În jungla oraşului

În ianuarie a ajuns şi în Baia Mare o expoziţie de reptile. Ştiam că Alla va fi încântată, aşa că într-o zi după cursul de engleză a dus-o Dragoş la expoziţie. Evident, a venit acasă cerând să-i cumpărăm un şarpe :D (it's not going to happen soon).

Expoziţia a fost interesantă încă de la intrare, deoarece laptopul fetei care vindea biletele avea carcasă cu Jack din Nightmare before Christmas :)), Alla fiind deosebit de încântată de asta (şi fata fiind deosebit de încântată că ştie Alla de Jack).

Mi-au povestit amândoi despre cât de frumoase (...) erau exponatele - tarantule, şerpi veninoşi şi neveninoşi, un miriapod uriaş şi diverşi gândaci de vreo 10 cm (brrrr). Alla s-a mândrit cu faptul c-a ţinut în mână un şarpe catifelat, roşu cu alb şi a insistat întreaga dupămasă că vrea şi ea un şarpe sau măcar o tarantulă, ceva.

Ieri m-a convins şi pe mine să merg cu ea la expoziţie (deşi reptilele nu-s tocmai animalele mele preferate). Daaaaar...n-a fost rău :). Am văzut animale interesante, un crab arlechin foarte frumos, un caiman mic, un scorpion, tarantule şi câţiva şerpi. Un terariu era liber şi Alla a vrut să ştie de ce nu-i nimic acolo. Băieţii cu expoziţia i-au spus că pregătesc terariul pentru un piton, aşteaptă să aducă cineva nişte crengi, să-i creeze condiţii. Apoi i-au arătat şarpele, dacă au văzut-o aşa interesată. Era o femelă de piton, un pui încă; Alla a fost mega încântată, a petrecut vreo 10 minute punând întrebări despre şarpe. Băieţii au fost foarte de treabă, au avut răbdare şi i-au răspuns la toate întrebările (eram doar noi acolo atunci).

Las pozele acum, că altceva nu mai am de zis :)
A, ba da: expoziţia mai ţine până sâmbătă, sigur le-ar plăcea copiilor, aşa că dacă sunteţi din Baia Mare mergeţi cu ei.

Scris-cititul Allei

Alla a avut astăzi prima conversaţie adevărată pe messenger. Mai scria ea una-alta când nu eram eu prin zonă să răspund, dar de obicei se limita la "Alla mama" (explica foarte pe scurt că suntem amândouă acasă, dar ea e mai aproape de calculator :P).
Azi însă discuţia a fost mai lungă şi mai complexă, o redau aici:

verdeorizontal: alla

verdeorizontal: mama nu s-a (aici suspectez ajutorul lui Dragoş :) )

verdeorizontal: mama nu satrezit (aici probabil s-a corectat ea :D)

adana mat: buna alla

adana mat: sunt adana

verdeorizontal: pupic

adana mat:

adana mat: te joci?

verdeorizontal: am facut o felicitare

adana mat: ce bine e sa scriu cu tine

adana mat: sunt impresionata

verdeorizontal:

adana mat: pentru cine e felicitarea ?

verdeorizontal: o fetita rebeca

adana mat:

adana mat: e ziua ei?

adana mat: alla, eu o sa plec.

adana mat: la revedere

adana mat: mi-a facut placere

adana mat: sa scriu cu tine

Şi puţin mai târziu 

verdeorizontal: alla teiubesc 

adana mat:

adana mat: pentru alla

adana mat: care mi-a facut ziua asta frumoasa de dimineata

verdeorizontal: dece ai pus trei puisori (puişorii sunt emoticoanele de la messenger, aşa le numeşte ea)

adana mat: de mult drag

Spre fericirea mea, mica a început să fie interesată de litere foarte devreme, la doi ani ştia deja să le recunoască pe toate şi să le reproducă pe cele mai uşoare. Bine-nţeles că am mers numai şi numai în ritmul ei, nu i-am ţinut niciodată "lecţii" (cine-o cunoaşte ştie că nici nu s-ar putea :D), ne-am jucat cu literele când avea chef şi i-am răspuns întotdeauna la întrebări. O vreme n-a mai făcut niciun progres (vizibil; probabil că neuronii nu stăteau chiar dijeaba) în direcţia asta, însă acum câteva luni a devenit iarăşi foarte interesată de citit şi, de data asta, şi de scris. Am observat că începe să scrie cuvinte scurte pe toate hârtiile lăsate la îndemână (din nou, fără absolut nicio dirijare din partea noastră, încă pe undeva m-am simţit într-o vreme prost că nu mă mai implic la fel de mult ca înainte de doi ani, cumva am lăsat-o să se descurce de una singură; şi s-a descurcat de minune, aproape de la o zi la alta scria tot mai bine).

