#afostalfie :)

Pentru că Diana ne-a anunţat din timp şi pe toate căile că #vinealfie şi a şi relatat live, în timpul conferinţelor, eu vin cu povestea (mea) de după. 

La început tre' să recunosc că, deşi ştiam cine-i Alfie şi ce vrea el de la viaţă, nu l-am citit. De altfel abia acum i-a fost tradusă una dintre cele 12 cărţi şi în română, aviz amatorilor, că merită :). Când am aflat că vine să ţină la Bucureşti două conferinţe m-am bucurat (deşi mi-a luat ceva timp să mă şi decid să merg, din motive legate de drum - luuuung şi costisitor!). Dar am fost şi nu regret deloc (ok, regret puţin drumul de întoarcere, a fost destul de suprarealist).

Alfie a venit să vorbească despre subiectele lui dragi - sistemele de învăţământ şi parenting. În ambele domenii este un specialist reputat şi în ambele vine cu abordări mai puţin comode, contra tradiţionalismului şi-a mainstream-ului. Ce e deosebit la el faţă de alţii care-şi dau cu părerea pe aceleaşi subiecte e faptul că toate afirmaţiile lui au în spate studii serioase, cu rezultate de necontestat. Cumva asta ar trebui să prindă bine la poporul român, pentru care aproape orice are sens dacă vine de la "specialist" :D

Pentru că CFR-ul e cum îl ştiţi, dinspre Baia Mare spre Bucureşti e un singur tren, care ajunge dimineaţa la 6 şi-un pic, aşa că am avut ocazia să-mi încep ziua cu conferinţele foarte devreme. Am ajuns la Intercontinental pe la 8, cu Diana, aşa că ne-am putut ocupa locuri în faţă, să-l vedem şi să-l auzim perfect. Conferinţele au început puţin după ora 10 şi s-au terminat după 18, cu o pauză de prânz. Alfie s-a dovedit a fi un omuleţ slab şi simpatic, foarte pasionat de ce spune şi cu un simţ al umorului tare pe placul meu :)

Prima conferinţă a fost cea despre şcolile pe care le merită copiii noştri (paranteză: eu sunt încă sigură că varianta cea mai bună pentru copii (măcar unii dintre ei) este homeschooling-ul/unschooling-ul, dar dacă şcolile ar fi aşa cum le prezintă Alfie parcă n-ar fi aşa rău).

Mi-a plăcut foarte mult descrierea profesorului ideal - are urme de dinţi pe limbă :)))) - adică tace şi-i lasă pe copii să vorbească, să descopere, să propună, să vină cu idei şi nu să fie simpli receptori ai unor enunţuri fără niciun sens pentru ei. Ne-a povestit despre una dintre şcolile progresiste pe care a vizitat-o, unde copiii de şase-şapte ani au avut la dispoziţie trei zile! pentru a descoperi (singuri!) necesitatea unităţilor de măsură standardizate, în cadrul unei lecţii interdisciplinare. Abia după ce i-a lăsat timp de trei zile să testeze teorii învăţătoarea le-a introdus conceptul de unitate de măsură şi le-a prezentat instrumentele cu care se lucrează. Sună SF dacă ne gândim cam cum se petrec lucrurile pe la noi, nu? Da, într-o asemenea abordare se "pierde" mult timp la început, dar câştigul pe termen lung e acela că şcolarii înţeleg lucrurile în profunzime şi construiesc singuri (sau cu foarte puţin ajutor) semnificaţii, spre deosebire de a memora aiurea şi de-a regurgita informaţii atunci când sunt testaţi.

În şcolile bune (din punctul lui Alfie de vedere) copiii lucrează mult în grupuri, învaţă împreună şi unii de la alţii, în vreme ce profesorul este mai degrabă un îndrumător, nu deţinătorul adevărului absolut. Profesorul ideal tace si ascultă sau pune întrebări, nu "toarnă" cunoştinţe în capul elevilor. El se străduieşte să renunţe la controlul total, investindu-i pe copii cu putere de decizie în ceea ce-i priveşte. E de altfel extrem de logic, cum altfel să înveţi să iei decizii dacă nu luându-le? Ne-a prezentat aici un alt exemplu, de data aceasta dintr-o şcoală tradiţionalistă, unde profesorul jongla cu sistemul pentru a reuşi să lase totuşi şi elevilor o parte din control. Anunţaţi că vor avea parte de un test, elevii au răspuns că încă nu-s pregătiţi; profesorul i-a întrebat când vor fi pregătiţi şi au stabilit de comun acord o dată pentru testul respectiv. Copiii au fost apoi întrebaţi cum de n-au ales varianta "niciodată" atunci când li s-a cerut părerea cu privire la data examenului şi au răspuns cumva contrariaţi că n-ar face aşa ceva, pentru că profesorul îi respectă! SF din nou?

În şcolile progresiste programa de studiu nu e dictată de minister, după nişte criterii seci şi standardizate ci este alcătuită în primele săptămâni de şcoală, împreună cu elevii, în funcţie de interesele lor. Nu se studiază subiecte separate, izolate artificial, ci se merge pe studiul interdisciplinar, integrator. Extrem de logic, din nou :)

Potrivit lui Alfie, şcolile ideale au câteva caracteristici comune:

1. Preocuparea principală este aceea de a-i ajuta pe copii să devină oameni buni, nu doar şcolari buni.

2. Profesorii se axează pe a găsi moduri interesante în care să-şi predea materia; învăţatul ar trebui să fie distractiv, să trezească interesul copiilor, să-i motiveze să afle mai mult, nu să-i facă să dorească să scape cât mai repede.

3. Accentul cade pe înţelegerea în profunzime, nu pe memorare şi reproducerea unor răspunsuri corecte. Profesorii buni se feresc să ofere soluţii, îi lasă pe elevi să le descopere (chiar şi în cazul unor materii în care chiar există răspunsuri corecte, cum e matematica). Totul se învaţă într-un context şi cu un anume scop. Aici a pus o întrebare la care, spune el, majoritatea profesorilor de matematică răspund greşit :) A intrebat ce e mai mare, 2/7 sau 3/19 - răspunsul corect fiind "cui îi pasă?" :)))) Asta nu înseamnă că la şcolile bune nu se învaţă fracţiile - dar se învaţă într-un context care îi ajută pe copii să înţeleagă!

4. Elevii construiesc activ înţelesuri, nu absorb pasivi informaţii.

5. Programa este axată pe proiecte şi probleme, nu pe fapte/deprinderi/discipline separate. Din nou, totul se întâmplă într-un context cu sens.

6. Se încearcă inducerea ideii de comunitate, de colaborare, procesul de învăţare se întâmplă "împreună", unii cu ceilalţi nu unii contra celorlaţi.

7. Elevii au destul de mult control asupra a ceea ce se întâmplă în clasă; ei iau decizii împreună (cu profesorul), nu urmează doar instrucţiuni.

