Parisul nostru

Gata distracţia, ne-am întors (şi parţial ne-am şi revenit după oboseala călătoriei, destul cât să ne lăudăm puţin cu ce-am văzut). A fost o experienţă interesantă, mai puţin solicitantă decât o anticipasem eu (deci e bine să te aştepţi la greu, poţi fi placut surprins ;) ).

Deşi luni, pe drumul spre Paris mă aşteptam să mai şi doarmă, am avut o surpriză, a fost în priză toată ziua; a rezistat de pe la 6 dimineaţa până la miezul nopţii cu doar o oră de somn, în drum spre aeroportul din Tg. Mureş. Eu una aş fi dormit şi-n avion, şi-n autobuzul ce ne-a dus de la Beauvais la Paris, dar am avut cum? Nu! N-ar fi vrut să doarmă nici măcar când am ajuns la prietenii la care am stat, însă de îndată ce a ajuns în pat a adormit, semn că de fapt era cam obosită.

Marţi a fost cu adevărat prima noastră zi în Paris, în care Alla s-a întâlnit cu turnul Eiffel şi cu Notre Dame, întâlniri aşteptate cu nerăbdare. Am stat în Savigny, un orăşel la vreo 20 de minute cu RER-ul de centrul Parisului. Eu mi-am făcut abonament pentru o săptămână (mai convenabil decât să cumpăr bilete, chiar dacă de fapt l-am folosit numai 4 zile); Allei i-am luat (ocazional, o să povestesc mai încolo) bilete. Am luat trenul şi am oprit la Saint Michel/Notre Dame. Am făcut o plimbare în jurul catedralei, apoi am aşteptat să se deschidă turnul, să putem urca. Am avut parte de o dimineaţă destul de friguroasă (măcar a fost uscată!), aşa că mica s-a încălzit învârtindu-se ca un derviş rotitor, spre deliciul turiştilor care aşteptau alături de noi. Credeam că o să-i fie greu să urce atâtea scări, însă mi-a înşelat din nou aşteptările, s-a descurcat foarte bine (iar după o oră, când am urcat în celălalt turn, m-a lăsat bine în urmă!)

În sfârşit! Da' Esmeralda?

Deci asta-i Notre Dame, da?

 Să ne încălzim puţin!

După ce am coborât ne-am luat bilete pentru Batobus şi am pornit spre Eiffel, că asta aştepta Alla de dimineaţă. Pe drum am făcut o pauză scurtă la Luvru, să-i arăt piramida. Am ajuns în cele din urmă şi-am luat-o direct spre pilonul pe unde se urcă pe scări. La lifturi e mereu aglomeraţie, iar acum unul dintre ele era defect, aşa că aşteptarea ar fi durat in jur de două ore. Mai mult, în lift e o inghesuială teribilă. Aşa, pe scări, a fost chiar plăcut (pentru mine mai puţin, recunosc! :)), eram obosită, căram şi-un rucsac în spate şi încercam să ţin pasul cu Alla cea cu baterii). Am stat sus aproape o oră, ne-am învîrtit peste tot şi-am admirat priveliştea de sus (era puţin cam ceţos).

Pe Sena cea frumos curgătoare

Mama, leul de aur şi turnul

Nituri, frate!

Cam aşa urca ea

Şi cam aşa eu :))

Cu prada-n gură

Era deja trecut de prânz când am coborât din turn. Am luat din nou barca spre Notre Dame şi am cumpărat de mâncare de la unul din micile restaurante dintre catedrală şi Saint Michel. Îmi plac străduţele alea mici şi pline de viaţă, le-am văzut şi dimineaţa, şi la prânz, şi noaptea târziu - e mereu veselie şi aglomeraţie acolo. Am făcut o pauză într-un mic parc de lângă catedrală, unde Alla a alergat după păsări (nu, nu ştiu de unde mai avea energie).

Să mai alergăm puţin, zic!

