşul copiilor, ca să nu-mi ies din mână :P.

Munca e... interesantă. Nu prea lasă loc de plictiseală, pentru că se schimbă, nu fac acelaşi lucru în fiecare zi. Mă ţine cumva în priză. În ultimele câteva săptămâni am fost ocupaţi cu re-designul, o să fie foarte fain când o să fie gata (soon, I hope), o să vină cu schimbări în mai multe direcţii.  Şi o să vă povestesc atunci mai multe. Între timp, dacă staţi in Bucureşti/Cluj/Baia Mare/Braşov/Timişoara/Iaşi/Constanţa/Craiova/Galaţi navigaţi în voie. Primim cu drag sugestii, completări, idei.

Curăţenie de toamnă

Azi ar fi trebuit să tăiem lemne şi să ne pregătim pentru iarnă. Ceea ce am şi făcut pentru vreo două ore, când, vai, s-a prea încins drujba. Şi s-a prea tocit lanţul, mai bine ne oprim.

Ca să nu mă apuc de adevărata curăţenie, în casă (au!), m-am hărnicit şi am mai dat cu mătura prin blog.

Am mai adăugat categorii (una pentru blogurile sub cheie; la unele am acces, la unele aştept acces, la altele încă nu m-am dumirit cui cer acces, aşa că deocamdată le las aşa, până mă mai luminez. Cealaltă e lista de bloguri inactive. Aici am trecut blogurile în care nu s-a mai scris de 10-11-12 şi mai multe luni, dar care mie mi-au plăcut şi care au informaţii interesante. Merită să daţi un ochi şi pe-acolo când aveţi timp).

Am adăugat bloguri la listele deja existente, bloguri pe care le urmăresc de-o vreme dar niciodată nu s-a ivit momentul potrivit să le pun în blogroll. Acum sunt (şi sper că le-am pus pe toate! dar dacă îmi dau seama pe parcurs că am uitat ceva, remediez. Că deja treaba multă e gata :) ).

Unele bloguri au fost mutate dintr-o categorie în alta (cred că cele mai multe de la părinteşti la viaţa sănătoasă - aka verde), pentru că mi s-a părut că se potrivesc mai bine acolo.

Am schimbat şi denumirile unor categorii. Urmează să mai adaug una-alta, dar în mare am făcut ce-mi propusesem. De-acum spor la citit, timp liber berechet şi zi de măcar 50 de ore îmi urez.

Bucătăresele

Îmi place să gătesc. Mă relaxează, în timp ce tai un morcov, o chestie mă pot gândi la ale mele fără să-mi scadă concentrarea. Bine, de patru ani încoace nu mai gătesc la fel ca înainte. În primul rând nu mai e timp pentru cine ştie ce reţete elaborate, care cer precizie si cantităţi cântărite la gram. Acum merg mai degrabă reţete care nu suferă dacă în timpul preparării mai strâng de pe jos o jucărie, dacă mai ies în curte să văd un desen, o frunză, o râmă.

Totuşi, lucrurile s-ar putea schimba în curând, am din ce în ce mai des un ajutor de nădejde la bucătăreală, aşa că s-ar putea să revin (revenim) la bucatele elaborate şi dichisite.

Deja de pe la un an şi-n pic a început să se dovedească de mare ajtor în bucătărie.

De când am început diversificarea Allei am acordat o atenţie sporită alimentaţiei. Trebuie să recunosc că schemele complicate de diversificare, cu grame crescute progresiv in fiecare zi m-au lăsat rece. La fel diversele reţete, care de care mai fanteziste (şi mai nemâncabile, fie vorba între noi). Mi se pare că e destul de greu să găseşti reţete pentru bebeluşi care: a) să nu necesite transformarea bucătăriei în laborator, lucru care poate lăsa o mamă fără suflare destul de repede, mai ales că mamele sunt deseori sfâşiate între dorinţa de a face lucrurile ca la carte (mda, problema e să găseşti fix cartea :D) şi nevoia de a rămâne cu nervii întregi destul de mult cât să se poată bucură de fiecare etapă prin care trece bebeluşul şi be) să nu cuprindă informaţii neactualizate de la 1900, când pruncii puteau mânca liniştiţi şi sarmale, şi cârnaţi, şi de toate, că doar uite ce bine a crescut şi X cu....