În aceste şcoli ideale sunt şi câteva lucruri care lipsesc:
1. Dependenţa de manuale - există foarte puţine manuale speciale pentru materii (nu ca la noi, unde fiecare şcoală are manuale scrise de profesorii vedetă din cadrul respectivei şcoli - manuale care costă şi ele bani grei şi sunt însoţile de tot felul de caiete de lucru; sună cunoscut?).
2. Calificative sau note - aici a fost extrem de categoric; notele nu fac altceva decât să scadă motivaţia pentru învăţare, să determine elevii să aleagă calea mai uşoară (dacă au alternative) şi să-i facă să se oprească la un nivel superficial de înţelegere - suficient pentru notă.
3. Teste - mai ales cele standardizate. Conform studiilor, testele standardizate măsoară eficient doar două lucruri: statutul socio-economic al părinţilor şi abilitatea (de nişă) de a da teste :D Nu măsoară deloc eficient ce ştie într-adevăr elevul, ele sunt despre competiţie şi nu despre învăţare.
4. Competiţii - incluzând olimpiadele, concursurile, premiile de diverse tipuri. Competiţia are drept scop victoria, nu excelenţa. Într-o şcoală axată pe competiţie elevii se definesc in funcţie de eşecurile celorlalţi, nu de reuşitele lor. Studiile arată că se lucrează mult mai bine şi mai eficient în grupurile în care participanţii colaborează, nu sunt în competiţie unii cu alţii.
5. Teme! Singurul rol al temelor e de-a "ucide" curiozitatea naturală a copiilor, de a-i împiedica să se gîndească la ce au învăţat. Aici cred că absolut toţi elevii din lume i-ar da categoric dreptate :) Are sens, din nou - cum ar putea fi copiii motivaţi să înveţe dacă după o grămadă de ore petrecute la şcoală mai pierd câteva ore acasă, făcând exerciţii inutile? Faptul că repeţi de zece ori un tip de problemă nu te ajută să o înţelegi mai bine; e mult mai eficient ca profesorul să se asigure că elevii au înţeles cu adevărat despre ce este vorba (şi aici ne întoarcem la învăţarea intr-un anumit context şi cu un scop clar!) decât să-i pună să facă un exerciţiu golit de semnificaţii.

Cam asta s-a discutat în cadrul primei conferinţe. Mie mi s-a părut totul în total acord cu bunul simţ. Dar până la urmă degeaba vor şcolile progresiste să scoată oameni creativi, care pun întrebări şi-şi folosesc mintea dacă societatea vrea indivizi complianţi, care fac ce li se spune şi nu comentează. Deşi sper totuşi că nu e chiar aşa :D

Cea de-a doua conferinţă a fost cea despre parentingul necondiţionat - subiectul cărţii proaspăt traduse, cu acelaşi nume. Discuţia a început cu diferenţa de percepţie între un om "bun" (cinstit, empatic, amabil şi tot ce mai vreţi) şi un copil "bun" (care face ce i se spune şi nu deranjează adulţii). Bleah! Pe mine una mă scoate din minţi diferenţa asta şi orice referire la copiii "buni" sau "cuminţi". WTF, vorbim despre oameni ca şi noi, doar că mai mici de înălţime. Mi se pare absolut aberant cum toţi adulţii (ok, nu toţi, dar înţelegeţi ce vreau să spun) devin dintr-o dată bătuţi în cap când vine vorba de copii şi cum standardele se schimbă brusc. Şi tot nu m-a lămurit nimeni încă în care moment devin copiii demni de a fi trataţi ca nişte fiinţe umane, când tragi linia între "tratamentul" pe care-l aplici unui copil (în scopuri educative, desigur, pentru a face om! din el) şi modul în care te raportezi la un adult.

Parentingul necondiţionat este posibil în urma a trei schimbări de perspectivă. În primul rând e nevoie de a preda parţial controlul. Până la urma e logic şi de bun simţ ca pruncul, indiferent de vârstă, să aiba control asupra propriei sale vieţi. Atunci când părinţii controlează totul copilul poate ajunge în timp să fie hiper-compliant, să nu mai fie în stare să conteste nimic, să urmeze doar indicaţii. Poblema e că de la un moment dat încolo copilul nu va mai asculta neaparat de părinţi ci de alte persoane ce vor deveni semnificative în viaţa lui, de unde drama părinţilor ce-şi pierd copiii in faţa abuzurilor de diverse tipuri. Cine e de vină?

A fost foarte fain exemplul pe care Alfie l-a dat referitor la a lăsa copilul să decidă. A vorbit despre fata lui care la vârsta de 4 ani a trecut printr-o perioadă în care-i venea foarte greu să se pregătească la timp dimineaţa. După diverse tentative de a rezolva problema, Alfie a discutat cu ea şi au căutat soluţii. Ideea cu care a venit fetiţa a fost aceea de a dormi îmbrăcată, dat fiind faptul că îmbrăcatul îi lua cel mai mult timp dimineaţa. Zis şi făcut, au încercat metoda şi a funcţionat impecabil pe parcursul următorilor şapte ani :) E vreo problemă? E soluţia găsită de copil, soluţie care nu face rău nimănui (pentru că prin alte părţi copiii au voie să fie copii, nu e "ruşine" că ai hainele nescrobite şi necălcate la dungă :P, nici nu-şi "fac de râs" părinţii prin faptul că-s copii). Ideea e că atâta vreme cât nimeni nu e pus în pericol de o idee a copiilor, aceştia ar trebui să aibă dreptul să experimenteze. Greu, greu!

În al doilea rând trebuie trecut de la "a-i face copilului ceva" (şi aici e vorba despre pedepse şi recompense, atât de dragi nouă!) la "a lucra cu copilul, a colabora". Alfie e categoric în a respinge atât pedepsele cât şi recompensele pentru a manipula comportamentul copiilor. It makes sense, again. După cum foarte bine spune el, pedepsele şi recompensele sunt două feţe ale aceleiaşi monede, monedă care nu cumpără tare mult. Sigur, pe termen scurt aceste metode se pot dovedi oarecum eficiente - părinţii obţin o oarecare complianţă de scurtă durată, dar se ignoră costul imens cu care vine această complianţă. De dragul unor momente de linişte, în care copilul "bun" să nu te deranjeze, îţi rişti toată relaţia viitoare cu el. Câţi dintre adulţi au o relaţie adevărată, de respect reciproc şi dragoste necondiţionată cu părinţii lor? Eu cred că sunt extrem, extrem de puţini. Atât pedepsele cât şi recompensele sunt contraproductive; nu fac decât să distragă atenţia copilului de la ce e important şi în timp fac copiii mai puţin empatici, mai centraţi pe sine.

Atât pedepsele cât şi recompensele fac parte din acelaşi continuum; pentru a fi cu adevărat părinţii pe care-i merită copiii noştri trebuie să ieşim cu totul din acest continuum şi să ne schimbăm radical modul de abordare. Sigur că pe termen scurt e mult mai uşor să procedezi aşa cum s-a procedat şi cu tine ("şi uite ce bine am ajuns!" - vă sună cunoscut? e în natura noastră să ne protejăm integritatea psihică - cât putem :P şi să nu recunoaştem că de fapt nu suntem chiar aşa de bine; similar, e normal ca şi părinţii să-şi spună cu maximă convingere că au făcut ce au ştiut mai bine, pentru că altfel ar deschide o cutie a Pandorei greu de gestionat).

Din păcate pedepsele şi recompensele sunt omniprezente în jur. Uneori mi-e groază de cât de firesc îmi vine şi mie să le folosesc, pentru că this is the easy way. Trebuie să am mereu în minte scopul pe termen lung - un copil fericit, capabil să ia decizii singur; şi nici aşa nu e mereu uşor, trebuie să lupt cu mine şi să rezist presiunilor din jur (care nici măcar nu-s mereu explicite).

În ultimul rând trebuie să facem trecerea de la condiţionat la necondiţionat. E extrem de important ca ai noştri copii să se simtă iubiţi no matter what; să nu fie niciodată ameninţaţi cu retragerea iubirii (revenim la pedepse, cu "iluminata" variantă a time-out-ului care nu e decât o retragere temporară a iubirii pentru că într-un fel sau altul copilul a făcut altceva decât am vrut noi. Cât de familiare vă sunt enunţurile de genul "dacă nu faci aia ma supăr", "nu-mi plac copiii răi" (wtf???)? Cât de mult gândesc adulţii în momentele în care scot aşa ceva pe gură? (că eu cred că nu prea mult :D). E greu să ne creştem altfel copiii, e greu să trecem de la "vrem ce-i mai bine pentru ei" la a face într-adevăr ce e mai bine pentru ei.

Discuţia despre pedepse şi recompense ori despre dragostea necondiţionată ar putea dura la nesfârşit. Studiile şi bunul simţ ar trebui să ne ajute :) Aşa că vă recomand cu încredere cartea lui Alfie (o pot împrumuta după ce o termin :) ). Şi ca să încheiem într-o notă (şi mai) pozitivă, vă las în compania lui Horton: "a person's a person, no matter how small" (o persoană e o persoană, indiferent cât e de mică). 

