Milky ways (alăptarea în vacanţăăăăă)

Rox m-a provocat (ma rog, nu doar pe mine, dar pentru ca e vorba de vacanţe, de călătorii, m-am simţit direct vizată :)) ) să scriu despre cum se poate alăpta în vacanţă.

Păi cum? Ca şi acasă, cu drag :)

Înainte de naştere habar n-aveam cum e cu alăptatul şi/sau biberoanele. La un moment dat am şi dus nişte biberoane (foarte frumoase :D) cadou unei proaspete mămici. Noroc că era şi genul care să le folosească, altfel poate le-aş fi primit în cap. După naştere, însă, lucrurile au devenit mult mai clare şi lipsite de echivoc: treaba mea era să hrănesc copila, şi nu oricum.

Din partea pediatrei n-am primit mare sprijin (e setată pe sistemul clasic, ăla cu "15 minute la un sân, 15 la celălalt, în rest suzetă, ceiuc, pauză de 2-3 ore între mese, laptele nu e consistent că nu mănânci tu carne", le ştiţi şi voi probabil, măcar parţial). Noroc cu internetul şi disponibilitatea unor mămici devenite între timp foarte dragi, am ajuns să ignor graţios sfaturile şi să fac ce vrea copila, că doar ea era cea direct interesată ca lucrurile să decurgă lin. Alăptarea n-a fost mereu uşoară (nici azi nu e mereu uşoară, dar e mult mai rară :P) însă a fost cea mai fericită alegere pentru amândouă (şi pe alocuri, pentru toţi trei).

De ce? Pentru că am scăpat de stresul sterilizatului, de grija stocului de lapte praf, de banii (nu puţini) daţi pe formule care de care mai asemănătoare laptelui matern şi, mai cu seamă, de spaima "orei de masă". Care oră ne-a prins în tot felul de locuri, şi zău că nu m-aş fi văzut preparând laptele praf.

Odată ce am văzut că nu-i chiar aşa complicat să ai grijă de o bucăţică de om, că există viaţă şi după bebeluş, am prins curaj şi am început să ne reluam încet-încet plimbările. Întâi din cele scurte, până la bunicii de la 150 de km, apoi din ce în ce mai lungi.

Primul drum serios l-am făcut când avea Alla cam 8 luni - până-n Germania. Cu cortul :D Şi-aşa am început epopeea alăptatului de-a lungul şi de-a latul Europei, epopee care continuă şi-n ziua de azi.

Prima data pe autostradă, în Ungaria

În Germania, printre broscuţe şi corturi

Pe la 10 luni la Buzău

Un an şi trei-patru luni, întâi la Bistriţa, apoi la Bucureşti

După un an jumate, în Timişoara

Doi ani şi patru-cinci luni, la vulcanii noroioşi

Alte poze reprezentative n-am mai reuşit să găsesc (încă viaţa mea se desfăşoară într-o viteza ameţitoare, încă nu reuşesc să ţin pasul, noroc că o să se schimbe lucrurile de săptămâna viitoare). Dar, rezumând, am reuşit să o  alăptez pe Alla în vreo 20 de judeţe ale tării, plus Ungaria, Austria, Germania, Italia şi, probabil, pe undeva pe deasupra Franţei. Se poate, e frumos :) Vacanţe să fie!

Întâlniri neprevăzute

Stăm foarte aproape de parcul municipal, avantaje din plin când avem chef de plimbare. Tot prin parc trece şi drumul meu înspre/dinspre pensiune. Merg cu bicicleta, mi-e mai comod când mă întorc la ore târzii şi ajung acasă în cinci minute în loc de 10, pe jos.

Săptămâna trecută am fost în tura de dimineaţă, asta însemnând că treceam prin parc în jurul orei 7. Aproape în fiecare dimineaţă m-am întâlnit cu veveriţe care ronţăiau diverse chestii printre copaci. Prietenoase, nu se speriau când treceam pe lângă ele. Era chiar frumos dimineaţa prin parc, linişte, ciripit de păsărele, veveriţe, aer curat, câte-un alergător ici şi colo. Singurul minus - coşurile de gunoi erau invariabil răsturnate, cu conţinutul împrăştiat pe jos. Sincer, mă gândeam că mizeria e făcută de grupurile de tineri teribilisto-beţivi care-şi fac veacul prin parc până noaptea târziu.