Dar să revenim la oile din bucătăria noastră. Am pregătit împreună cu Alla nişte mâncăruri gustoase, uşor de preparat, potrivite pentru copiii peste doi ani. După ce ne-am consfătuit îndelung, am decis că putem împărtăşi reţetele :P.

Pentru început, vă propunem o salată marocană. Eu am descoperit-o în Maroc acum vreo 10 ani, mi-a plăcut extrem de mult, şi am reluat-o ocazional. Probabil că între timp am mai schimbat ingredientele, atunci nu m-am gândit să le notez exact, dar oricum bucătăria presupune (cel puţin în cazul nostru) o doză mare de creativitate.

Ingredientele sunt simple (şi aproximative :P): cartofi şi sfecla roşie fierte, castraveţi, salata verde, roşii, orez fiert şi unul-două sosuri. Noi le-am făcut din iaurt, unul cu puţin usturoi si mărar, celălalt cu puţină brânză (de vacă, de burduf, ce este pe lângă casă) şi câteva picături de suc de sfeclă (o mâncare roz nu poate fi niciodată refuzată, nu-i aşa?).

Unii ar putea să se sature lejer cu salata asta. Pentru ceilalţi, care ar mai gusta ceva, avem o mâncare uşoară de vară, cu păstăi şi usturoi. Ingredientele sunt din nou simple şi puţine: păstăi, usturoi, roşii, puţină sare, ulei şi la sfârşit ceva frunze verzi, pentru culoare şi aromă - noi am folosit frunze de ţelină.

Doi-trei căţei de usturoi se înăbuşă într-o lingură (generoasă) de ulei; se scot şi se înlocuiesc cu păstăile, curăţate şi spălate bine. Se fierb în puţină apă până se înmoaie, apoi se adaugă sarea, eventual ceva legume de sezon - un morcov, un pătrunjel), roşiile tăiate cuburi şi se mai dau câteva clocote. La sfârşit se adaugă usturoiul felii. Se serveşte cu încredere, e foarte gustoasă.

Pentru desert (deşi ar putea constitui o masă în sine, şi recomandăm asta) am pregătit o plăcintă cu pere. Buuuună, e o reţetă pe care o tot reiau (merge de minune cu mere) de când avea Alla cam un an. Pentru că-i cu fructe destul de dulci, nu adaug niciodată zahăr, ceea ce o face o alegere deosebit de bună pentru copii.
Avem nevoie de făină (cam 300 de grame), o jumătate de pachet de unt, puţină sare, 5 linguri de ulei (nu de măsline, am încercat o dată şi a ieşit tare!) şi 8 linguri de apă foarte rece. Se amestecă toate până rezultă un aluat fraged, care se va odihni puţin la frigider cât timp curătaţi şi pregătiţi perele. Noi le-am feliat şi le-am stropit cu scorţisoară, coaja nu ne deranjează deloc :).

Aluatul se împarte în două - o parte cam de două ori cât cealaltă. Bucata mai mare se întinde pe fundul şi pereţii formei. Se aşează frumos perele (sau merele) şi se acoperă cu cealaltă parte de aluat. Se înţeapă pe ici pe colo cu furculiţa şi se bagă-n cuptorul încins cam la 180 de grade pentru jumătate e oră (sau până când se rumeneşte un pic deasupra şi se desprinde de pereţii formei. Se lasă la răcit şi se papă cu poftă.

Îmi pare bine că-i place şi ei să experimenteze în bucătărie (ok, îmi pare mai puţin bine când îmi ia ingredientele de sub nas şi începe să-şi facă prăjiturile ei :P). Dar e fain să ai cu cine încerca diverse variante. Deja ne putem sfătui împreună, e tare drăgălasă când se implică. O s-o provoc în curând la o nouă reţetă - poate salata de somon cu avocado, pentru că-mi plac salatele foarte mult (iar ei îi place avocado foarte mult; cu somonul mai vedem :) ).