Ne-am întors în Savigny spre seară, eu frântă de oboseală iar Alla în formă, pregătită de-o tură de joacă cu Elsa, fetiţa prietenilor care ne-au găzduit. N-a durat totuşi mult şi a adormit repejor (era şi cazul, dacă mă întrebaţi pe mine!).

După sute de scări urcate, ce merge mai bine decât o trambulină?

Fetele schimbând imrpesii despre cărţile de poveşti

Răpusă, în sfârşit

Miercuri am petrecut întreaga zi în Disneyland, că de fapt ăsta a fost pretextul călătoriei. Despre asta însă scriu separat :).

Urechile de Mickey, pierdute :(( în drum spre casă. Pe această cale facem un apel, dacă mergeţi la Disney le vrem! Că pe net am căutat în lung şi-n lat şi nu am găsit nimic.

Joi am ajuns la Cité des Sciences, la programul pentru copii între 2 şi 7 ani. Programul durează o oră şi jumătate, are ore fixe de începere şi e foarte fain gândit pentru copii. Alla s-a distrat experimentând tot felul de lucruri, încercând să construiască, pierzându-se prin labirinturi. Părinţii se pot implica alături de copii, şi aşa învaţă (uneori împreună :D) despre fizică, despre emoţii, despre interacţiunile cu ceilalţi. Mi-a plăcut şi mie, probabil mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă nu m-ar fi durut destul de tare un picior, rămăşiţă de la Disneyland (deh, nu le poţi avea pe toate!).

După ce s-a terminat şedinţa de ştiinţe am pornit spre Montmartre (re-întâlnire aşteptată cu nerăbdare, drag şi dor de mine). Am găsit şi Gudule-ul, am păstrat tradiţia şi mi-am cumpărat un inel, însă parcă nu mai e chiar ce-a fost. Nu mai e locul mititel, înghesuit şi forfotind de angajaţii arabi care modifică pe loc bijuteriile dacă e nevoie; am găsit un magazin aerisit, cu o vânzătoare franţuzoaică aranjată, cu inelele puse frumos în cutii după vitrină, nu amestecate de-a valma în coşuri prin care puteai scotoci după pofta inimii; evident, am găsit şi preţuri mai mari :). Acum însă trebuie să-mi micşorez aici inelul, data trecută m-au rezolvat băieţii de la Gudule în 5 minute.

Am dat o tură pe la Sacre Coeur şi prin Place du Tertre; mi-ar fi plăcut să ne plimbăm mai mult pe străduţele mai puţin turistice, însă eram amândouă cam obosite. La coborâre am luat funicularul şi am pornit încet spre metrou. Am ajuns acasă mai devreme, însă fetele s-au distrat de minune împreună, în vreme ce eu am început să fac bagajele.

Încă nişte scări?

La o îngheţată în Tertre

Maşina pentru tata

Distracţie în RER

Prinţesele săritoare

Vineri ne-am ocupat de bagaje şi de pregătirea pentru întoarcere. Sad but true, sosise vremea să venim acasă. Deşi am pornit din timp, tot am avut parte de ceva aventuri pe drum, ajungând în cele din urmă în fugă, transpirate şi obosite la autobuzul spre Beauvais. În Savigny am prins la timp trenul spre Paris, însă în următoarea staţie s-a oprit. Am aşteptat vreo 10 minute, am văzut că nici vorbă să mai pornim, aşa că am trecut în alt tren (ocazie cu care probabil am lăsat în urmă cordeluţa mult regretată). O pauză la fel de lungă şi dătătoare de palpitaţii am mai făcut cu o staţie înainte să schimbăm metroul, noroc că am prins legătura la timp. Ajunse în staţia finală, evident că am ieşit la suprafaţă fix în cealaltă parte, aşa că am avut de căutat un pic parcarea cu autobuzul. Eh, în final am reuşit şi-am ajuns la timp la aeroport. Acolo a trebuit să demonstrez că-mi încape valiza în suportul ăla de măsurat bagajele, aşa că m-am chinuit vreo 5 minute să-i îndes roţile, după care m-am chinuit alte 5 să le scot (am avut la noi doar bagaje de mână, n-ar fi avut rost să cărăm bagaje prea multe pentru doar câteva zile). Avionul a plecat cu o întârziere de aproape o oră, aşa că în loc să ajungem la miezul nopţii am ajuns aproape la ora 1. Şi nu, Alla n-a dormit deloc nici în autobuz, nici în avion.