Săptămâna asta am înţeles totuşi că nu-i chiar aşa, că vinovaţii-s alţii, respectiv mistreţii :D, care coboară din pădure în căutare de mâncare, probabil. Ieri noapte stăteam pe terasă, într-un moment de relaxare după plecarea clienţilor, şi povesteam cu colegii (de fapt ei povesteau, diverse aventuri de la pensiune, eu râdeam cu lacrimi doar). Şi-atunci am văzut mistreţul (deşi întâi l-am auzit doborând coşurile de gunoi). Mai mare şi mai deschis la culoare decât îmi închipuiam eu c-ar fi.

A stat destul de mult în parc, eu am plecat la vreo 20 de minute după ce l-am văzut (şi am ocolit jumătate de parc pentru că se postase fix în drumul meu!), am înţeles că până la urmă au venit poliţiştii comunitari şi l-au ghidat spre pădure; măcar nu l-a împuşcat nimeni, ca pe amicul lui care defila prin faţa pensiunii acum vreo trei săptămâni.

Aseară am mers cu mare atenţie prin parc, am pornit când coşurile de gunoi erau încă la locul lor şi am ciulit urechile la orice zgomot. Da' o fi fost prea devreme pentru mistreţi :) O să văd săptămâna viitoare cum găsesc dimineaţa coşurile :))

Like father, like daughter

Din martie, dar abia acum am reuşit să-l pun pe youtube :)

Tare obosită

În ultimele luni am tras chiulul mai mult decât credeam că pot. Întâi mi-a lipsit cheful de scris/citit, apoi cheful ar fi revenit el, dar mi-a lipsit cu desăvârşire timpul. Încă-mi lipseşte, şi lucrul ăsta mă oboseşte peste măsură. Atât de tare, că am zile în care de-abia pot ţine ochii deschişi, darămite să mai fac câte ceva pe lângă casă. Pentru că n-am avut niciodată o stare fizică atât de proastă, aparent fără motive (că oboseala şi stresul sunt de vină, ştiu, măcar parţial; dar prea de tot mi s-au părut reacţiile) am fost la doctor şi mi-am făcut câteva analize (oricum nu-mi mai făcusem de vreo patru ani). Sunt bune, aşa că deocamdată exclud alte cauze şi rămân la oboseală, pe care însă nu ştiu cum s-o combat, cel puţin momentan.

Am ajuns să privesc spre 6 iulie (data la care termin practica la pensiune) ca spre Mecca. Toate planurile mele au 6 iulie ăsta drept punct de pornire. Până atunci nu-mi propun să fac nimic altceva, decât să supravieţuiesc. După atâta pauză, îmi vine mai greu decât credeam eu iniţial să mă adaptez la un program lung şi fix (bine, cred că şi fără pauză e greu să te adaptezi lin şi frumos la un program de 14-16 ore pe zi, o dată la două zile). Am început în forţă, pe alocuri mi-am forţat limitele, şi acuma cred că am ajuns la scadenţă. Pe care o mai amân un pic, numai până-n 6 :)).

După un an şi mai bine de căutat un job, după ce am început cursul (de fapt practica, acuma o lună şi jumătate) am găsit mai multe :D. Inclusiv la pensiunea la care merg acum. Între timp am colaborat scurt şi intens cu fosta mea şefă de la Cluj - de-atunci am început cu nopţile pe jumătate nedormite, care mă termină acum. Şi-n loc să profit şi să dorm până-n ultima clipă, când imi sună ceasul (pe la 6 jumate), mă trezesc de multe ori înainte de 6 şi ma uit pe pereţi :((.