Salut, Adi!

Pe Adi Ciupei l-am cunoscut acum vreo 7-8 ani, era de Sărbătoarea Castanelor şi ne-am întâlnit în faţa cofetăriei Maramureş. Îl mai văzusem înainte în câteva fotografii de-ale lui Dragoş, singurele pe care le avea din armată - cu ei doi jucându-se cu nişte câini. Ştiam din poveşti că Adi fusese singurul om normal pe care a avut norocul să-l aibă alături în Motru, în cele câteva luni petrecute acolo, singurul cu care putea povesti despre muzică, despre cărţi, despre lucruri frumoase care să-i mai facă să uite de faptul că-s departe de casă, printre oameni mici, cu ochelari de cal.

Era spre seară când ne-am întâlnit, dar primul lucru pe care l-am văzut la el au fost ochii - mari, albaştri si foarte foarte luminoşi şi plini de viaţă. Recunosc că mi s-a părut un pic prea... exaltat, să spunem, părea prea încântat că ne întâlnim, ne privea prea insistent, ne zâmbea prea mult. Aveam să-mi dau seama mai târziu că aşa era el, privea viaţa-n faţă plin de optimism, cu mult drag de lume, şi bucuria din ochii lui era de fiecare dată sinceră. Am simţit atunci, şi de fiecare dată când ne-am mai întâlnit, că-i era drag de Dragoş şi că dragul ăsta s-a extins oarecum şi asupra mea.

Din păcate nu ne-am văzut foarte des. Ne întâlneam întâmplător când şi când, mai schimbam câte-un cuvânt pe messenger (în ultima vreme am avut de mai multe ori impulsul să-i spun ceva, doar că de fiecare dată apărea ca ocupat, available doar pentru X-ulescu, şi m-am ferit să-l deranjez). Cred că a trecut mai bine de un an de când l-am întâlnit ultima oară, era în Real, ne-a povestit (iar :) ) despre cum merge prin mine şi peşteri căutând flori de mină şi aur.

O dată ne-a dus acasă la el, în Băiuţ. Era toamnă, cred, îmi amintesc de lumina aurie, plăcută, însă nu ţin minte să ne fi topit de cald. Am pornit de dimineaţă, cu gând să bem o cafea in Cavnic. Azi, din nou în drum spre Băiuţ, mi-am amintit de călătoria de-atunci, şi-am râs amintindu-mi de cafea. Am oprit atunci în centrul oraşului, cu gând să căutam o cafenea deschisă dimineaţa. Tot învârtindu-ne prin zonă, am observat vreo doi localnici intrând într-o casă cu aer de crâşmă - ziceam noi, cu uşa de sticla, direct din stradă. Hotărâţi, am traversat şi am dat să intrăm şi noi - ne-am blocat însă la vederea pantofilor frumos aliniaţi pe hol şi-a hainelor din cuier :)). Noroc că am avut destulă prezenţă de spirit să închidem uşa repede, înainte să se sesizeze locatarii că dăm buzna peste ei în casă :)). Până la urmă am izbutit să găsim cafeaua mult căutată, într-un fel de...discotecă, să-i  spunem, care păstra încă vestigiile chefului nemaipomenit din seara precedentă sub forma unui dansator ostenit tare, adormit cu capul pe masă.

Azi am fost la Băiuţ fără Adi, el ne aştepta deja acolo, înconjurat de mulţi, mulţi prieteni, motociclişti şi iubitori de pietre, marile lui pasiuni. Toţi trişti, pentru că nu înţelegeau de ce a ales Adi să plece acum; tocmai el, care părea mereu optimist, care găsea mereu un cuvânt de îmbărbătare pentru fiecare, care nu părea să se lase doborât de nimic. N-o să-i cunoaştem niciodată motivele, însă o să lipsească multora. Chiar şi celor ca mine, care l-au cunoscut prea puţin.