În avion a fost drăguţ, pe drumul spre Paris s-a aşezat lângă noi un tânăr (fusese destul de aglomerat şi nu mai prea erau locuri) pe care Alla l-a reperat şi la zborul de întoarcere şi l-a invitat lângă noi (din nou, aglomerat). Timp de două ore şi jumătate, cât a durat zborul, Alla l-a ţinut pe prietenul ei Cătălin de vorbă fără pauză :)). I-a povestit tot-tot ce i-a trecut prin cap. Noroc c-a fost un drăguţ şi a avut răbdare să asculte totul cu interes :).

În concluzie a fost o călătorie interesantă, antrenantă şi în viteză. Alla mi-a arătat că e frumos să călătoreşti cu un copil (chiar dacă obositor pe alocuri) şi m-a făcut să nu-mi fie frică de experienţe din astea. Ne-am înţeles foarte bine şi ne-am bucurat împreună de lucruri mărunte.

Vă încurajez să mergeţi cu copiii la Paris. Chiar dacă n-o să puteţi merge prin muzee (deşi poate reuşiţi, măcar parţial), sunt atâtea locuri frumoase de văzut şi de explorat, că puteţi umple lejer câteva zile. Pentru că-i un oraş foarte vizitat, toate-s destul de bine organizate. Pe lângă locurile foarte căutate (turnul Eiffel, catedrala Notre Dame, Luvru etc) sunt toalete curate, gratuite. Dezavantajul e că uneori durează câteva minute bune aşteptarea, e plin de turişti. Reţeaua de metrou e întinsă, organizată, legăturile sunt bune. Pe la suprafaţă n-am prea circulat decât pe jos, însă-mi închipui că stau la fel de bine. Dacă aveţi abonament (atenţie, abonamentele se fac în funcţie de zonele în care o să călătoriţi, noi am stat în zona 5 aşa că am avut parte de abonamentul cel mai scump, pentru zonele 1-5) aveţi reducere la biletul pentru Batobus (9 euro in loc de 15 pentru biletul de o zi), puteţi circula şi cu mijloacele de transport de la suprafaţă şi cu funicularul din Montmartre.
Copiii sub 4 ani au gratuitate la transportul în comun, iar cei între 4 şi 12 ani au reducere de 50%. Spuneam mai sus că Allei i-am luat bilet ocazional - iată de ce şi cum. La întoarcerea de la Disneyland am mers la casă să-i iau bilet; domnul de acolo m-a întrebat dacă este pentru ea biletul, i-am răspuns că da, iar el m-a întrebat dacă ştiu de gratuiatea pentru copiii sub 4 ani; ştiam, dar Alla are peste 4, i-am replicat eu. Iar el, plin de bunăvoinţă, m-a întrebat "şi dacă are 3 ani şi 10 luni?". Dacă am văzut că omul nu ţine neaparat să-mi vândă biletul, i-am mulţumit şi am plecat în drumul nostru, nu era să-l forţez. Adevărul e că la ora aia Alla era montată în pouch pe umărul meu, obosită şi mică, l-o fi impresionat :).
Pe unde e de stat la cozi există ghidaje care nu permit intrarea in faţa celorlalţi, un lucru bun! La cozile de la toalete, în schimb, dacă cei de-acolo vă văd cu copii, aveţi şanse să treceţi în faţă, aşa că faceti-i vizibili :)

Paris, nous arrivons!