Trecând peste oboseală şi stres, cred că în cele din urmă m-aş fi putut adapta la pensiune şi la programul lung de-acolo (adevărul e că e chiar distractiv). Din păcate însă Alla a resimţit foarte tare lipsa mea din săptămânile din urmă. Atât de tare, încât au apărut modificări în comportamentul ei, a devenit mult mai irascibilă şi mai neînţelegătoare, mult mai predispusă la a reacţiona violent la cea mai mică nemulţumire. De când mi-am redus însă programul, se văd îmbunătăţiri.

Spre norocul meu/nostru, am primit o ofertă de colaborare part-time, de-acasă (ideal, pot lucra în pijama!), pentru ceva mai pe placul meu decât servitul clienţilor (deşi, repet, şi aia-i distractiv, până la un punct :D). Din păcate (că doar nu erau să fie toate roz!), suprapunerea asta de practică plus lucru de-acasă nu contribuie cu nimic la ieşirea mea la liman din marea de oboseală. Încă un motiv să aştept 6 iulie, cand o să lucrez doar de-acasă şi nu mai lipsesc 3-4-5 ore pe zi în plus. Aşa aştept data asta, de parcă ar fi cel mai important lucru din viaţa mea. Fantazez despre cum o să pot dormi şi o să pot sta trântită pe un scaun/o canapea fără să sar în sus la prima umbră văzută, fără să trebuiască să zâmbesc când de fapt mie-mi vine să dau cu ceva de pereţi :D.

Acestea fiind zise, mă duc să spăl copila şi să mă apuc de lucru, să-mi termin porţia pe ziua de azi :))
A! şi să nu uit, de cele mai multe ori nu-i vina ospătarilor când întârzie comenzile. De cele mai mult ori ei se străduiesc, săracii.  Nu vă uitaţi urât la ei :P

Am fost la concert!

La ăsta.


Are o povestea frumoasă, cu happy-end fericit, ca să zic aşa. Când am auzit că vine iarăşi Tomescu la Baia Mare, ne-am spus că mergem, orice-ar fi. Asta până când ne-a sunat amica responsabilă de cumpărarea biletelor, să ne spună că nu mai sunt, că s-au vândut toate în două ore (deşi nu era vreun concert Bănică, Michael ori Guţă - Baia Mare rulz :D).

Pentru că nu aveam ce face, am lăsat-o baltă. Până am aflat că trupa (respectiv Alexandru Tomescu, Stradivariusul şi cei trei bodyguarzi ai săi) se vor caza fix la tantananaaa...pensiunea unde fac eu practica. Şi nu pentru prima oară, se pare că Tomescu stă acolo ori de câte ori vine pentru concerte în Baia Mare. Aflând eu astea, am stat ca pe ace până a venit sâmbătă. Aşteptam să-l vad mai de-aproape, că de la concerte, radio şi televizor îl ştiam deja.

Între timp, supărată că nu mai apucasem bilete, m-am plâns pe forumul meu de suflet. Numai bine, pentru că o mămică dragă s-a sesizat şi mi-a spus că-i prietenă bună cu Alex şi că sigur se poate rezolva, aşa că l-a şi sunat. Vă daţi seama cum am aşteptat eu să ajungă şi să-i spun că eu îs aia cu biletele :)). Long story short, duminică la pranz am aflat că-i ok, că avem invitaţii şi că putem merge la concert, iuhuuuu!

Între timp, sâmbătă seara, după ce mi-am terminat treaba pe la pensiune, am vrut să urc la etaj, pentru că A. T. exersa la vioară şi voiam să ascult. Cum am ajuns însă în capul scărilor, din camera de lângă a ţâşnit unul din bodyguarzi - pe urmă aveam să văd că ţâşnea aşa la fiecare scârţâit de trepte. M-am făcut că aveam ceva treabă pe sus şi am abandonat proiectul pentru moment, până mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat pe unul din membri echipei dacă pot merge sus să ascult cum exersează. Mi-a spus că nu-i nici o problemă, aşa că am urcat din nou.