Am fost tristă de sâmbătă încoace, de când am auzit de el, poate pentru că am pierdut-o de curând pe bunica, poate pentru că e a patra înmormântare la care merg din decembrie, poate pentru că mi-am adus aminte de vremurile faine în care l-am cunoscut, când imi era uşor să fiu fericită şi să găsesc lângă mine puterea să zâmbesc şi să iau viaţa uşor. Salut, Adi! Să-ţi fie bine acolo unde eşti acum.

Today's about me

Azi e ziua perfectă pentru a prelua leapşa de la mămica de Eva şi Filip (mulţu!). Aseară mă gândeam că o să mă dau peste cap să fac poze care de care mai artistice, dar între timp mi-a pierit cheful, nu cred că mă ţine să pregătesc punerea în scenă şi apoi să prelucrez poze, aşa că mă mulţumesc cu vorbele :)

Nu pot face un top, a trecut aşa de multă vreme de când am ţinut cu dinţii de obiecte, că nici măcar nu mai ştiu să mă definesc prin prisma lor (nu că ăsta ar fi un lucru rău! mai puţine chestii care te ţin legat, un pas mai departe spre libertate). Sunt însă lucruri care mă fac să zâmbesc şi-mi dau uneori un sentiment fain, de posesie, care nu ţine mult, dar e plăcut atâta timp cât.

Unu' din lucrurile care ma fac să mă simt bine e perechea mea de camperi de nunta (as opposed to bocancii si sandalele fara toc pe care le port 99% din timp), niste twinşi faini de tot, cu pasarele, floricele si fluturasi brodati pe un fond albastru placut. Niiice!

Urmează kilogramele de bijuterii de argint, pe care bine-nţeles că nu le port aproape niciodată, dar care stau bine la locul lor şi-mi dau satisfacţia că la o adică am cu ce ieşi în lume. Într-o vreme le purtam des (nu pe toate deodată :D) şi-mi plăcea să mă încoţopenesc, vorba Dianei (bre, în cazul ăsta se poate zice aşa?), însă vremurile alea sunt de mult apuse. După ce am născut-o pe Alla n-am mai prea avut vreme. Acum aş avea, da' mi-i frică, dacă mă vede cu ele le reclamă ea. Oricum a dat iama în celelalte bijuterii, chestii de pus la gat/mâini/urechi care nu-s din metale preţioase :P.

Mă simt bine când îmi pun în spate un rucsac. De la ăia mici, de doamne, în care încap un buletin, un card, o măslină, ceva, ştiţi voi, până la cei mari, în care poţi locui, cu puţin efort. Adevărat că uneori mai trădez cauza şi-mi agăţ de braţ o geantă, dar se întâmplă atât de rar încât aproape că nici nu contează. Şi oricum nu-s genţi din alea serioase, sunt colorate şi funny, deci merg.

Am găsit totuşi un lucru fără de care n-aş putea trăi (acum: mai încolo, om vedea!), şi anume internetul. În mare parte aici socializez (not that good, I know), aici cumpăr, aici caut informaţii, aici citesc, aici lucrez, aici povestesc despre mine, aici citesc despre alţii.

Nu ştiu dacă se califică la lucruri care mă fericesc/mulţumesc, dar trebuie să povestesc şi despre prăjiturile şi bunătăţurile pe care le fac (da, modestă până la cer). Sunt bune de tot, doar că apar cam rar, ar zice unii :)). Demult, demult, petreceam destul de mult timp în bucătărie, încercând tot felul de reţete (nu doar de prăjituri, dar astea mi-au sărit acu în minte); şi acum petrec destul de mult timp în bucătărie, da' cu alte rezultate, parcă mi-a dispărut eficienţa şi inspiraţia. E drept însă că acuma am un ajutor de nădejde, poate de aia :D.

Dacă tot m-am apucat, e musai să pomenesc de blugi. De toate formele şi culorile, blugii au fost şi rămân cele mai comode lucruri cu care-mi place să mă îmbrac. De la primii blugi cumpăraţi de mine, cu banii câştigaţi la olimpiada de engleză (nişte orori, n-aş mai purta în veci aşa ceva, dar pe-atunci...) şi până azi, îmi face mereu plăcere să caut blugi, să încerc blugi (bine, mai puţin atunci când apreciez greşit şi nu încap pe mine, aia nu-i fun deloc!) şi să cumpăr blugi. Evazaţi dacă se poate, mulţumesc!