Părinţi autentici

Codruţa m-a rugat să scriu despre întâlnirea "Părinţi autentici" din 26 noiembrie, cu tema "Model masculin şi model feminin în creşterea copiilor", pentru că 75% din fondurile adunate cu această ocazie vor merge către un proiect educaţional pentru copiii mai puţin favorizaţi.
Aici e linkul spre evenimentul de pe Facebook.
Eu recunosc că nu ştiu mai nimic despre aceste întâlniri, dar mă convinge faptul că la cea din 26 noiembrie vor fi prezente două femei minunate, Monica şi Otilia, împreună cu soţii lor, alături de alte două cupluri.
Mai jos vă las comunicatul de presă pentru acest eveniment:
Marti, 26 noiembrie de la 18:30 la 21:30, va avea loc la Libraria Bastilia din Piata Romana, conferinta “Model masculin si Model feminin in cresterea copiilor”. Am invitat alaturi de noi 4 cupluri de parinti frumosi, parinti autentici. Ei sunt: Monica Reu si Ian Peatey, Otilia si Jo Mantelers, Stefan si Irina Palarie, Stanimira Dimitrova si Stanislav Georgiev.
In ultimii ani se vorbeste din ce in ce mai mult despre implicarea taticilor in cresterea si educatia copiilor chiar din primele zile de viata ale acestora. In acelasi timp, odata cu schimbarile din ultimii 50-60 de ani, generatia actuala de parinti nu are un model la care sa se raporteze, un model de parinti intr-o lume aproape complet diferita de ce era in urma cu 5-6 decenii. Mai mult de atat, tot in aceasta perioada, rolul femeii si al barbatului in societate trec prin multe valuri de schimbare.
In acest context, Comunitatea Parinti Autentici, impreuna cu Libraria Bastilia va invita la un dublu eveniment. In primul rand este un eveniment pentru parinti. Un eveniment unde vor fi 4 povesti despre ce a insemnat rolul de barbat inainte de primul copil si cum s-a imbogatit acest rol dupa aparitia copilului/copiilor. Bineinteles, vor fi si 4 povesti despre ce a insemnat rolul de femeie inainte de primul copil si cum s-a imbogatit acest rol dupa aparitia copilului/copiilor.
Am invitat alaturi de noi patru familii de parinti care investesc activ in dezvoltarea lor personala, ca oameni, si ca parinti. Sunt parinti care in comunitatile din care fac parte sunt apreciati si luati drept modele. Unii dintre ei sunt si specialisti in domeniul parentingului, sustinand la randul lor si alti parinti in acest demers, iar altii se documenteaza pentru propria lor dezvoltare.
In al doilea rand este un eveniment pentru o clasa de copii dintr-o comunitate defavorizata: Zlatna, judetul Alba. Da, 75% din fondurile pe care le vom strange la aceasta intalnire le vom directiona catre un proiect educational. Cu acesti bani vor fi achizionate jocuri educative pentru clasa I a invatatoarei Berindeie Angela. Este un proiect de educatie non-formala care ii ajuta pe copiii ce provin din familii defavorizate si cu parinti analfabeti sa se adapteze mai usor cerintelor scolare.
Asadar, va invitam cu drag marti, 26 noiembrie, la Libraria Bastilia, din Piata Romana, pentru a participa la un eveniment pentru voi ca parinti si in acelasi timp care poate aduce un zambet in viata unor copii din Zlatna, jud Alba.
Contributia pentru aceasta intalnire este:
1. Bilet pentru o persoana, plata in avans prin transfer bancar: 40 RON
2. Bilet pentru o persoana, plata cash la fata locului: 50 RON
3. Bilet pentru doua persoane, plata in avans prin transfer bancar: 60 RON
4. Bilet pentru doua persoane, plata cash la fata locului: 80 RON
Mai mult informatii, puteti gasi pe http://www.parintiautentici.ro.
Persoana de contact: Mihail Musat
mihail@parintiautentici.ro
0722 21 43 88

Şase ani de Alla

Şase ani de veselie, de trăit din plin, de învăţat, de râs, de plâns, de zâmbit, de exersat fericirea, de descoperit bucuria de-a fi, de negociat, de depăşit limite, de traversat greutăţi, de ridicat şi mers mai departe chiar când pare imposibil. Şase ani de viaţă frumoasă, interesantă, challenging :), creativă, minunată, desăvârşită în ciuda lucrurilor care întunecă uneori perspectiva. Şase ani plini şi de neschimbat cu Alla. La mulţi ani, minunată dragă!

În imagini

M, M

Cine mi-au văzut, cine-au cunoscut? Remember provocarea de acum o sută de ani, rămasă singură până acum? :)

Oraşul ăsta e o încântare pentru toate simţurile, de-aceea-l iubesc.

Pentru văz: sute de nuanţe de roz condimentate din loc în loc, la nivelul acoperişurilor, cu izbucniri de verde şi cu o mare de culori la nivelul privirilor. E maroul pielii, e sângeriul cărnii, e curcubeul condimentelor, albul şi negrul djilabalelor tradiţionale, rosul eşarfelor, portocaliul pepenilor, albastrul vaselor de ceramică, auriul opulent al bijuteriilor fantastice. Priviri furişate ori, dimpotrivă, atent-măsurătoare, venite de pe feţele înţelepte, marcate cu hărţi din riduri. Modele complicate desenate cu henna pe mâini şi picioare, care pentru ochii profani sunt doar atât, modele, în vreme ce pentru posesoare spun poveşti numai de ele ştiute. Mozaicuri desăvârşite văzute fugar printre porţile caselor ori pe sub arcadele elegant arcuite.

Pentru auz: un vacarm melodios şi dătător de dependenţă, cu strigăte de „Insha’Allah” la ceasurile rânduite, cu vociferări aparent furioase ori deznădăjduite atunci când se încheie o negociere în souk. Sunete guturale dar pline de ritm şi viaţă, un cântec din „O mie şi una de nopţi” cântat pe mii de voci. „As-Salaam-Alaikum”-uri din toate părţile, oriunde intri, pe tonuri grave, calme, ori repezite şi uşor răstite. Femei ciripind pline de viaţă, oprindu-se brusc când se simt privite. Îndemnuri strigate către caii şi măgăruşii înhămaţi la trăsuri ori căruţe încărcate. Mii de paşi răsunând pe străduţele înguste, ecouri aruncate dintr-o parte în alta înainte de a se pierde spre cer.

Pentru gust: ah, e prea mult. E-aproape extaz, amestecuri nemaiîncercate de arome şi gusturi, mâncăruri potrivite nu doar pentru gură ci şi pentru nas, pentru ochi şi pentru inimă. Senzaţii delicioase când dulciurile miniaturale înecate în miere ţi se topesc în gură, când iaurtul răcoritor se combină cu salata de fructe la o tarabă din marginea soukului, când portocalele zemoase îşi lasă sângele în pahare chiar sub ochii tăi încinşi de căldură, când aromele bucatelor tradiţionale, incredibil de gustoase, îţi deschid în faţă căi neumblate.

Pentru simţul tactil: senzaţii nebune, de rămas pentru totdeauna cu tine. Atingerea fină a mătăsii pe pielea fierbinte, asprimea ţesăturilor din lână, ciocniri involuntare în vreme ce străbaţi marea fremătătoare de oameni, greutatea plină a vaselor ce ţi se cuibăresc în căuşul palmei, încolăcirea delicată a brăţărilor ce par să fie făcute anume pentru braţele tale, palmele scufundate în mirodenii - pipăind, gustând cu buricele degetelor aromele cunoscute doar din poveşti, fâlfâitul fin al eşarfelor în vreme ce ţi se încolăcesc pe după gât, gâdilatul amuzant al pensulelor muiate în henna răcoroasă, aroma puţin aspră a pielii arse de soare, mâini bătătorite ce te ating trăgându-te în corturi plăsmuite parcă după peştera lui Ali-Baba.