Noi două, fetele, pornim săptămâna viitoare într-o aventură pariziană! Avem o zi rezervată pentru Disneyland, că acesta a fost pretextul; în rest vom bate Parisul în lung şi-n lat, cu câteva repere, printre care turnul Eiffel şi Notre Dame, de care Alla se arată foarte interesată (sper că nu se aşteaptă s-o vadă pe Esmeralda pe-acolo, totuşi). Ne vom plimba probabil şi pe Sena. Îmi propun s-o duc pe la staţia de metrou Abbesses, sigur o să-i placă scările-n spirală şi desenele de pe pereţi. Dacă tot vom fi în zonă, poate reuşesc să mai fac şi eu o vizită la Gudule :P. Aş rezerva o jumătate de zi şi pentru Cité des sciences, au programe atrăgătoare pentru copiii între 2 şi 7 ani, cred c-o să fie distractiv pentru amândouă.
Vremea nu pare foarte favorabilă, cel puţin deocamdată, dar avem aşa poftă de aventură, că nicio ploaie n-o să ne strice cheful.
Plănuiesc să mă bucur de fiecare minut; chiar şi de Disney, oricât de kitchos şi roz ar fi :D, dacă mă pot da după pofta inimii în montagne-russe-uri şi ce-or mai avea pe-acolo, e perfect.
Deocamdată împachetăm şi planificăm totul, să n-avem surprize (decât din cele bune). Mi-e dor de Paris şi călătoria asta o să ne cadă foarte bine. N-are cum altfel :).

Sursa foto

Am scăpat!

Am ajutor de nădejde. Zilele urmatoare o învăţ să-mi aducă micul dejun la pat. :)

Cea mai simplă îngheţată

Cea mai simplă (şi bună) îngheţată se face, cum altfel? simplu.
Este nevoie de:

• 2-3 banane bine coapte
• o mână de fructe pentru aromă şi culoare: căpşuni, fructe de pădure, afine (deşi aici e nevoie de încă ceva, poate nişte lămâie); aş vrea să încerc şi cu citrice în curând
• 2-3 linguri de smântână dulce sau iaurt (caz în care îngheţata iese mai acrişoară)

Bananele tăiate felii şi fructele (proaspete sau congelate) se aruncă-n robotul de bucătărie (paranteză: dacă nu cumva a decedat ca şi al meu şi e irecuperabil pentru că, nu-i aşa? "modelul acesta nu se mai face"; caz în care asta e, vă cumpăraţi un blender/mixer vertical şi vă descurcaţi cu el, gândindu-vă la deserturile raw pe care momentan nu le mai puteţi face decât dacă vreţi să stricaţi şi blenderul) şi se mărunţesc temeinic. După ce totul s-a transformat în cremă, adăugaţi smântâna sau iaurtul si mai mixaţi puţin. 

Este indispensabil un mic ajutor pe lângă, care să pună fructele, să taie bananele şi să adauge smântâna (degustată de mai multe ori, evident, să nu carecumva să fie stricată). 

Noi preferăm să punem îngheţata la congelator în formele de silicon pentru brioşe: aşa porţiile sunt clare şi crema se transformă mai repede în îngheţată. Durează cam două ore, aşa că e perfect dacă o faceţi după prânz, la noi e singurul mod în care putem lăsa pauză între masă şi desert, cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc :D. 

N-am reuşit niciodată să fac îngheţată de casă fără ace de gheaţă. Oricât am urmat sfaturile cu mixatul din jumătate în jumătate de oră, la sfârşit tot se simt acele. E un motiv în plus de a face această variantă de îngheţată proaspătă, în ziua în care se mănâncă, altfel se întăreşte mult (nu că ăsta ar fi un impediment!). 

Poftă bună!