Vai, cum am putut să uit până acum de cărţi! Le ţin cu maximă plăcere în mâini de la patru ani jumate, de când m-a învăţat bunicul meu să citesc. Nu le-aş lăsa niciodată. S-a întâmplat de multe ori să fie supapa mea, preaplinul prin care dădeam afară ce nu mai încăpea în mine. Prin ele am călătorit în cele mai îndepărtate colţuri, cu ele am descoperit lumi minunate şi-am învăţat să pot să visez când vreau, cum vreau. Tot aici întră permisul de bibliotecă, desigur :).

Ciocolata se pune? :P Oricând, oriunde, cu cât mai neagră cu atât mai bună. Şi, din aceeaşi gamă, untul de cacao şi uleiul de cocos, care-s bune atât pentru prăjiturit cât şi pentru îngrijit pielea, când nu fac prăjituri le folosesc pe post de cosmetice. Şi dacă am ajuns la cosmetice, îmi plac cele câteva pe care le am. Nu am folosit niciodata multe (de aia-s aşa tânără şi frumoasă :P), nici acum nu am multe dar măcar sunt cât mai naturale, fără ingrediente care să mă mumifice la un moment dat. Pe lângă unt şi ulei mai folosesc uleiul de argan, piatra de alaun, din când în când un demachiat bio şi făină de mălai ori zahar brun pentru câte un scrub când îmi fac de cap.

Chiar dacă nu-s lucrurile mele, îmi plac la nebunie rochiile Allei :). Măcar una din noi să fie preocupată de asortat şi aranjat :)). Lăsând gluma la o parte, îmi plac atât de mult hainele şi încălţămintea de copii! Păcat că cele pentru oameni mari nu mai sunt aşa colorate şi  vesele, deh, tre' să fim oameni serioşi. În ultimii ani lucrurile care mi-au adus zâmbetul de buze au fost în general legate de copii. În principal haine şi jucării :D. Vorba unei prietene dragi, când intru într-un magazin prima dată mă duc să văd ce mai e nou pe la raioanele de copii, apoi mai caut eventual şi chestii pentru mine :)).

Aş vrea să ştiu ce lucruri dragi au Lari, Carmen, Diana - dacă au chef de împărtăşit şi mai ales vreme de scris :)

Facebook's got me

Asta e, după ani de rezistenţă pe baricade alături de anti-facebook-işti, am cedat. De fapt n-a fost la iniţiativa mea, ci a şefului, pot oricând să dau vina pe el. Plus că şi-a asumat un mare risc, de-acum s-ar putea să mă rătăcesc prin Facebook în loc să lucrez :D
Deocamdată încă mă simt ca un copil rătăcit într-un supermarket, nu ştiu pe unde s-o apuc, toate mi se par la fel. Daaaar.... mă voi prinde eu până la urmă care-i treaba, şi-apoi să vedeţi :P

Maternităţi si maternitate

Am primit o nouă provocare din partea qbebe, şi anume să scriu despre naştere şi despre cum am ales locul în care să aduc(em) pe lume minunea mică.

Eu am o chestie cu spitalele. Nu-mi plac şi gata. Experienţele mele cu spitalele [de stat (româneşti, cu altele n-am avut de-a face)] pot fi sumarizate în cuvinte puţine: mirosuri urâte, aglomeraţie, lipsă de consideraţie pentru pacienţi. Nu spun că şi acum sunt toate la fel. Nu spun că nu există locuri în care să te duci cu inima uşoară, ştiind că vei fi tratat ca o persoană şi nu ca un caz sau, mai rău, ca un bancomat. Nici nu spun că dacă te duci dincolo, la privat, ai garanţia că toate-s bune şi frumoase, nuuu! Doar că deocamdată asta e percepţia mea.