Pentru miros: un amalgam imposibil de întâlnit altundeva. Dulceaţa prăjiturelelor se amestecă cu asprimea piperului, cu uşoara amăreală a şofranului, cu izul înţepător al scorţişoarei ori cardamomului. Aroma „clătitelor” tradiţionale pregătite chiar acolo, pe stradă, care te prinde de nas şi nu te lasă să te îndepărtezi până nu le încerci. Aburi îmbietori de care nu mai poţi scăpa odată ce ai făcut imprudenţa să ridici capacele tajinelor. Aroma de mentă ce pluteşte în toate cafenelele şi la toate terasele pe lângă care treci, îmbiindu-te să mai ceri doar un pahar. Mirosul înţepător din souk-ul vopsitorilor, care pe de o parte te trimite repede de-acolo în vreme ce pe altă parte te cheamă mai aproape, să simţi mai mult, să vezi mai mult, să înţelegi mai mult, să iubeşti mai mult.

De asta-mi place mie oraşul ăsta, pentru că e o încântare pentru toate simţurile. 

Relativitate aplicată (sau cum se fac 330 de km în 16 ore)

Dacă aţi terminat un liceu de bună seamă că aţi auzit de unu', Einstein, care a spus (în mare) că spaţiul şi timpul sunt relative. În caz că n-aţi aprofundat foarte tare fizica (presupunem c-aţi terminat secţia de Filo) relativitatea asta e o chestie vagă şi nebuloasă (ca mai toată teoria de la Fizică). Cu totul altfel stă treaba când dai de exemple practice, lucrurile devine mult mai clare! Noi am verificat treburile astea în weekend (ceea ce nu vă dorim şi dumneavoastră).

Vineri dimineaţă am urcat în busuc, am dus-o pe Alla la grădi pentru ultima zi de tabără, am cules colegii de drum (pe Osi şi Cristi) şi am pornit cu voioşie spre Petea, să trecem la fraţii unguri. Ocazia? Întâlnirea de broscuţe de la Gyomaendröd, eveniment important în calendarul broscăresc. Am ales să trecem frontiera pe la Petea pentru că Osi trebuia să-şi recupereze maşina din Nyiregzháza de la Tibi. O alegere inspirată, deoarece aşa am avut de făcut numai 140 de km în plus, faţă de vreo 270 dacă am fi ales să mergem spre Valea lui Mihai. De unde km ăia în plus, întrebaţi? Păi simplu: poliţistul de la vamă a vrut să vadă permisul, asigurarea si talonul maşinii (i-om fi părut suspecţi sau poate că are pur şi simplu un algoritm după care face verificările astea, we'll never know). Toate bune şi frumoase, doar că talonului îi lipsea partea cu inspecţia tehnică periodică (inspecţie făcută acum un an, după ce alt poliţist de frontieră (zelos) a constatat că nu există şi-a reţinut numerele busului :D). După căutări asidue am ajuns la concluzia că bucăţica buclucaşă trebuie să fie pe undeva pe-acasă, dar argumentul ăsta n-a ţinut, drept pentru care ne-am întors la Baia Mare să găsim hârtia eliberatoare.

Noroc c-am găsit-o în relativ puţin timp, aşa că pe la 12 şi-un pic eram din nou în drum spre Petea. De data asta am trecut fără probleme şi ne-am continuat drumul spre Nyiregzháza. Am mai pierdut şi acolo vreo 40 de minute - deja trecuseră vreo şapte ore de la prima plecare de-acasă (şi ăştia erau doar primii 170 de km din drum). Osi şi Cristi s-au îmbarcat în broscuţa revizuită de Tibi, că doar de aia a stat acolo două săptămâni - dar ne-am lovit din nou de relativitate, că de fapt meşterul n-a făcut aproape nimic, ceea ce am şi constatat cu vreo 20 de km înainte de Debrecen, când motorul n-a mai făcut faţă. Din fericire şi-a revenit după o curăţare sumară a platinii, aşa că după aproximativ 10 minute ne-am putut continua drumul. Nu pentru mult timp, deoarece la 20 de km după Debrecen s-a oprit motorul busului. Şi oprit a rămas vreme de vreo 4 ore. Se stricase senzorul de la aprinderea electronică. Dacă am fi avut o platină la noi, am fi putut rezolva rapid (mă rog, nu eu personal), însă n-am avut, evident. Aşa că am stat şi-am aşteptat să apară la orizont un bus, o broscută, un Golf 1 - orice ar fi putut avea o platină în plus. Prima dată a oprit lângă noi un frate mai tânăr al busului, un Doka T3, din păcate Diesel, deci fără platină. După vreo jumătate de oră a mai oprit un bus, de data asta camper, cu-n şofer săritor care avea o ladă de piese. Nu se prea pricepea el, deci la o nevoie nu prea i-ar fi folosit (întrebat de platină a ridicat triumfător un carburator), dar pe alocuri intenţia contează foarte mult. Osi a găsit un delcou complet - din păcate fix platina era inutilizabilă, aşa că n-am putut-o împrumuta. Alte soluţii în afară de aşteptare nu prea aveam, aşa că am profitat de pauză cum am putut. Măcar am făcut poze şi am râs.

În cele din urmă a oprit un tânăr care s-a oferit să-i ducă pe băieţi în satul din apropiere, unde cunoştea un mecanic. Cristi a rămas cu mine, să pândim alte posibile maşini salvatoare. Am oprit încă un bus, dar nefiind vorbitori de maghiară niciunul din noi, nu prea am reuşit să ne facem înţeleşi de şofer. Până la urmă au apărut Dragoş şi Osi victorioşi, fluturând un delcou bun în mână. Nu-l găsiseră la mecanicul cu pricina, ci la un alt nene din sat, posesor de broscuţă, care a fost foarte de treabă şi ne-a împrumutat delcoul lui de rezervă până duminică, la întoarcere (comunitatea broscărească e una faină, broscarul ăsta nu ne-a văzut în viaţa lui şi totuşi ne-a dat o piesă împrumut, fără nicio garanţie, bazându-se doar pe promisiunea că i-o înapoiem la întoarcere; ba mai mult, la vreo 10 minute după ce s-au întors Osi şi Dragoş a apărut şi el cu broscuţa şi i-a ajutat să repare motorul).

Cam la 4 ore după oprire am reuşit să pornim din nou la drum, pentru ultimii 95 de km. Deja eram cu toţii obosiţi şi era destul de târziu, dar am reuşit să ajungem la camping chiar cu două minute înainte de sâmbătă. Acolo totul era o mare petrecere - muzică live, discuţii animate, multe maşini frumoase (asta am văzut însă abia dimineaţă) şi un cer plin-plin de stele, n-am mai văzut de mult unul aşa frumos (avantajul campingului la marginea oraşului, departe de poluarea luminoasă). Noi ne-am făcut "patul" în bena (sau marmota, cum îi spune Alla) busului, ceilalţi doi băieţi au mai avut de întins şi cortul (bucuria lui Osi :P). Eu şi Osi am cedat primii, pe la 2 dormeam, restul trupei a mai stat la poveşti şi beri cu băieţii din Timişoara şi Arad.

Dimineaţă am putut aprecia altfel locul (de fapt noi îl ştiam, numai Osi şi Cristi erau veniţi pentru prima dată) şi după prima baie în piscină perspectiva s-a îmbunătăţit şi mai mult :) Spre seară a avut loc parada tradiţională de la Gyoma, care e de fapt un mare război cu apă pe post de muniţie, război la care participă cu plăcere toată populaţia oraşului. Eu am rămas la corturi, era foarte cald şi n-aveam chef de sauna din bus ori de vreo baie surpriză în cazul în care aş fi deschis geamul. Dar cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la paradă, am sfârşit şi eu udă din cap până-n picioare, pentru ca la întoarcere muniţia neconsumată a fost folosită în camping :D

Căsuţa noastră (plus tânără intelectuală)

Ză boyz at coffee time

Înainte de paradă

Pregătiri intense

Aprovizionare

Să înceapă măcelul!