De data asta n-am mai avut palpitaţii când au apărut paznicii pe coridor, le-am spus că vreau să stau puţin acolo să aud vioara, mi-au pregătit un fotoliu comod lângă uşă (mi-au spus că dacă tot îs acolo îmi lasă şi pistoalele să păzesc io vioara :P) şi m-am instalat comod. Şi am ascultat :x. N-a mai durat foarte mult, vreun sfert de oră, cred, dar a fost tare bine.

Duminică, după ce am aflat vestea cea bună, ne-am pregătit, am chemat bunica în ajutor şi am pornit spre sala de concerte. Nu ştiam exact unde o să găsesc invitaţiile aşa că am dat o raită pe culoarele liceului de artă. Am fost întâmpinată călduros de bodyguarzi (deja eram prieteni :P), care mi-au oferit şi un program al concertului, ba chiar şi o coardă de la Stradivarius, un MI proaspăt rupt în timp ce A.T. exersa într-o sală din spate, aşteptând să intre în concert. Iuhuuu! Am făcut pînă la urmă rost de invitaţii şi am intrat. Am avut parte de locuri rezervate, frumos, ca oamenii importanţi :P.

Concertul a fost de vis. Bine, oricum ne aşteptam să fie minunat, dar a fost mai mult de-atât. Până acum, la concerte A.T. spunea câteva cuvinte despre cât de multă plăcere îi face să revină la Baia Mare (şi n-o spunea doar aşa, să se bucure publicul, se simţea asta). De data asta, in timpul concertului n-a fost rostit nici un cuvânt. Cele 24 de capricii ale lui Paganini au fost însoţite de 24 de filme proiectate pe scenă. După primele 12, într-o scurtă pauză, A.T. a "scris" o scrisoare acasă (proiectată şi ea pe ecran)  în care povestea că a ajuns la ultimul concert al turneului, la Baia Mare, la oamenii care-i sunt dragi. A fost suficient, a fost aşa de bine, că nu se putea altceva mai bun. A fost perfect aşa, fără nici un cuvânt, doar muzică şi imagini. Am plecat de la concert într-o stare faină de tot, plină de energie şi de rezerve de văzut viaţa-n roz.

Şi ghiciţi cine are acum un cd cu autograf PLUS un MI de Stradivarius:P? Şi, bine-nţeles, o experienţă nepreţuită.

?

Tocmai ma uit la o transmisiune în direct din Shanghai, din câte înţeleg ăştia zic că se lansează din nou broscuţa. Revin :D

LE: Mda, e tot aia nouă, de plastic. Bleah :D

Ieeeei

Mi-a sosit cartea, de la elefant.ro, cu 35% reducere via Guerrilla. Ieeei! Şi n-a sosit singură, a mai adus nişte prietene :D

Fringe science,

sau ştiinţa la limită. La limita mediocrităţii, desigur. Pentru cei la care vestea nu a ajuns deja, viitorul luminos (huh!) al ţării, aripa masteranzi maramureşeni, pregăteşte ceva revoluţionar, şi anume aclimatizarea unui Gingko Biloba. Probabil sunt atât de porniţi pe treabă şi aşa de cufundaţi în cercetări, că n-au apucat niciodată să ridice capul dintre pagini şi să vadă copacii deja aclimatizaţi (prin Cluj, de exemplu, ori chiar şi Baia Mare). Până şi noi am plantat acum vreo doi (trei?) ani un Gingko Biloba în Coruia, unde, în ciuda climei feroce, se pare că a supravieţuit fără vreo modificare genetică.

Până şi eu ştiu să recunosc un Gingko de ăsta, şi trebuie să spun că nu-s o persoană pasionată de plante&stuff. Florile noastre supravieţuiesc datorită lui Dragoş (mai nou are un ajutor de nădejde, ştiţi voi care). De la nişte oameni cu studii în domeniu, mă aşteptam la ceva mai mult. Dar măcar am râs bine de tot aseară :D

Din surse sigure am aflat că se pregăteşte un alt experiment revoluţionar, şi anume aclimatizarea brazilor. Dacă va fi un succes avem speranţe că urmează trifoiul şi lucerna; ţineţi pumnii strânşi, iepurii vor fi salvaţi :P