După ce am făcut testul de sarcină şi a devenit evident că la un moment dat o să trebuiască să şi nasc, m-a luat o spaimă cruntă. Nu mă temeam de durere şi disconfort (nu că nu m-aş fi gândit şi la astea, printre altele), însă mă apuca groaza amintindu-mi de poveştile despre asistentele care nici nu se uită la tine până nu le oferi o măslină, o atenţie, ceva, ori despre tăticii care-şi puteau atinge copilaşii nou-născuţi doar printre gratiile care blocau coridorul de la maternitate (aşa era într-o vreme aici, la spitalul din Baia Mare; între timp se pare că s-au mai schimbat lucrurile).

Deja începusem să mă gândesc să merg la Cluj, apoi am aflat că este o clinică privată în Baia Mare, care avea şi maternitate proaspăt dată în folosinţă. Doctorul la care mergeam pentru urmărirea sarcinii lucra (numai) acolo, aşa că alegerea a fost destul de uşoară, în final. Trebuie să menţionez că n-a încercat nici o clipă să-mi bage pe gât variantă cu naşterea la clinica lui, de fapt nici nu mi-a pomenit de ea până n-am întrebat eu. Odată însă ce mi-am exprimat dorinţa mi-a oferit toate informaţiile cerute şi mi-a spus că pot merge oricând să vizitez maternitatea şi să-mi fac o părere la faţa locului.

Evident că am profitat de ofertă şi am vizitat amândoi maternitatea. Condiţiile erau civilizate, nu de lux, civilizate, aşa cum ar trebui să fie de fapt în toate maternităţile. Madamele de-acolo păreau drăguţe şi ne-au oferit informaţii complete despre ce înseamnă naşterea la Euromedica. Am rămas cu o impresie plăcută şi am hotărât că acolo rămânem. Exista o şansă să nu ne primească, în caz de complicaţii, însă nu mi-a trecut nici o clipă prin cap posibilitatea că ar putea apărea complicaţii, eram foarte pornită să iasă totul bine. Recunosc că un mare atu al acestei maternităţi a fost faptul că ştiam exact cât şi unde trebuie să plătim (preţul a fost absolut decent, faţă de ce auzisem că se practică în maternităţile private din Bucureşti, unde chiar e vorba de lux, luxul de a-ţi permite să naşti în condiţii umane; groaza mea cea mai mare vizavi de naşterea la spital era legată de momentul plicurilor, nu m-am priceput niciodată la asta şi de aceea am ales mereu locurile unde ştiam ce şi cui trebuie plătit). În plus, fapt ce a înclinat cu totul balanţa în favoarea acestei variante, puteam aduce pe cineva care să stea cu mine atât în timpul naşterii cât şi după, dacă aveam chef. Până la urmă, datorită faptului că am ales Euromedica, Dragoş a văzut-o pe Alla în prima ei clipă de viaţă afară din burtică :)

Sarcina a fost foarte faină, fără complicaţii, că aşa am vrut :P. Doctorul a fost draguţ de fiecare dată (eu eram gravida care scotea de fiecare dată lista de întrebări din geantă, tot timpul mi-a răspuns amabil şi complet, şi-a dat seama repede că-s de aia care are nevoie de informaţii din plin). Ne-a dat toate numerele de telefon la care poate fi găsit, ne-a spus că-l putem suna oricând - ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat, a fost nevoie să-l sun pe la 2 dimineaţa să-i spun că eu mă duc să nasc şi n-ar fi rău să vină şi el :D. Naşterea a fost uşoară şi rapidă, însă Alla s-a născut cu dublă circulară de cordon, era albastră bine, a fost nevoie să stea câteva ore sub oxigen şi sub observaţia neonatologului.

Am ţinut-o în braţe pentru prima oară la aproape 4 ore după ce s-a născut, micuţă şi roşie, cu ochii abia întredeschişi, cu pumnii mici strânşi bine. Am alăptat-o, şi era aşa dulce şi caraghioasă cum se repezea să caute cu guriţa sânul, ca şi cum nimic n-ar fi existat pe lume.