 Busul, lovit chiar la sosire

Victima inocentă şi nebănuitoare

Duminică au mai făcut băieţii o baie, am mâncat şi ne-am pregătit încet de drum. Broasca trebuia să rămână din nou la Tibi (de data asta în speranţa unor reglaje adevărate) şi am preferat să ne luăm o marjă de siguranţă pentru evenimente neprevăzute. Dar, ca de fiecare dată, drumul înapoi a fost lipsit de peripeţii şi-am ajuns aproape în timpul pe care ni l-a prezis Ioana lui Osi (cunoscătorii ştie!) :)

PRINTUL SI MAGICIANUL

A fost o data un print tanar care credea in toate lucrurile in afara de trei. Nu credea in printese, nu credea in insule si nu credea in Dumnezeu. Imparatul, tatal sau, ii spusese ca aceste lucruri nu exista. Si cum nu erau nici printese, nici insule si nici vreun semn al existentei lui Dumnezeu in imparatia tatalui sau, tanarul print ii dadu crezare. Dar intr-o zi, printul fugi din palat si ajunse in imparatia vecina. Aici, spre uimirea sa, vazu insule in largul coastelor si pe aceste insule niste fapturi stranii si tulburatoare carora nu indrazni sa le dea un nume. In timp ce cauta o barca pe mal, un barbat imbracat in haine de seara se apropie de el. 

-Insulele de acolo sunt adevarate? Intreba tanarul print.

-Bine-nteles ca sunt insule adevarate, raspunse barbatul imbracat in haine de seara.

-Si fapturile acelea stranii si tulburatoare?

-Sunt toate printese adevarate si autentice.

-Atunci trebuie sa existe si Dumnezeu! striga printul.

-Eu sunt Dumnezeu, raspunse omul in haine de seara inclinandu-se usor.

Tanarul print se intoarse acasa cat putu mai repede.

-Iata-te inapoi deci, ii zise imparatul.

-Am vazut insule, am vazut printese, l-am vazut pe Dumnezeu, ii raspunse printul cu repros in glas.

Imparatul ramase impasibil.

-Nu exista nici insule adevarate, nici printese adevarate si nici Dumnezeu adevarat nu exista.

-Dar am vazut cu ochii mei!

-Ia spune-mi cum era imbracat Dumnezeu.

-Dumnezeu era in haine de seara.

-Avea manecile hainei suflecate?

Printul isi aduse aminte ca asa erau. Imparatul zambi.

-E un costum de magician. Ai fost pacalit.

Auzind acestea, printul pleca din nou in imparatia vecina si se duse pe acelasi mal unde ii iesi din nou in cale omul in haine de seara.

-Imparatul, tatal meu, mi-a spus cine esti, zise printul indignat. Data trecuta m-ai pacalit, dar nu se va mai intampla. Acum stiu ca insulele nu sunt reale si nici printesele nu sunt reale, pentru ca tu nu esti decat un magician.

Omul in tinuta de seara zambi.

-Nu te pacalesc, baiete. In imparatia tatalui tau exista multe insule si multe printese, dar tatal tau le tine sub vraja lui si nu le poti vedea.

Printul se intoarse acasa ganditor. Cand il vazu pe imparat, se uita drept in ochii lui.

-Tata, e adevarat ca nu esti imparat, ci doar un magician?

Imparatul zambi si isi sufleca manecile.

-Da, fiule, sunt un magician.

-Atunci barbatul de pe mal era Dumnezeu.

-Barbatul de pe mal era doar un alt magician.

-Trebuie sa cunosc adevarul adevarat, adevarul de dincolo de magie.

-Nu exista adevar dincolo de magie, raspunse imparatul.

Printul fu cuprins de tristete si zise:

-Am sa ma omor.

Prin farmecele sale, imparatul chema moartea sa vina.

Moartea aparu in usa si ii facu semn printului sa vina cu ea. Printul se infiora. Isi aminti de insulele frumoase, frumoase dar ireale, si de printesele ireale, ireale dar frumoase.

-Prea bine, zise . Voi putea indura totul.

-Vezi, fiule, zise imparatul, acum esti si tu magician.

Fete pe biciclete

Duminică s-a "întâmplat" ediţia băimareană a SkirtBike şi întrucât anul acesta am ajuns şi noi, se cere o cronică a evenimentului :)

Deşi vremea părea să nu fie foarte favorabilă (pe la 4 după-masă tuna şi fulgera, adunarea generală urma să fie la 5) până la urma lucrurile au ieşit chiar foarte bine. Ploaia s-a oprit cu vreun sfert de oră înainte să trebuiască să pornim spre locul de întâlnire, timp suficient ca Dragoş să ne aranjeze bicicletele de paradă şi să ne facă ceva fotografii pe picior de plecare.

Mica, chic şi pregătită

Fiecare cu "calul" ei (cândva o să am o bicicletă mai tânără de cât mine :)) - exagerez un pic, n-are decât 30 de ani anul ăsta, dar se "ţine" bine)

Aproape gata de plecare

În parc se adunaseră deja multe bicicliste împreună cu susţinătorii lor. Fotografii şi cameramanii mişunau prin mulţime (şi adevărul e că aveau ce vedea) luând câte-un interviu sau fotografiind vreo mândreţe de bicicletă (sau biciclistă).

A durat cam o oră şi ceva până am pornit la plimbarea prin oraş (însoţite de maşini şi motociclete de Poliţie)  pentru că a venit atât de multă lume încât înscrierea, plasarea numerelor pe biciclete şi decorarea lor cu moriştile de vânt a ţinut mai mult decât era probabil estimat. Alla a profitat de pauză şi a găsit un pui de căţel cu care să se joace, aşa că pentru ea timpul a trecut foarte repede şi plăcut. Ba chiar şi mai plăcut după ce a primit pachetul de bunătăţi pregătit pentru micile bicicliste :)

Dar plimbarea a compensat toată aşteptarea. Vreo 200 de bicicliste de toate vârstele, însoţite probabil de o sută (dacă nu şi mai bine) de susţinători... flori, claxoane admirative, multă multă bucurie şi voie bună - ce să-ţi mai doreşti pentru o după-amiază reuşită? Alla nu vrea încă să renunţe la bicicleta pitică (şi nici la roţile ajutătoare), aşa că i-am spus de acasă că probabil n-o să facem toată tura prin oraş, să nu fie prea dificil pentru ea. Dar odată pornite a fost atât de entuziasmată de faptul că mergeam cu toţii pe stradă, că era atâta veselie şi buna-dispoziţie în jur, încât a spus că vrea să mergem "cu mulţimea". Pe la jumătatea drumului (am pornit din parc, coborând pe Victoriei până la mall, apoi pe Decebal, Bucureşti - până înapoi în Centrul Vechi, a fost ceva de pedalat pentru nişte roţi cât farfuriile :)) ) a obosit puţin, însă îşi striga singură câte-un slogan motivaţional ("un biciclist pedalează fără oprire, chiar dacă durează toată viaţa!") sau îmi cerea mie s-o susţin, draga de ea. Un băiat impresionat de hotărârea ei şi-a oferit de câteva ori ajutorul, însă până în ultimele câteva minute a fost refuzat cu îndârjire :)) La final a acceptat totuşi s-o împingă câte puţin ("până îmi odihnesc un pic picioarele"). A ajuns în Centrul Vechi vişinie, dar victorioasă :) La plecare Călin mi-a spus că la masa de lângă ei povesteau nişte băieţi de o fătucă mică dar hotărâtă, care a pedalat susţinut tot drumul :)))

The girls :)