O poveste

Alla-mi spune de multă vreme poveşti, dar cea de azi trebuie trimisă mai departe pe toată căile :)
Eram afară şi ea-mi povestea că e un unicorn fugit de la un morar (don't ask).
Dar de ce-ai fugit de la morar?
Că mă chinuia. 
Ce-ţi făcea???
Mă punea să-i fac de mâncare şi eu nu ştiam. Tot din astea complicate: cartofi prăjiţi, piure....
A început să-mi arate apoi cum se strâmba morarul ca s-o sperie. Şi mi-a relatat apoi povestea de groază, spusă de acelaşi morar:

A fost odata un lup care voia să mănânce toate fantomele. Era rege in regatul acela şi ei (fantomele, probabil) erau sfeşnicii lui şi voia să-i mănânce pentru că nu mai voia să aibă sfeşnici.
Şi i-a mâncat pe toţi şi n-a rămas decât unul, care s-a sfătuit să-l mănânce pe rege. L-a mâncat şi n-a mai rămas nimeni în regatul acela, doar sfeşnicul. Şi regina l-a mâncat pe el şi n-a mai avut soţ, a rămas doar ea în regat. Stătea pe tron şi-şi făcea singură de mâncare. Şi castelul a rămas întreg până a morit regina, apoi s-a dărâmat şi n-a mai rămas decât pădurea din jurul lui.

Nu vă spun ce râs mă zguduia pe mine în timpul poveştii, mai ales când a zis de sfeşnici :)).
Probabil toate sf-urile/fantasy-urile/horror-urile citite de mine de-a lungul vieţii or fi ajuns cumva şi la ea: măcar alea citite cu ea-n burtă :)).

Zoologice

Acum o săptămână zoologul mare i-a arătat zoologului mic două coarne de rădaşcă ieşind din pământ, lângă o buturugă. De-atunci am făcut zeci de vizite zilnice la buturuga respectivă, aşteptând ca rădaşca să iasă afară de tot. Alaltăieri am crezut ca aceea e ziua - coarnele erau cu totul afară, se vedea şi capul; însă n-a fost să fie, s-a retras în vizuină şi n-am mai văzut-o. Ieri am pândit gaura (deja mult largită) toată ziua, insă nici urmă de rădaşcă. După-masă am avut prieteni în vizită (am sărbătorit împreuna unumaiul muncitoresc) şi-am cam scăpat din vedere problema "rădaşca"; noroc însă că ea, bine intenţionată (de fapt e un el, dar rădaşcul nu sună prea bine) a găsit de cuvinţă să-şi facă de lucru chiar lângă banca pe care stăteam noi, aşa că am avut ocazia s-o studiem în amănunţime şi să-i facem o mulţime de fotografii. Alla a fost încântată, desigur. Seamănă cu tatăl ei, ar pune mâna pe orice vietate (anul trecut săpa după râme cu orice ocazie). Brrr.

Tot ieri am găsit împreună cu ea o coropişniţă. Din păcate a decedat din cauze necunoscute. Eu n-am ştiut să-i spun Allei ce e, am aflat după-masă, când a venit acasă cunoscătorul. Bine-nţeles că şi pe ea ar fi vrut Alla să pună mâna.

Săptămâna trecută am fost la cules de leurdă într-o pădure din apropiere. Am urcat pe firul unui pârâiaş şi am găsit o salamandră. N-aş fi pus mâna pe ea, ca restul familiei, dar era frumoasă, până şi eu trebuie să recunosc. Avea corpul negru lucios, cu pete galbene, intense. Chiar frumoasă. După câteva mângâieri zoologii mei au pus-o înapoi în apă, să-şi vadă de treburi.

In garaj şi-au făcut anul ăsta cuib o pereche de codroşi de pădure. Anul trecut şi-au făcut cuibul pe cutia contorului de curent, iar puii au exersat din plin zborul (şi) prin garaj; poate cei de acum sunt foşti pui, pasionaţi de maşini vechi :D. Aşa că acum intrăm în garaj numai când e imperativ şi-o facem în liniste, să nu deranjăm părinţii ori cei şase viitori pui.

Mai avem însă şi alţi vizitatori înaripaţi: o pereche de piţigoi şi una de mierle: trec zilnic prin curtea noastră, căutând insecte (asta după ce mai la începutul primăverii căutau materiale pentru cuiburi, că le vedeam mereu cu fire de iarbă şi crenguţe în ciocuri).