Mi-ar plăcea să spun că de-atunci am fost nedespărţite, însă n-a fost aşa. Prima noapte am petrecut-o separat, politica spitalului (politică nebătută în cuie, însă pe vremea aceea eram prea ameţită şi copleşită să cer altceva) era ca în prima noapte să aibă ei grijă de nou-născut, să-şi revină mama după naştere. Dacă ar fi să mai trec prin experienţa asta o dată, nici o politică nu ne-ar mai ţine departe. Şi ar mai fi şi altele care s-ar petrece diferit - cel puţin legat de alăptare. Asistentele mi-au arătat cum s-o pun la sân, însă au fost la fel de prompte în a-mi da lapte praf atunci când m-am plâns că nu se satură. Ce ştiam eu pe-atunci?

Mi-ar fi fost de mare ajutor dacă m-aş fi informat pe larg ce se întâmplă după naştere. Până la naştere toate îmi erau clare, ştiam ce se întâmplă, la ce să mă aştept, n-aveam mari nelinişti. Însă (şi dau vina pe hormoni, de obicei sunt mai deşteaptă :D) era ca şi cum cu naşterea s-ar fi terminat totul. Parcă nu mai exista nimic după. Nu pot să-mi explic cum exact mă gândisem eu la vremea aceea că o să fie după ce ne întoarcem acasă, cred că nici măcar nu mi-am pus problema. Dar s-a pus ea singură, nici o grijă :D Şi am avut apoi ocazia să învăţ în direct că n-ai cum să te pregăteşti din timp pentru noianul de senzaţii noi care apar, că nici o informaţie nu te pregăteşte pentru ce înseamnă de fapt să fii părintele unei mogâldeţe urlătoare care nu ştie ce-s alea amânări, orare şi grafice. Trebuie doar să fii acolo, pregătită să înveţi, pregătită să te laşi în cu totul alt ritm, pregătită să iubeşti. Pare destul de uşor, deşi nu e întotdeauna :)

Bunica de la Năsă

La Năsă mi-am petrecut toate vacanţele copilăriei. De altfel acolo am şi stat până spre 6 ani, şi până să plec la Cluj Năsăudul a fost întotdeauna acasă pentru mine.

De ieri nu mai am acasă-ul copilăriei, pentru că s-a dus şi bunica. Şi fără niciunul din ei oraşul îşi pierde farmecul. Nu ne aşteptam să se întâmple, pentru că a reuşit mereu să treacă peste toate bolile diverse suprapuse peste boala mare, pe care-o ducea de aproape 50 de ani. Doar că toate zecile de ani de medicamente au reuşit până la urmă să-i doboare de tot sistemul imunitar şi să n-o mai lase să lupte cu pneumonia de acum.

Dacă e să mă gândesc cum mi-o amintesc cel mai pregnant, e râzând. Ştia să spună glume ca nimeni alta, şi să povestească întâmplări hazlii (de care a avut din plin parte şi pe care şi le-a creat singură tot din plin) care ne făceau să râdem cu lacrimi. Acuma tot cu lacrimi suntem.

Nici nu pot spune cât de bine îmi pare că acum două săptămâni, întorcându-ne de la Cluj, am hotărât să facem un ocol şi să trecem pe la ea. Bucuria pe care i-am făcut-o mă mângâie puţin, puţin. Ştiu că o să-mi fie dor de ea, de râsul ei (deşi în ultima vreme l-am auzit mai rar), de bătăile la cap pe care le cunosc probabil toţi nepoţii :), de telefoanele ei "doar să vă aud, să vorbesc cu Alla". Ştiu că tristeţea de acum o să mai pălească în timp. O să-mi lipsească, o să ne lipsească mult.

Oameni care uită

Ieri am ieşit, noi fetele, la o plimbare în parc, unde ne-am întâlnit cu un băieţel-şoricel drag, pe care nu l-am mai văzut cam de mult. Copiii s-au jucat ce s-au jucat, s-au ciondănit cât s-au ciondănit (a mea nedormită, cine ştie, ştie!), apoi Alla a solicitat de mâncare.