O parte din coloană

După plimbare ne-am regrupat la una din terasele din Centrul Vechi pentru hidratare, premii şi continuarea petrecerii. Fiecare participantă a avut o şansă la premiile trase la sorţi (printre care şi cosmetice de la Adriana) şi-o să aibă o şansă la premiile ce vor veni în perioada următoare, via pagina de FB a Skirt Bike (printre care se află şi-un curs de pregătire pentru naştere precum şi două biciclete absolut superbe). Deşi tombola nu ne-a adus niciun premiu, n-am plecat acasă cu mâna goală, pentru că Alla a primit o veioză (numai potrivită pentru o biciclistă) de la câştigătoarea ei de drept :)

Noi am plecat acasă destul de devreme, spre 9, pentru că Alla era deja obosită, aşa că am ratat lansarea celor 100 de lampioane roz. Cred c-a fost foarte fain, anul viitor sigur n-o să pierdem nimic din distracţie. Mă bucur că am fost anul ăsta (chiar dacă a trebuit să mă îmbrac în rochie :P - glumesc, nimic n-a fost obligatoriu) şi le admir pe fetele din echipa SkirtBike pentru că s-au înhămat la aşa treabă. Organizarea unui eveniment pentru sute de participanţi nu e uşoară şi sunt sigură că au adunat multe nopţi nedormite pentru ca totul să iasă aşa de bine. Felicitări, fetelor :)



Filmulet MaximStudio 


Fotografii de la:
Şanta Andreas
Poienar David
Nichi Dan
Foto Dan
Diana Cherecheş
Kinga Kalmar

Şi probabil vor mai urma, adaug pe măsură ce apar.

Tango unchained

Începuturile tangoului nu sunt foarte bine cunoscute. Se ştie doar că a apărut la sfârşitul secolului 19, cel mai probabil în Argentina, la Buenos Aires. Prima melodie ce se autodenumea „tango” a fost înregistrată în 1857 („Toma maté, ché”), iar primele relatări despre tango ca dans apar prin anii 1890, ceea ce probabil însemna că dansul începuse deja să se răspândească în acea perioadă.

Paternitatea termenului „tango” este de asemenea neclară. Există teorii care susţin că termenul provine de la stilul de muzică cântat în acele vremuri în Spania, deşi tangoul, aşa cum îl ştim astăzi, are puţine asemănări cu genul muzical din care se presupune că provine. Alte teorii vorbesc de influenţa populaţiei de origine africană din Buenos Aires, termenul de „tango” făcând referire la tobele (tambor) folosite de dansatorii şi cântăreţii africani.

 Nu se ştie prea multe nici despre originea tangoului ca dans. Nu cu foarte mult timp în urmă, dansul presupunea o coregrafie atentă, cuplurile atingându-se doar la nivelul mâinilor. La începutul secolului 19 în Europa valsul a început să se răspândească tot mai mult, urmat apoi de polcă – ambele dansuri revoluţionare la acea vreme, deoarece presupuneau o intimitatea nemaiîntâlnită până atunci între un bărbat şi o femeie în timpul dansului. Este posibil ca valul masiv de imigranţi europeni din Buenos Aires să fi adus cu ei această nouă modă. Ceea ce deosebea însă tangoul de vals şi polca era improvizaţia, lipsa unor secvenţe fixe de paşi care conduceau dansul până la sfârşit.

 Cei mai mulţi istoriografi ai tangoului par să fie de acord că acest stil de dans a apărut în cadrul păturilor sărace ale Buenos Airesului. Se vorbeşte chiar de naşterea tangoului în bordeluri, deşi ar putea fi mai degrabă vorba de o răspândire a acestui dans ŞI în bordeluri, nu exclusiv acolo. Probabil bordelurile au fost locurile în care membrii clasei de mijloc şi ai clasei superioare a Buenos Airesului au venit în contact cu tangoul la început.

 În acele vremuri populaţia Buenos Airesului era majoritar masculină, ceea ce făcea din prostituţie o afacere de succes. Proprietarii bordelurilor au început să angajeze cântăreţi de tango care să întreţină clienţii ce-şi aşteptau rândul. Probabil că în timp ce aşteptau, bărbaţii-şi exersau mişcările de dans – de aceea se spune că la începuturi tangoul era dansat de către doi bărbaţi. Un alt efect al numărului scăzut de femei a fost concurenţa acerbă dintre băbaţi. Unul dintre puţinele moduri în care bărbaţii se puteau apropia de femei era prin dans, ori pentru aceasta trebuiau să fie cei mai buni, să se asigure că femeile îi vor prefera altora. 

Tangoul a luat amploare în cadrul cartierelor sărace, unde populaţia locuia în conventillos, case tip vagon în care puteai întâlni oameni din toate colţurile lumii. Bărbaţii purtau adevărate „bătălii” în paşi de dans, pentru a se asigura că femeile vor dori să danseze în continuare cu ei. Nu conta atât de mult tehnica şi figurile spectaculoase cât faptul de a face femeia pe care o ţineau în braţe să se simtă specială, să se simtă bine dansând, astfel încât să nu-i refuze data viitoare. Din cartierele sărace şi din bordeluri tangoul a ajuns încet la clasele superioare, unde era prezentat în forma sa simplificată, „decentă”, pentru că era adesea dansat în familie.

 La începutul secolului 20 tangoul a ajuns în Europa, probabil prin intermediul tinerilor de familie bună trimişi la studii. 1913 a fost anul tangoului peste tot în Europa. Se organizau ceaiuri dansante, femeile au început să-şi adapteze îmbrăcămintea astfel încât să poată dansa libere de constrângeri, comerţul cu articole legate de tango (pantofi, ciorapi, rochii, pălării) a devenit înfloritor. Abia după succesul tangoului în Europa (şi mai cu seamă în Paris) acest dans a fost cu adevărat acceptat de clasa superioară a Buenos Airesului. Îşi pierde însă puţin semnificaţia iniţială, aceea de a transpune în dans întreaga viaţă a dansatorului. “Un porteño care dansează un tango o face ca o meditaţie asupra propriului destin, sau pentru a exprima gânduri, de regulă nu optimiste, referitoare la condiţia umană în general” (Ernesto Sabato).

 Evoluţia tangoului nu a fost una lină ci, dimpotrivă, plină de suişuri şi coborâşuri. Epoca de tinereţe a tangoului a durat până prin anii 1920, când acest dans a fost „importat” de lumea bună a Argentinei. Deşi interzis atât de Papă cât şi de Kaizerul Wilhelm I, tangoul supravieţuieşte şi se dezvoltă în continuare, mai cu seamă în timpul Primului Război Mondial, când lumea avea nevoie de ceva care să-i distragă atenţia de la ororile războiului. Urmează etapa de mijloc, până în anii 40, muzica de tango devenind un fenomen de masă, rafinând şi diversificând gustul publicului. Între anii 1940 şi 1950 tangoul a cunoscut perioada sa de glorie. Peste tot se cânta şi dansa tango, cele mai populare cântece erau înregistrate pe vinil, în baruri şi cafenele orchestrele cântau la cererea clienţilor cântecele lor favorite. În anii 50 însă lovitura de stat care l-a înlăturat pe generalul Péron a adus schimbări majore şi pentru tango. Noul guvern militar nu aprecia tangoul, nu dansa tango şi respingea tot ce fusese aprobat şi popular în timpul lui Péron. Paranoia guvernanţilor a dus la interzicerea tangoului, pentru că, în mintea lor, singurul scop al oamenilor care se strângeau în grupuri mari nu era dansul, ci înlăturarea guvernului prin uneltiri politice. Epoca neagră a tangoului a durat până în 1983, timp în care foarte puţini oameni mai învăţau să danseze tango. Dansul nu a dispărut, însă a intrat într-un con de umbră, încercând să se strecoare pe lângă legile rigide şi aberante. Căderea juntei militare la începutul anilor 80 a dus la renaşterea acestui stil. Problema era însă că puţini mai ştiau să danseze. Treptat însă cei care dansaseră tango în timpul Epocii de Aur au început să iasă din umbră şi să „predea” tangoul tinerei generaţii. Au început să apară diferite stiluri de tango, acesta ducând uneori la neînţelegeri majore între adepţii diferitelor tipuri de dans.