Şi dacă tot am făcut aluzie la Fringe, ia să-l luăm un pic la disecat şi pe ăsta. La început părea destul de ok. Asta până când firul narativ a început să se zbată ca în mijlocul unei crize epileptice, lăsând loc unor fracturi logice de toată frumuseţea (cum vă sună asta: unu' moare, ucis de dujmani, şi peste câteva episoade îl vedem bine-merci la birou; şi-or fi dat seama după aia, că nu l-au mai băgat, da' totuşi...). Pe lângă asta, situaţiile prezentate n-au nimic în comun cu posibilul, fie el cât de puţin probabil. Auzi nişte aberaţii de-ţi stă mintea-n loc. S-au terminat consultanţii ştiinţifici oare? Zău că în ultima vreme n-am mai găsit seriale (sf, fantastice, de astea) satisfăcătoare. Or fi pornind de la o idee bună, da' execuţia lasă de dorit mult de tot. În aceeaşi oală intră Eureka, pe care-l încercăm acum, ori John Doe (slavă cerului că ăla a fost doar un sezon, cât să se lămurească tăt publicul că-i prea de tot). Aşa, la o trecere rapidă în revistă, cred că ultimele seriale de astea de care am fost relativ mulţumită au fost Star Trek-urile şi Dosarele. Vreau unele noi, totuşi. Ce recomandări aveţi?

Recomandare (din toata inima si din toti neuronii inca la datorie)

Fara diacritice, sorry, da' aici n-am (si sa ma apuc de insert symbol nu pot).  Ieri am inceput sa citesc o carte mi-nu-na-ta, Conjuratia imbecililor, de John Kennedy Toole. Pe domnu' asta l-a convins maica-sa ca-i un geniu, drept pentru care dupa ce manuscrisul i-a fost respins a cazut in butoiul cu melancolie si s-a sinucis. Pacat, ca dupa ce maica-sa s-a straduit sa-i fie totusi publicata cartea, a castigat premiul Pulitzer (in '81). Judecand dupa C. i., cred ca ar mai fi putut scrie mult si bine.

Dar revenind, cartea asta e una pe care o recomand din tot sufletul. E-asa fain scrisa si personajele-s asa de reale si fantastic-absurde totodata, ca-mi place de mor. E drept ca am citit abia vreo 100 de pagini, dar clar a intrat in topul meu personal, la loc de mare cinste, alaturi de cartea de care scriam aici (si tare mi-ar placea sa mai dau de oameni care-o stiu; nu tu, Lari, de tine stiu c-o stii :P). Imi place asa de mult incat trebuie sa mi-o cumpar. Am luat-o de la biblioteca, dar sunt sigura ca o sa dau de ea prin ceva anticariate. Nu spun despre ce-i, spun doar ca merita s-o cititi. Eu ma intorc acum la ea. Alla doarme (a adormit cu bunica, nici prin gand nu i-a trecut sa doarma cu mine; am venit azi la Coruia s-o vedem si ne-a intampinat cu "da' voi plecati, nu?" :D).

Update (lung şi alambicat)

Atâtea aş tot povesti, că nici nu ştiu de unde să încep. O să fie probabil o postare haotică, but that's me.

După prima vacanţă, Alla s-a trezit brusc că vrea acasă după un somn de prânz. Biata de ea avea un pic de febră, de unde trezirea în plânsete şi o jale uriaşă până s-a văzut acasă. A avut peste noapte febră, ţinută-n frâu de Belladonna (merci, Ade!) dar de cum s-a pus pe picioare m-a anunţat că ea mai vrea la buni. Evident. Am reuşit însă s-o amân vreo săptămână, ca să se potrivească cu marile mele planuri chirurgicale, de care am amintit (pe foarte scurt şi de-a dreptul misterios :D) ieri.