Cuibul codroşilor

Coropişniţa (RIP)

Coarnele rădăştii ieşind din pământ

Rădaşca, în deplina-i frumuseţe

N-am murit, fiti linistiti

Sunt inca aici, doar ca motivatia mi-a lipsit cu desavarsire. Acum, ca pare in sfarsit a veni primavara (desi, daca ma uit afara fix in momentul asta, ma ia cu fiori, tuna si fulgera de mai mare dragul) mai ies si eu din vizuina.
De cand n-am mai dat pe-aici, vad ca si-a schimbat si bloggerul interfata, era sa nu mai nimeresc unde am treaba. Eh, astea-s riscurile!

Saptamana asta in Cluj se desfasoara o treaba tare faina; mi-ar fi placut sa fiu acolo, sigur s-ar fi distrat Alla pe la ceva ateliere sau lectii de dans. Daca sunteti in Cluj si vreti sa vedeti cam ce s-ar potrivi pentru copilul vostru, e un bun prilej de-a testa gratuit un numar ridicat de activitati. Pentru urmatoarea editie sper sa-mi fac drum la Cluj.

Desi am absentat pe-aici (si postarile-mi roiesc prin cap, in lipsa de spatiu de desfasurare online), am inceput sa scriu pentru Orasul Copiilor.
In caz ca mai este cineva care n-a citit minunatele mele postari de acolo, pun linkurile si aici. Dati mai departe, nu va sfiiti, scriu atat de bine! :P

Avem deci asa:
Cat costa un copil? Care da mai mult?
Homeopatia in locul medicinei clasice. Noi ne impacam foarte bine cu remediile homeopate, voi ce spuneti?
Inceputul alaptarii - pasi pentru un start bun
Despre nastere in Cluj: la stat versus la privat.
Scaunul de masina pentru copii. Mie mi se pare vital, mai ales dupa cascadoriile auto la care am participat (mai degraba involuntar) de-a lungul vremii.
Despre purtarea bebelusilor si a copiilor. Contrar parerii unora si altora, mari cunoscatori, n-o sa ne stea in brate pana se marita/insoara.  
Sa dormi ca un bebelus. Sau nu? Pe cand ma plangeam in diverse locuri de noptile super fragmentate, mame trecute deja de etapa aceasta mi-au spus ca n-o sa mi le mai amintesc dupa ce o sa doarma toata noaptea. Gandindu-ma inapoi, nu stiu de ce m-oi fi dat atata de ceasul mortii...N-au durat o vesnicie (numai vreo trei ani :D) si am supravietuit!
Despre joaca si jucariile copiilor. Alla era foarte preocupata de cabluri in zilele ei de bebelusie, puteam avea si mama jucariilor la indemana, daca-i dadeam un incarcator de telefon aveam liniste si pace vreme indelungata. Ai vostri ce preferau?

Am in pregatire si altele, la fel de minunate. Stay tuned :P

De sezon

Troieniţi din toate zările, staţi liniştiţi, venim! Cu cântec, înainte marş!

După o săptămână

Fix acum o săptămână eram în Dortmund şi tocmai se anunţase că zborul nostru spre casă o să aibă o întârziere de aproape două ore. Oricum stăteam incomparabil mai bine decât cei ce zburat spre Katowice - lor li s-a anulat zborul.

Am ajuns în Cluj seara, pe la 7 şi ceva, zgribuliţi şi uimiţi de câtă zăpadă vedeam în faţa ochilor - şi eram încă în aeroport! Drumul spre casă a durat aproape 3 ore, tot drumul am venit pe câtiva centimetri de zăpadă, spre marea mea încântare (reminder) şi a culminat cu momentul în care ne-am împotmolit puţin în zăpadă în Coruia (am lăsat-o pe Alla direct la bunici). Dar na, trebuie să admit că nu e cu totul lipsit de romantism să împingi o maşina noaptea. În adidaşi.