 Istoria tangoului ca dans nu poate fi separată de istoria tangoului cântat. La începuturi tangoul se dansa pe muzică live, în cartierele sărace şi cafenelele de la periferie de la sfârşitul secolului 19 nu se găseau discuri. Oamenii profitau de muzică acolo unde o întâlneau. Nu era neobişnuit să vezi oameni dansând la colţ de stradă ori în faţa cafenelelor. Repertoriul era destul de restrâns şi interpreţii cântau în general despre lucrurile cunoscute lor, despre viaţă aşa cum o vedeau ei. Odată cu apariţia partiturilor şi înregistrărilor, situaţia se schimbă, tangourile ajung mai repede la public. Unul dintre primele tangouri celebre, El Choclo, este scris în 1905 de către Villoldo, unul dintre primii artişti de început despre care se ştie câte ceva. Puţin după aceea pe scena tangoului este introdus bandoneonul, instrumentul specific acestui gen muzical, probabil adus din Germania. În 1912 îşi începe cariera muzical Carlos Gardel, El Rey del tango, Regele, care a schimbat perspectiva asupra tangoului. În scurta sa cariera a înregistrat peste 500 de melodii şi a jucat în câteva filme. În 1917 înregistrează unul dintre cele mai cunoscute tangouri, La Cumparsita, melodie pe care se dansează şi astăzi, de obicei la sfîrşitul unei milonga (petrecere), cu o persoană specială. În anii 30 tangoul capătă accente dramatice, sentimentale, odată cu ascensiunea lui Enrique Santos Discépolo. Epoca de Aur a adus o adevărată explozie a tangoului cântat; în această perioadă s-au remarcat compozitori şi interpreţi precum Anibal Troilo, Carlos Di Sarli, Miguel Caló, Lucio Demare, Alfredo De Angelis sau Osvaldo Pugliese. Odată cu intrarea tangoului în conul de umbră impus de junta militară, noi genuri muzicale au început să prindă teren în Argentina - precum rock and roll-ul şi jazz –ul. În anii 50 un tânăr bandoneonist, Astor Piazzolla (aici o înregistrare a unui concert) a adăugat elemente de jazz tangoului, creînd ceea ce se cheamă nuevo tango. Primit la început cu neîncredere, acest stil a ajuns totuşi să cunoască o mare dezvoltare, Piazzolla devenind celebru – cine nu ştie Libertango? Lucrările lui Piazzolla sunt interpretate astăzi de mari muzicieni din zona jazz-ului – precum Richard  Galliano (aici un concert) sau Al Di Meola. Tangoul se cântă şi astăzi, există trupe care-l ţin în viaţă şi-l duc mai departe, precum Gotan Project sau Otros Aires (pe care-i puteţi de altfel vedea sâmbătă la Cluj!).

 De-a lungul timpului tangoul a apărut în numeroase filme (unele dedicate în exclusivitate acestui stil de dans/muzică, altele pigmentând doar povestea cu ajutorul tangoului), ceea ce dovedeşte că tangoul era deja un fenomen. Absolut aleatoriu:
Mr. and Mrs. Smith
Easy virtue
Scent of a woman
Take the lead
Shall we dance?
Je ne suis pas la pour etre aime
Moulin rouge
Some like it hot
Chicago
Frida
Pirates of the Carribean
Love and other disasters
Upside down
Never say never again
It takes two to tango
Tango
Four horsemen of the apocalypse
True lies
Assassination tango
Adams family
Rent
Step up 3D
Mack the knife
Death on the Nile
Underground
Indochine
Captain's Corelli mandolin
Soldaat van Oranje
The City Hall
Purple house
Sara
Schindler's list

 Asăzi tangoul este mai mult decât doar muzică sau doar dans. Dacă nu trăieşti tangoul, dacă nu-l înţelegi, probabil nu-l vei putea dansa. Dacă nu eşti gata să te „predai” muzicii, ritmului, propriului tău trup, dacă nu eşti pregătit să te deschizi, să-l laşi pe cel cu care dansezi să între în lumea ta pentru cele două-zece-treizeci de minute de dans, nu vei reuşi să simţi cu adevărat tangoul. În cadrul cursurilor de dans de societate se pune mare accent pe poziţii - fiecare dans începe cu poziţia standard. Tangoul argentinian, adevăratul tango, care nu e cel văzut la concursuri, începe cu o îmbrăţişare. Nu spune asta tot? Este vorba despre apropiere, despre a simţi muzica împreună, de a merge împreună spre ceva, nu de a ajunge la o destinaţie. Pentru unii tangoul poate fi terapie – suntem atât de setaţi pe noi înşine astăzi încât nu e mereu uşor să învăţăm să ne deschidem. Tangoul ajută (şi la asta). Petrecerile unde se dansează tango, milongas, sunt adevărate evenimente unde atât femeile cât şi bărbaţii dau ce-i mai bun din ei – începând cu felul în care sunt îmbrăcaţi şi aranjaţi până la maniere şi la implicarea totală în dans. Deşi pare că vorbesc despre altă lume, nu-i aşa. Tangoul e printre noi, poate chiar în noi, trebuie doar să-i deschidem uşile sufletelor.

 Shall we tango?

Reuşite

Pentru amândouă :) Ieri mi-am primit şi eu (în sfârşit!) rezultatele la examenul Lamaze din aprilie, am reuşit să-l trec cu 135 de răspunsuri corecte din 150, onorabil. Eram sigură că-l trec, dar na, până să văd scris negru pe alb.... A şi durat foarte mult până am primit rezultatele, cât să ne stresăm suplimentar.

Iar astăzi a fost rândul Allei, a terminat primul "an" de engleză (merge de pe la sfârşitul lui noiembrie). Ultimul curs propriu-zis a fost de fapt săptămâna trecută, azi au avut o evaluare independentă, făcută de British Council, şi o petrecere de sfârşit de an. Evaluarea a avut loc prin joacă, aşa cum au fost şi orele de până acum, însă cu o reprezentantă a BC, nu cu teacher şi cu voluntarii străini cu care erau deja obişnuiţi. La sfârşit copiii au primit diplomele cu rezultatele, a obţinut "punctaj" maxim, am fost atât de mândră! Dar ce m-a făcut să mă simt şi mai fain a fost că îndată după terminarea festivităţii de împărţire a diplomelor trei dintre voluntarii cu care s-a întâlnit mai des grupa Allei - Monica, Benjamin şi Chad - au venit repede la ea şi-au cerut să vadă diploma, apoi au strigat "we knew it, we knew it" şi-au bătut palma cu ea. E clar că pentru noi e cea mai cea, însă a fost tare bine să văd că nu doar noi o vedem aşa :)

O altă întâmplare importantă a zilei de astăzi a fost vizita la dentist, chiar înainte de evaluare, vizită soldată cu extracţia a doi dinţi mici şi simpatici, care acum se odihnesc sub pernă. A fost nevoie de asta pentru ca dinţii definitivi s-au grăbit şi-au început să crească în spatele celor de lapte, asa ca Emese a trebuit sa le facă loc. În noaptea asta aşteptăm vizita Zânei Măseluţă, să vedem dacă reuşeste să ajungă şi pe la noi!

Despre doule, in saptamana lor

Mi-am tot propus sa scriu despre experienta de la workshopul cu Michel Odent si Liliana Lammers de indata ce am ajuns acasa, insa cumva n-am reusit. Intai am asteptat sa mi se sedimenteze bine cele patru zile extrem de intense si emotionante, apoi mi s-a parut ca oricum n-as fi reusit sa gasesc cuvintele potrivite pentru a transmite exact ceea ce as fi dorit. 