Ca să rupem misterul, ieri a fost ziua (aleluia!) în care am scăpat de nişte mici chestii la piciorul drept (dermatoloaga a zis că-i vorba de un lipom şi un fibrom (paranteză la paranteză: bre, 60 de lei pentru fix 2 minute de uitat nici măcar cu mare atenţie la un om? Bine-nţeles că fără bon sau chitanţă, ce credeaţi?), până la urmă s-au dovedit a fi un nev pigmentat şi un fel de coş bine ascuns sub piele, unde a avut vreme să crească mare şi frumos vreo 10 ani). Ieri seară am ajuns deci la cabinetul de chirurgie şi când doctoriţa m-a întâmpinat cu "domnişoară, aţi adus pe cineva pentru încurajare?" "păi e soţul cu mine" "ooo, da' câţi ani aveţi?" mi-a crescut inima instant şi m-au lăsat toate emoţiile. Sper că nu era pregătirea pre-operatorie, totuşi :P.

Evident că nu se putea fără să mi se facă mie un pic rău (de la anestezie, jur, nu-mi plac acele oricât mă străduiesc să mă conving că nu-s chiar aşa de speriat! Acu' vreun an am fost cu Alla la analize şi după ce au terminat de-i recoltat sângele, MIE mi s-a făcut rău :)))) aşa că drept urmare m-au pus să mă întind de tot pe patul ăla şi n-am mai prea văzut ce meştereau ele acolo. Am văzut la sfârşit ditamai cusăturile, da' o să am prilejul să le examinez îndeaproape când o să-mi schimb pansamentul. (paranteză: aici am primit bon, hârtiuţă de diagnostic, card de reducere la farmacie, tot tacâmul. Plus o reducere de tarif, că am avut două excizii. Păi să tot vii aşa!).

De o săptămână sunt şomeră cu acte în regulă - m-am înscris la AJOFM drept persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, să pot merge la nişte cursuri de (re)calificare. Cursul pe care l-aş fi vrut eu, de cofetar :P, era deja ocupat aşa că acum mă şcolesc să devin administrator de pensiune turistică. Calificare pe care ar fi trebuit s-o fac pe banii mei peste o vreme, deci profit acum.

La şcoală, mare distracţie. Lăsând la o parte că jumate din colegi îs pe-acolo forţaţi de împrejurări (respectiv de AJOFM), mie-mi place. Şi trebuie neaparat să recunosc că acest contact cu această instituţie a statului mi-a schimbat un pic părerea generală despre instituţiile statului :D (şi mai tre' să recunosc că nu-i uşor să recunosc asta). Am dat de oameni tare de treabă. Noroc că ştiu că nu-s toţi aşa :)).

Revenind la şcoală, am un coleg de bancă care face toţi banii :D (nu ştiu exact care, că n-am nimic de plătit). După ce s-a lămurit că-s căsătorită ("da' de ce n-ai verighetă?") m-a trecut pe postul de confident. Şi îmi arată ba ce picioare subţiri are colega X, ba ce urât s-a machiat colega Y (aici trebuie să-i dau dreptate, e o tanti de aia cu sprâncenele desenate şi tencuită efectiv cu fond de ten; eu credeam că are vreo 35 de ani, se pare că are mult mai puţini, brrr). E ca la liceu, cu menţiunea că aici nu se uită nimeni urât la mine când mă apucă râsul şi nu mă mai pot opri, că e tare relaxată atmosfera. De la jumătatea lui aprilie începem practica, acolo o să văd eu distracţie :).

Revenind la Alla, de miercuri e iarăşi plecată. Nu se ştie exact pentru cât timp, mâine probabil mergem până acolo s-o vedem şi să ne încercăm norocul cu returul acasă. Aşa mă bate gândul să ordonez puţin haosul din casă, dar nu mă lasă piciorul. Nu mă prea doare, în schimb nu mă pot mişca mai repede decât un melc, ceea ce nu-i de ajutor. Ca să nu spun că mi-e şi milă să-l forţez, săracu', după ditamai trauma.