Pentru că eram în parcul mare, la doi paşi de pensiunea unde mi-am mâncat ultimele luni, am zis că aş putea să o duc acolo, să vadă unde am tot plecat eu când ea ar fi vrut să rămân acasă. Zis şi făcut, am plecat împreună cu şoricelul şi tatăl lui şi am campat pe terasa pensiunii.

Pruncii au început să facă ce ştiu ei cel mai bine - să se joace, respectiv să se alerge unul pe celălalt pe terasă. Şi să se mai ciondănească, desigur. I-am mai temperat noi câte puţin, în ideea că ceilalţi trei clienţi erau fără copii şi poate n-aveau chef de distracţie piticească. Apropitarii pensiunii erau şi ei acolo, tot pentru cină.

După ce am terminat de mâncat am pornit cătinel spre casă. Nu inainte de a trece pe la şefi să-i salut şi să primesc nişte ... chestii, că nu le ştiu spune altfel, mascate să sune cumva a compliment. Mascate prost, desigur :D. Ceva de genu' "Cu cine seamănă aşa hotărâtă? E foarte sigură pe ea, câţi ani are?", cu urmarea "Ţi-a fi tare greu s-o stăpâneşti.".

Io, ca omu', zic: "Păi nici nu-i treaba mea s-o stăpânesc, că nu-i cal". "Eeee, nu-i aşa, nu-i aşa! Păi ce te faci când ieşiţi în societate şi face ca acuma? Nu zice nimeni de ea, că-i copil, da' de tineeeee....". Tre' să recunosc că pentru un moment am rămas interzisă, încercând să vizualizez soţietatea aşezată într-un semicerc acuzator, cu degetele întinse spre mine. După care m-a pufnit râsul (interior, pe dinafară încă nu-mi revenisem :D).

Am stat şi-am analizat. Da, mare dreptate au avut. Păi cine naiba să nu se uite urât la un copil care face următoarele lucruri inadmisibile: fuge, râde, se aşează pe scări (cu hainele curate, tztztz!), strigă după partenerul de joacă şi se uită cu o privire extrem de cruntă la adulţii care se bagă peste joaca lor şi-i întreabă tâmpenii ca: "Da' tu de ce eşti rău/rea?". Data viitoare ar trebui să pluseze cu un "Da' tu de ce eşti prost?" peste privirea aia. Grrrr.

Asta m-a făcut să mă gândesc un pic la cât de mulţi oameni faini am întâlnit totuşi în ăştia aproape patru ani. Oameni pentru care copiii au voie să fie copii fără să dea explicaţii, fără să trebuiască să "facă frumos" ca să fie băgaţi în seamă şi trataţi omeneşte. Pe de altă parte, există foarte mulţi care au uitat ce înseamnă de fapt copilăria, oameni care sunt atât de închişi în lumea lor fără culoare, centraţi pe lucruri mărunte şi meschine, oameni pe care nu-i mai bucură un zâmbet venit din inimă, oameni pentru care totul se traduce în bani şi/sau succes social. Oameni pe care eu nu mai am chef să-i întâlnesc şi să le ofer din timpul meu, că am altele mai bune de făcut.

Ce-i mai trist e că probabil o parte din oamenii ăştia mulţi nici măcar n-a ştiut vreodată câtă bucurie şi poftă de viaţă se poate ascunde într-un trup mic de copil. Sunt (din păcate) numeroşi cei pentru care copiii sunt doar nişte vietăţi care trebuie antrenate pentru a-şi găsi locul în lume, vietăţi care fără îndrumare, educaţie şi disciplină ar fi pierdute.

Eu mă bucur că i-am întâlnit pe ceilalţi, care mă fac să mă simt normală, apreciată, care-mi sunt aproape când am nevoie de ajutor (de oricare-o fi el), oameni care ştiu că viaţa nu trebuie să fie neaparat serioasă, fără gust/miros/culoare, care ştiu să se joace şi să fie şi oameni mari şi responsabili în acelaşi timp. Oameni care ştiu cât valorează cu adevărat omuleţii mici care-i împiedică pe alţii :D