Dar astazi, in ultima zi din Saptamana Doulelor, trebuie sa scriu cate ceva (mai ales ca m-a provocat si draga de Diana). Oricat de cheesy ar suna, toamna trecuta am trecut printr-o experienta intensa, de genul celor care te zguduie si te fac sa te gandesti la ce esti si ce ti-ai dori sa fii si sa faci. Eu vreau sa fiu (si) doula.

Cand am intalnit prima data cuvantul "doula" am priceput ca este ceva legat de nastere, dar cum nu ma preocupa deloc subiectul, am trecut peste, pastrand informatia bine ascunsa intr-un coltisor al creierului. Dupa nastere am inteles mult mai bine despre ce este vorba. De fapt nu, nu dupa nastere, ci la cativa ani dupa nastere, cand mi-am dat seama cum a fost si cum (mai bine) ar fi putut sa fie.

N-am avut parte de o doula (daca nu-l punem la socoteala pe Dragos, care pana la urma tocmai rolul asta l-a cam jucat, chiar daca nu stia), atunci nici nu stiam ca se poate (teoretic, habar n-am daca spitalul ar fi permis, sper insa ca permite macar de-acum incolo) si nici nu cunosteam pe nimeni care sa practice aceasta meserie. Acum ma pot lauda, cunosc doule tot una si una :).

Am aflat ulterior ce importanta joaca prezenta unei astfel de persoane in "rezultatul" unei nasteri, ce diferente poate sa faca mai ales in cazul mamicilor care dau nastere primului copil si pentru care totul este nou, emotionant, zguduitor, intens, mamici care sunt cu atat mai vulnerabile la "tratamentele" rutiniere si pe alocuri dezumanizante care se practica in spitale (fie ele private sau de stat).

Posibilitate de a alege sa fii insotita la nastere de o doula ar trebui sa fie accesibila oricarei viitoare mamici. Prezenta unei astfel de persoane intr-un spital ar trebui nu doar tolerata, ci incurajata, sustinuta de personalul medical, pentru ca, pana la urma, si lor le este mai usor cand au de-a face cu mamici calme, care stiu ce li se intampla, care au incredere in ele si-n trupurile lor perfect create pentru a creste si a naste bebelusi.

Orice viitori parinti ar trebui sa stie ca prezenta unei doula alaturi de ei in timpul travaliului, nasterii si eventual al primelor zile post-partum are rolul de-a reduce anxietatea, de-a face mama sa se simta in siguranta, de-a crea si mentine o atmosfera calma, ferita de adrenalina, hormon ce poate interfera foarte usor cu procesul fiziologic al nasterii. Ce ar trebuie de asemenea sa stie este ca doula nu este nici medic, nici moasa, nu poate participa activ la nastere. Ea este acolo in primul rand pentru mama, pentru a o proteja (emotional si uneori fizic) si a o reasigura ca poate da nastere, ca este suficient de puternica si de pregatita.

Fara a avea nevoie de studii speciale, doula este o femeie (de cele mai multe ori mama si ea) cu un mare respect pentru procesul nasterii, care stie cat de important este pentru o viitoare mamica sa se simta in siguranta, neobservata, inteleasa si acceptata cu toate "manifestarile" pe care le pot provoca emotiile si efortul nasterii.

Sigur ca se poate naste si fara doula. Sigur ca se poate naste in continuare ca pe banda rulanta, fara ca personalul medical sa cunoasca nimic despre mama, uneori nici macar numele. Sigur ca pentru medici, moase si asistente asta este aspectul cel mai putin important al "problemei" - ei sunt acolo pentru a se asigura de rezultatul fizic pozitiv al intregului proces. Se uita insa ca rezultatul emotional are o importanta la fel de mare, pentru mama nasterea ei este unica, nu este doar una dintre zecile de nasteri ce au loc intr-o zi in spital. Personalul medical uita nasterea aproape imediat (daca nu este una "cu probleme") insa femeia o tine minte pentru toata viata, indiferent cat de minunata sau ingrozitoare a fost. Si-atunci nu este de dorit sa incercam sa facem tot ce putem pentru ca amintirea aceasta sa fie una pozitiva, de care mama sa pomeneasca cu drag si mandrie?

Odata ce am pornit cu Alla pe drumul intarcarii mi-am dat seama ca mi-as dori sa pastrez inca in amintire momentele prin care am trecut si ca mi-ar placea foarte mult sa ajut si alte mamici sa treaca peste barierele sociale si peste cele pe care ni le punem singuri si sa asculte cu mai mare atentie ce au copiii lor sa le spuna. Am inceput formarea ca educator prenatal Lamaze (vine examenul in curaaaand!) anul trecut si-am avut deja prilejul sa lucrez cu cateva cupluri de parinti. De cand insa am participat la workshopul de asta toamna, mi-am dat seama ca vreau mai mult de atat; nu ajunge sa ofer doar informatii, vreau sa ofer sprijin, incredere, ajutor daca e nevoie. Vreau sa fiu si doula, vreau ca mamicile sa stie ce anume le poate ajuta in timpul travaliului si nasterii, vreau sa fiu alaturi de ele si sa praticip, din nou si din nou, la miracolul pe care-l reprezinta fiecare nastere in parte.

Biciclim, biciclim

Ieri, într-o frumoasă zi de primăvară nu mai rece de minus 4 grade Celsius, ne-am îmbrăcat bine, am verificat bicicletele (unii dintre noi :P) şi-am pornit într-o plimbare lejeră de 37 de km. O nimica toată, aţi zice, dacă n-aţi şti ce sedentară-s eu, mai ales sub 20-22 de grade.

Primii cîţiva kilometri, până la ieşirea din oraş, au trecut relativ uşor; apoi am început să urcăm Dealul Groşilor (pentru cunoscători), cu ditamai panta, unde acum câţiva ani, la primul drum cu broscuţa proaspăt achiziţionată, maşina n-a mai vrut să colaboreze şi-a pornit la vale, cu spatele. Deşi cu vreo două opriri, am reuşit să mă ţin vitejeşte pe bicicletă şi-am ajuns în vârful pantei, unde ne-am făcut câteva fotografii doveditoare, că nu-i ceva ce se întâmplă în fiecare zi (şi nici în viitorul foarte apropiat, ar zice fundul meu, dacă l-ar întreba cineva).

Următoarea porţiune de drum a fost o coborâre lejeră unde am testat frânele şi-am avut grijă să-mi ţin picioarele pe pedale. Frumos, plăcut, singurele gânduri mai puţin senine erau legate de drumul înapoi (că de dus te duci, da' mai trebuie să te şi întorci...).

Am mai avut apoi câţiva kilometri de drum drept, cu o pantă chiar la final, şi iată-ne ajunşi la Coruia, la bunici, unde i-am făcut Allei surpriza de a apărea pe neanunţate :). După o pauză de 3-4 ore (şi-o masă gustoasă, pentru reîncărcarea bateriilor) am pornit spre casă. Pe alt drum, pentru că n-aş mai fi urcat pantele de pe drumul pe care veniserăm. În varianta de-acum urma să avem o singură pantă, serioasă, ce-i drept, dar una :D.

Am mers destul de susţinut, cu puţine opriri (majoritatea pentru suflat nasurile). Mărturisesc că, la urcare am făcut vreo 30-40 de metri pe lângă bicicletă; de, e greu la deal cu boii bicicleta de oraş, cu puţine viteze ajutătoare!

Dar am reuşit! Am ajuns acasă întregi, cu dureri de mâini/picioare/fund, după caz, un pic obosiţi, dar vii şi nevătămaţi :). După-masa am petrecut-o cu prieteni şi jocuri faine şi puţin după apus am iesit la vânătoare de comete, din păcate fără succes, iluminatul public şi norii n-au ţinut cu noi, dar ne-am consolat la gândul că n-o să ratăm cometa din noiembrie, care se va vedea şi ziua.