Călătoria noastră împreună

În timpul sarcinii îmi făceam planuri despre viaţa cu un bebeluş (am mai scris despre asta aici). Era roz şi frumos, totul în deplină armonie, copilul bucălat dormea liniştit în vreme ce eu savuram o carte bună, aruncând din când în când un ochi asupra micii făpturi (aflată în pătuţul ei, desigur). Urma să alăptez cele şase luni "regulamentare" (totuşi, măcar aveam habar că un bebeluş trebuie alăptat şase luni înainte de începerea diversificării), apoi copila avea să-şi petreacă timpul şi pe la bunici căci noi, nu-i aşa? trebuia să ne continuăm viaţa, să călătorim, să vedem lumea - şi asta nu se poate face cu un bebeluş, ştie oricine (am depăşit şi asta).

Apoi s-a născut Alla şi planurile atent construite s-au dus pe apa sâmbetei. Care somn liniştit, care carte citită pe îndelete, când ea era la sân trei sferturi din zi? Care alăptat la trei ore, câte 15 minute, când la noi o "sesiune" de supt putea dura şi câte o oră, iar pauzele erau adesea de numai 30 de minute?

Începutul alăptării n-a fost uşor, am pornit cu stângul încă din maternitate, când mi s-a spus că e prea mare (4,350 kg) şi n-am (încă) lapte destul, aşa că a primit supliment de lapte praf. Acasă am cumpărat conştiincioasă acelaşi lapte praf folosit şi-n spital, însă am început să caut informaţii despre cum pot scăpa de completare. Au fost câteva săptămâni grele, eu aveam modelul mental al copilului hrănit la intervale fixe, ori bebeluşa mea habar n-avea de ce ştiam eu; ea ştia doar că îi este foame, că are nevoie de lapte (sau de mine) ACUM, indiferent de timpul scurs de la ultima hrănire. Am avut marea şansă să găsesc sprijin pe forumul pe care activam atunci (mulţumesc Rox, Christa, Andreina!), astfel că după aproximativ trei săptămâni copila mea era alăptată exclusiv.

Barierele din mintea mea au rămas însă la locul lor, oricât am încercat eu să le depăşesc (nu la fel de fixe, nu la fel de greu de trecut, dar încă acolo); mi-au făcut drumul mai greu decât ar fi trebuit să fie, nu m-au lăsat să mă bucur deplin de momentele noastre, erau acolo mereu să-mi sădească o urma de îndoială că fac bine ce fac.

Cu toate astea, am reuşit să alăptez cinci ani. Cinci ani frumoşi, grei, minunaţi, iritanţi, unici. Acum mă bucur pentru ce-a fost, însă mi-ar fi plăcut să mă pot bucura (mai mult) şi în timpul lor.

Mi-ar fi plăcut să
fiu mai senină şi mai puţin rigidă
nu ţin atât de mult cont de reguli şi planuri
iau lucrurile aşa cum vin
aud de mai puţine ori "nu-i mai da să sugă, dacă nu mai poţi!" şi de mai multe ori "cum pot să te ajut să te relaxezi şi să te simţi mai bine, să poţi continua?"
fi fost mai informată
am mai multe fotografii cu ea la sân

Pentru mine a contat mult sprijinul (virtual, de multe ori) primit din jur, pentru că aşa am putut ignora graţios aberaţiile auzite de la alte mame, uneori de la taţi, din păcate şi de la doctori (dar am întâlnit şi doctori care aveau habar ce-i aia alăptare). Am învăţat cât de importantă este informarea şi cât de uşor e să perpetuezi miturile fără să-ţi pui cea mai mică întrebare. Am devenit ceva mai puternică în aceşti cinci ani şi am descoperit că asta vreau să fac mai departe - să informez, să ajut mămicile şi bebeluşii pentru un start cât mai bun.

Când mă gândesc cum mă simt raportat la înţărcare, nu ştiu să-mi răspund precis. E un amestec de nostalgie, uşurare, regret, un dulce-amărui plăcut. Probabil că dacă ar mai fi cazul, aş face altfel unele lucruri; ce nu s-ar schimba ar fi convingerea că alăptarea "prelungită" e ok, e normală, e benefică pentru copil, că el/ea ar trebui să decidă momentul renunţării (e greşit spus "moment", în cazul întărcării conduse de copil e mai degrabă vorba de o perioadă, nu poţi spune cu exactitate când s-a încheiat alăptarea).

Am avut suişuri şi coborâşuri, am avut zile de fericire şi zile de disperare, dar dacă ar fi să evaluez totul ca întreg, aş spune că am avut cinci ani interesanţi, buni, în care am crescut împreună. Continuăm să creştem împreună şi acum, doar că puţin altfel.