No bun, v-am updatat, sunt liniştită. Am mai rezolvat o treaba, uff! :)

HSM reloaded

Săptămâna trecută am chiulit, pe motiv de lehamite, încerc să recuperez acuma (ştiu, am depăşit şi-acuma ziua da' mai bine mai târziu decât niciodată, vorba proverbului). Profit cât îs încă anesteziată (despre asta în episodul viitor, probabil mâine dacă mă lasă chicioru').

N-am prea făcut mare lucru, din păcate. În sensul că n-am prea dat jos, I mean. Deşi hainele le simt mai largi decât acum o lună, ceea ce e un semn bun şi motivant, deopotrivă.

Dar să lăsăm kilogramele, vorba Dianei, şi să ne concentrăm asupra ritualurilor de frumuseţe. Care la mine nu prea sunt... Zău, intenţii am din plin, numa' că nu se prea concretizează. Maximum ce pot să fac e să mă hidratez când şi când. Peste iarnă am tot folosit unt de cacao, însă se topeşte destul de greu şi mai renunţam. Zilele astea mi-a sosit însă untul de cocos şi e o minune. Se topeşte super repede şi  miroase yammy de tot. Să vedem cât ţine şi asta (şi mai există o parte bună care ar trebui să mă motiveze în a persista în ungere: dacă-l termin pe piele nu apuc să-l bag în prăjituri :D). Până una-alta nu mă stresez foarte tare că numai ce m-a luat iar doctoriţa în seara asta de tânără domnişoară; deduc de aici că încă stau bine :D

Aş mai scrie da' deja simt furnicături în degete, semn că trece anestezia. Mă duc să mă întind şi să mă uit la ceva seriale. Să ne auzim cu bine, frumoase, senine şi slabe :)

În vacanţă

De luni după-masă Alla e iarăşi plecată la bunici, la Coruia. La cererea ei expresă, de data asta cu mai puţină strângere de inimă din partea noastră. Încă nu-mi vine să cred că a ajuns deja să plece aşa cu inima uşoară :)). Încă e ciudat fără ea, chiar dacă noaptea nu ne mai împinge nimeni şi chiar dacă ne putem trezi în ritmul nostru, fără să fie încă întuneric afară. Şi mai ales fără diverse chestii ascuţite sau deranjante în pat.

Alla se distrează super bine (aşa de bine că nici nu întreabă de noi: de-abia reuşim s-o prindem la telefon câteva secunde, apoi pleacă în treaba ei). Evident, nu doarme la prânz, ceea ce-i dur pentru bunica - pentru că adoarme pe la 8 şi se trezeşte pe la 6-6.30 :D Dar noaptea doarme neîntoarsă (ca şi noi!). Şi ghiciţi cine nu se mai trezeşte noaptea mârâind după ţiţa? Cred că deja ştie că la Coruia degeaba se trezeşte şi cere, că n-are cine-i da. Draga mamii dragă, atât de mică şi totuşi atât de mare.

Ieri dimineaţă am sunat şi mi-a răspuns direct ea, cu un la mulţi ani spus cu vocea ei de mărunţică dragă-dragă. M-am topit, mai trebuie să spun? Azi dimineaţă le acorda îngrijiri medicale bunicilor "răciţi". N-o să mai aibă nici o problemă după aşa tratamente (Migu poate depune mărturie în acest sens :)) ).

Când a plecat am întrebat-o când se întoarce. Mi-a spus că vine sâmbătă. Acuma aştept - ori să se facă odată sâmbătă (când oricum nimic nu garantează că vine!) ori să vrea ea acasă (nici pentru asta nu-mi fac mari speranţe). Probabil ca mâine-poimâine mergem noi acolo s-o vizităm. Dacă o să vrea să se întoarcă cu noi sau nu... asta rămâne de văzut. Cred însă că o să-şi mai exerseze independenţa.

Probabil că odată cu schimbarea asta (pentru mine încă foarte ciudată) ne apropiem şi de înţărcare. Oricum nu mai cere ţiţa decât la culcare şi foarte rar peste zi, însă la Coruia nici nu pomeneşte de ea. Vedem cum o să fie când ne întâlnim. Dar despre asta cu altă ocazie, când o să fiu sigură că suntem pe drumul ăla :)).