Acum e la faza în care reuşeşte să descifreze aproape toate cuvintele (când are chef :D) şi scrie într-una felicitări, scrisorele şi liste de cumpărături. Azi văd că s-a lansat şi pe messenger ;)

Pentru mine asta este încă o dovadă că de fapt copiii nu au nevoie de instituţionalizare şi uniformizare, că-i important să fie lăsaţi în ritmul lor şi că aşa au cele mai mari şanse să descopere la ce sunt buni, ce pot face cu pasiune şi interes mai târziu. Mi-am propus să scriu mai multe despre de ce am ales noi să n-o şcolim, sper să şi reuşesc :)

Călătoria noastră împreună

În timpul sarcinii îmi făceam planuri despre viaţa cu un bebeluş (am mai scris despre asta aici). Era roz şi frumos, totul în deplină armonie, copilul bucălat dormea liniştit în vreme ce eu savuram o carte bună, aruncând din când în când un ochi asupra micii făpturi (aflată în pătuţul ei, desigur). Urma să alăptez cele şase luni "regulamentare" (totuşi, măcar aveam habar că un bebeluş trebuie alăptat şase luni înainte de începerea diversificării), apoi copila avea să-şi petreacă timpul şi pe la bunici căci noi, nu-i aşa? trebuia să ne continuăm viaţa, să călătorim, să vedem lumea - şi asta nu se poate face cu un bebeluş, ştie oricine (am depăşit şi asta).

Apoi s-a născut Alla şi planurile atent construite s-au dus pe apa sâmbetei. Care somn liniştit, care carte citită pe îndelete, când ea era la sân trei sferturi din zi? Care alăptat la trei ore, câte 15 minute, când la noi o "sesiune" de supt putea dura şi câte o oră, iar pauzele erau adesea de numai 30 de minute?

Începutul alăptării n-a fost uşor, am pornit cu stângul încă din maternitate, când mi s-a spus că e prea mare (4,350 kg) şi n-am (încă) lapte destul, aşa că a primit supliment de lapte praf. Acasă am cumpărat conştiincioasă acelaşi lapte praf folosit şi-n spital, însă am început să caut informaţii despre cum pot scăpa de completare. Au fost câteva săptămâni grele, eu aveam modelul mental al copilului hrănit la intervale fixe, ori bebeluşa mea habar n-avea de ce ştiam eu; ea ştia doar că îi este foame, că are nevoie de lapte (sau de mine) ACUM, indiferent de timpul scurs de la ultima hrănire. Am avut marea şansă să găsesc sprijin pe forumul pe care activam atunci (mulţumesc Rox, Christa, Andreina!), astfel că după aproximativ trei săptămâni copila mea era alăptată exclusiv.

Barierele din mintea mea au rămas însă la locul lor, oricât am încercat eu să le depăşesc (nu la fel de fixe, nu la fel de greu de trecut, dar încă acolo); mi-au făcut drumul mai greu decât ar fi trebuit să fie, nu m-au lăsat să mă bucur deplin de momentele noastre, erau acolo mereu să-mi sădească o urma de îndoială că fac bine ce fac.

Cu toate astea, am reuşit să alăptez cinci ani. Cinci ani frumoşi, grei, minunaţi, iritanţi, unici. Acum mă bucur pentru ce-a fost, însă mi-ar fi plăcut să mă pot bucura (mai mult) şi în timpul lor.

Mi-ar fi plăcut să
fiu mai senină şi mai puţin rigidă
nu ţin atât de mult cont de reguli şi planuri
iau lucrurile aşa cum vin
aud de mai puţine ori "nu-i mai da să sugă, dacă nu mai poţi!" şi de mai multe ori "cum pot să te ajut să te relaxezi şi să te simţi mai bine, să poţi continua?"
fi fost mai informată
am mai multe fotografii cu ea la sân

Pentru mine a contat mult sprijinul (virtual, de multe ori) primit din jur, pentru că aşa am putut ignora graţios aberaţiile auzite de la alte mame, uneori de la taţi, din păcate şi de la doctori (dar am întâlnit şi doctori care aveau habar ce-i aia alăptare). Am învăţat cât de importantă este informarea şi cât de uşor e să perpetuezi miturile fără să-ţi pui cea mai mică întrebare. Am devenit ceva mai puternică în aceşti cinci ani şi am descoperit că asta vreau să fac mai departe - să informez, să ajut mămicile şi bebeluşii pentru un start cât mai bun.

Când mă gândesc cum mă simt raportat la înţărcare, nu ştiu să-mi răspund precis. E un amestec de nostalgie, uşurare, regret, un dulce-amărui plăcut. Probabil că dacă ar mai fi cazul, aş face altfel unele lucruri; ce nu s-ar schimba ar fi convingerea că alăptarea "prelungită" e ok, e normală, e benefică pentru copil, că el/ea ar trebui să decidă momentul renunţării (e greşit spus "moment", în cazul întărcării conduse de copil e mai degrabă vorba de o perioadă, nu poţi spune cu exactitate când s-a încheiat alăptarea).

Am avut suişuri şi coborâşuri, am avut zile de fericire şi zile de disperare, dar dacă ar fi să evaluez totul ca întreg, aş spune că am avut cinci ani interesanţi, buni, în care am crescut împreună. Continuăm să creştem împreună şi acum, doar că puţin altfel.