De unde veneam? mai întreabă cei 1-2 care nu-s deja la curent :P. De la soareeeeeee şi de la nisip, tocmai din Gran Canaria. Bunicii de la Bistriţa s-au oferit să ne ia cu ei în concediul lor de iarna departe de zăpadă, cum să refuzăm aşa ceva? Două săptămâni fără să facem foc toată ziua, fără sa ieşim afară zgribuliţi şi fără chef de viaţă (eu), fără gătit, fără nici o grijă decât unde o fi nisipul mai fin şi valurile mai mângâietoare.

Aşa că am purces la făcutul bagajelor (şi ce fain să ai de selectat dintre pantaloni scurţi şi tricouri!). Cu toate precauţiile, pe mine m-a luat un început de răceală în noaptea de dinaintea plecării, care s-a agravat (în sens de nas ori foarte infundat, ori extrem de curgător) în noaptea petrecută în Germania, între zboruri. Drept pentru care am repetat experienta absolut oribilă pe care am avut-o acum vreo 5 ani la o altă aterizare, tot răcită. La aterizarea în Gran Canaria am crezut că mor de durere de urechi. E oribil, cine a păţit asta ştie despre ce vorbesc. Când începe aterizarea se porneşte o durere atroce (probabil din cauza imposibilităţii egalizării presiunii, ştiu eu?), care pe la 5000 de metri devine doar îngrozitoare, iar la aterizare numai tare. În următoarele 10-20 de ore e suportabilă - e mai mult o durere surdă, cu câte-un spike din când în când, şi-o senzaţie de ureche înfundată deranjantă. Am avut mari emoţii la întoarcere, când Alla era cea răcită. A avut însă norocul să nu aibă nasul înfundat, şi mai mult de un uşor disconfort nu a avut de suportat, ce uşurare!

Lăsând la o parte neajunsurile aterizării, soarele cald şi luminos care ne-a întâmpinat la ieşirea din aeroport ne-a crescut instantaneu pofta de viaţă. Drumul până la hotel (de cealaltă parte a insulei) a durat ceva mai mult de o oră, timp în care Alla a stat lipită de geam şi mi-a arătat toţi palmierii întâlniţi în cale :). Gran Canaria e destul de săracă din punctul de vedere al vegetaţiei - tot ce se vede verde e plantat şi irigat de mâna omului - în jurul fiecărei tufe, al fiecărui copac se văd furtunele de la sistemele de irigare! În schimb stau extrem de bine la autostrăzi - tare mă tem că au mai mulţi km ca noi (şi insula are 50 de km în diametru!). Ca să nu mai vorbesc de starea impecabilă a drumurilor - dar na, ei au scuza că n-au zăpadă, şi nici cine ştie ce precipitaţii (în două săptămâni am prins cam 5 minute de ploaie).

Hotelul în care am stat e cocoţat deasupra oceanului, aşa că am putut admira în voie de pe terasă apusul de soare în apă. Fiind construit pe stânci, drumul ajunge în spatele, hotelului, în partea lui superioară, ceea ce face ca recepţia să se afle la etajul 8, iar camerele la etajele 1-4. Pentru leneşii care nu voiau să coboare cei 900 de metri până la plajă (per pedes ori cu autobuzul care venea la anumite intervale speciale pentru cei ce voiau la plajă) existau două piscine mari şi calduţe pe terasa hotelului. Pentru copii, în afară de piscina dedicată, de care Alla a profitat la maximum, mai era clubul de copii, cu activitate vreo 4 ore pe zi, prilej de distracţie şi socializare pentru copiii de-acolo. Alla nu s-a lăsat oprită de barierele lingvistice şi s-a tot jucat cu câteva fetiţe :).

Plaja pe care ne-am tot făcut veacul se cheama Amadores. Foarte plăcută şi destul de intimă, niciodată nu ne-am simţit aşa de înghesuiţi ca la noi la mare. În fiecare zi ajungeam la ocean pe la 9 jumate, şi de multe ori eram printre primii acolo. Pe la pranz, când porneam înapoi, era cel mai aglomerat, dar nici atunci nu se atingeau proporţiile de Mamaia :P. În plus, era linişte. Nu tu radio dat la maximum, nu tu DJ dornici de afirmare, nu tu vânzători ambulanţi. Doar pescăruşi, soare, apă, combinaţia perfectă pentru o zi de iarnă :P.

Tot datorită bunicilor am ajuns şi în Tenerife, la Loro Parque, un fel de grădină zoologică extraordinar de frumoasă. Conceput iniţial ca un adăpost pentru diferite specii de papagali, de unde şi numele, azi Loro Parque găzduieşte animale diverse - maimuţe, papagali, pinguini, rechini, pume, aligatori, flamingo, delfini, lei de mare, orci. Am asistat la reprezentaţiile oferite de leii de mare, delfini şi balenele ucigaşe - au fost spectaculoase. Deşi ziua respectivă a fost foarte lungă - am plecat de la hotel dimineaţa înainte de 7 şi ne-am întors după 10 seara, Alla a rezistat eroic, entuziasmată de noutăţi - printre care şi traversarea cu bacul. A avut vreo două reprize de somn în microbuz şi pe bac, aşa că s-a mai odihnit câte puţin când a fost cazul. Oricum la hotel am ajuns cu ea adormită în braţe, am bagat-o-n pat şi-a dormit până dimineaţă neîntoarsă. Tenerife ne-a impresioant prin vegetaţie - mare diferenţă faţă de Gran Canaria, deşi le despart numai vreo 40 de km, cred.

Am avut o vacanţă destul de statică, spre deosebire de alte vacanţe ale noastre - în afară de călătoria în Tenerife am mai fost doar în ceva orăşele mici din apropierea staţiunii - Puerto de Mogan şi Faro de Maspalomas. Până la Maspalomas am mai făcut un drum într-una din ultimele zile pentru a ne distra în Aqualand - Alla a fost din nou încântată şi a încercat toate atracţiile adrenalinice posibile (adice cele la care puteau intra şi copiii peste un metru).

Pentru mine a fost o experienţă faină şi mi-am încărcat din plin bateriile ca să nu mă depresez la întoarcere. Deocamdată e ok, dar nu a trecut decât o săptămână :)) A fost primul all-inclusive pentru noi. Partea bună e că aşa nu te stresezi cu nimic, totul e asigurat şi la îndemână. Partea mai puţin bună e că, aflat printre munţii de mâncare, ai tendinţa să mănânci mai mult decât e cazul. În plus, hotelurile all-inclusive sunt de obicei destul de izolate, nu-s neaparat în oraşe, ceea ce face explorarea ceva mai dificilă. Dar no, în general cine merge acolo merge la odihnă şi relaxare, nu neaparat la explorat. De ce-am profitat din plin au fost activităţile pentru copii - miniclubul unde crăftuiau zilnic câte ceva şi minidiscoteca din fiecare seară, unde am dansat şi noi aştia mari din plin, că era nevoie şi de ajutorul părinţilor la unele piese :P. Alla s-a împrietenit cu una dintre animatoare, Manuela, foarte drăguţă şi atentă la copii. Alla încă face spectacole în care joaca rolul animatoarei, iar noi suntem copiii care dansează după instrucţiuni :)).

Aş putea s-o ţin într-o poveste până mâine, mai bine las câteva poze, întru aducere aminte :)
Hotelul

Playa de Amadores (cam aşa era la vremea prânzului)

Soare, cald şi relaxare

Loro Parque

Puerto de Mogan

Minidisco & miniclub Riuland

Cu Manuela :)

Plimbare

(aproape)Christmas time

The Bradul:

cu un close-up

si cu making of-ul lui

Si ceva bun de astazi, ca si-asa am petrecut toata ziua in bucatarie (alea trei feluri de biscuiti nu vi le arat, da' va zic, is bune!).